Decizia nr. 119/2013 — ÎCCJ · Dosar nr. 6041/328/2011 — recurs

La data de 16 septembrie 2011 au fost înregistrate pe rolul Judecătoriei Turda Dosarele nr. 6041/328/2011 și nr. 6042/328/2011, având ca obiect două cereri formulate de contestatorii R.C. și, respectiv, R.C. și R.D., prin avocat I.L.C., în contradictoriu cu societatea creditoare, prin care s-a solicitat suspendarea provizorie a executării silite, în temeiul dispozițiilor art. 399 și art. 403 alin. (4) C. proc. civ., suspendarea executării silite în temeiul art. 399 și art. 403 alin. (1) C. proc. civ. și anularea formelor de executare. În cauză, în fiecare din cele două dosare, contestatorii au achitat cauțiunea, conform recipiselor depuse la dosar. Având în vedere obiectul acestora, cele două dosare au fost repartizate manual completului urgențe civil, prezidat de președintele judecătoriei. Prin încheierea civilă nr. 1895 din 16 septembrie 2011, pronunțată în camera de consiliu în Dosarul nr. 6041/328/2011, de către completul prezidat de judecătorul T.H.O., a fost admisă cererea formulată de contestatorul R.C. în contradictoriu cu intimata Societatea Agricolă P.C., s-a dispus suspendarea executării silite în Dosarul execuțional nr. 825/2011 până la soluționarea contestației la executare înregistrată pe rolul instanței sub nr. 6051/328/2011, s-a dispus restituirea cauțiunii în sumă de 3.565 RON și s-a disjuns cauza sub aspectul judecării contestației la executare înregistrate sub numărul menționat, stabilindu-se termen pentru soluționarea acesteia la data de 19 octombrie 2011, la același complet. S-a făcut mențiunea că soluția pronunțată este irevocabilă. În dosarul disjuns, având ca obiect contestația la executare și suspendarea executării silite, înregistrat sub nr. 6051/328/2011, la primul termen de judecată din 10 octombrie 2011, completul constituit din pârâtul judecător a constatat că a intervenit incidentul procedural privind greșita compunere a completului de judecată pentru soluționarea cererii având ca obiect contestație la executare, întrucât, potrivit hotărârii Colegiului de conducere din 14 octombrie 2011, completul C.13 urmează să soluționeze cauzele aflate pe rol, neputând primi dosare cu termen nou. Pentru aceste considerente, a dispus repartizarea ciclică a dosarului la completul C.1, cu termen de judecată la 16 decembrie 2011. Prin sentința civilă nr. 616 din 10 februarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 6051/328/2011 de către completul prezidat de judecătorul A.G.N., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării silite, precum și contestația la executare, contestatorul fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea civilă nr. 1896 din 16 septembrie 2011, pronunțată în camera de consiliu în Dosarul nr. 6042/328/2011 de către completul prezidat de judecătorul T.H.O., a fost admisă cererea formulată de petenții R.C. și R.D. în contradictoriu cu societatea creditoare, s-a dispus suspendarea executării silite în Dosarul execuțional nr. 826/2011 până la soluționarea contestației la executare înregistrată pe rolul instanței, s-a dispus restituirea cauțiunii în sumă de 3.565 RON și s-a disjuns cauza sub aspectul judecării contestației la executare, stabilindu-se termen pentru soluționarea acesteia la data de 19 octombrie 2011, la același complet. S-a făcut mențiunea că soluția pronunțată este irevocabilă. În dosarul disjuns, având ca obiect contestația la executare și cererea de suspendare a executării silite pornite în Dosarul execuțional nr. 826/2011, înregistrat sub nr. 6052/328/2011, la termenul de judecată din 19 octombrie 2011, completul constituit din judecătorul T.H.O. a constatat că a intervenit incidentul procedural privind greșita compunere a completului de judecată pentru soluționarea cererii având ca obiect contestație la executare, întrucât, potrivit hotărârii Colegiului de conducere din 14 octombrie 2011, completul C13 urmează să soluționeze cauzele aflate pe rol, neputând primi dosare cu termen nou. Pentru aceste considerente a dispus repartizarea ciclică a dosarului la completul C9, cu termen la 13 decembrie 2011. La termenul din 13 decembrie 2011, judecătorul A.A., învestită cu soluționarea cauzei, a formulat cerere de abținere întemeiată pe dispozițiile art. 24 și urm. C. proc. civ., motivat de faptul că s-a pronunțat anterior în alt dosar privind aceleași părți, precum și asupra cererii de încuviințare a executării silite în Dosarul execuțional nr. 826/2011. Prin sentința civilă nr. 194 din 17 ianuarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 6052/328/2011, a fost admisă excepția netimbrării contestației la executare invocată din oficiu și a fost anulată, ca netimbrată, contestația la executare, contestatorii fiind obligați să plătească intimatei cheltuieli de judecată. Secția a reținut că soluțiile pronunțate de judecătorul T.H.O. prin cele două încheieri din data de 16 septembrie 2011 (de altfel, identice), vizează o cerere de suspendare provizorie a executării silite, formulată în temeiul dispozițiilor art. 403 alin. (4) C. proc. civ., cu care instanța s-a considerat învestită. Primul capăt al cererii formulate de contestator, respectiv suspendarea provizorie a executării silite, a determinat, de altfel, ca aceste dosare să fie repartizate manual completului de judecată condus de președintele judecătoriei, iar judecata să se facă fără citarea părților, în conformitate cu dispozițiile art. 403 alin. (4) C. proc. civ., aspect consemnat în practicaua încheierii. Deși, în considerentele celor două încheieri instanța face vorbire despre posibilitatea suspendării provizorii a executării silite în conformitate cu dispozițiile art. 403 alin. (4) C. proc. civ. și reține că, în cauză, s-a formulat și cerere de suspendare a executării silite în temeiul dispozițiilor art. 403 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul T.H.O. s-a pronunțat pe cererea de suspendare a executării silite, fără ca părțile să fi fost citate și a dispus această măsură până la soluționarea contestației la executare în fiecare dintre cele două dosare. În motivarea celor două încheieri, pârâtul judecător a reținut ca fiind posibilă judecarea cererii de suspendare a executării silite în mod separat și nu în cadrul contestației la executare, întrucât textul art. 403 alin. (4) C. proc. civ. se referă la instanța competentă și nu la completul învestit cu soluționarea contestației la executare, motiv pentru care a dispus suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare, deși nu fusese învestit cu o cerere de suspendare de drept comun, ci cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite, care era de competența sa, ca președinte al judecătoriei. De asemenea, pârâtul judecător a reținut ca temei al cererilor dispozițiile art. 581 C. proc. civ., aspect fără suport în cuprinsul înscrisurilor din dosar. Secția pentru judecători a observat că pârâtul judecător a dispus restituirea cauțiunii consemnate către contestatori în ambele cauze, deși, potrivit dispozițiilor art. 403 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., cauțiunea depusă este deductibilă din cauțiunea stabilită de instanță, dacă este cazul, iar potrivit art. 723 1 alin. (3) C. proc. civ. cauțiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluționat fondul cauzei. Din interpretarea textelor de lege menționate, instanța de disciplină a apreciat că, în situația admiterii cererii de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației la executare, cauțiunea rămâne la dispoziția instanței, care va hotărî cu privire la aceasta doar după rezolvarea contestației la executare și în funcție de soluția pronunțată. Instanța disciplinară a constatat că pârâtul judecător s-a pronunțat asupra unor cereri de suspendare a executării silite cu care ar fi trebuit să fie învestit prin repartizare aleatorie, iar nu prin repartizare manuală. Totodată, deși încheierile prin care se dispune suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare pot fi atacate în mod separat cu recurs, pârâtul judecător a menționat că respectivele încheieri sunt irevocabile. Secția a înlăturat explicația oferită de judecător, în sensul existenței unei erori materiale în cele două dosare, prin omisiunea cuvântului „provizorie” din modelul de minută utilizat, eroare pe care a constatat-o după sesizarea Inspecției Judiciare, cu motivarea că, pe de o parte, este greu de crezut că o astfel de eroare materială nu este observată pe o perioadă de 3 luni de zile de către judecător, singura persoană care a întocmit aceste dispozitive, iar, pe de altă parte, față de împrejurarea că, în cuprinsul acelorași dispozitive, pârâtul judecător se pronunța și asupra cererii de restituire a cauțiunii. Mai mult, secția a constatat că în Dosarele nr. 7291/328/2011 și 7287/328/2011, pârâtul judecător a soluționat alte două cereri de suspendare provizorie a executării silite fără ca pretinsa eroare materială să se regăsească în cuprinsul dispozitivelor. În ceea ce privește aspectul restituirii cauțiunii depuse, din verificările efectuate în faza de cercetare disciplinară, instanța de disciplină a constatat că cele două dosare în care apărătorul petentului/petenților a fost avocatul L.I.C. constituie o excepție, în niciunul din celelalte dosare în care a fost admisă cererea de suspendare provizorie a executării silite nedispunându-se restituirea cauțiunii depuse.

Dosarul civil nr. 3774/328/2011, înregistrat la data de 8 iunie 2011 pe rolul Judecătoriei Turda, având ca obiect înscriere societate agricolă, a fost soluționat în camera de consiliu de președintele instanței, judecătorul T.H.O., prin încheierea nr. 1312 din 15 iunie 2011. Prin hotărârea judecătorească mai sus evocată, s-a admis cererea formulată de Societatea Agricolă R.C. prin persoana împuternicită să efectueze procedura, R.C. (aceeași persoană cu titularul cererilor de suspendare provizorie a executării silite ce au făcut obiectul Dosarelor nr. 6041/328/2011 și nr. 6042/328/2011 ale Judecătoriei Turda mai sus analizate) și, în consecință, s-a dispus dobândirea personalității juridice și înscrierea acestei societăți în registrul special ținut la Judecătoria Turda, deși, așa cum reiese din înscrisurile dosarului, cererea nu a fost semnată. Potrivit dispozițiilor art. 333 și art. 338 C. proc. civ. cererea, inclusiv în procedura necontencioasă, trebuie să cuprindă și semnătura titularului, astfel că nesemnarea cererii cu care a fost învestită instanța trebuie observată de judecător și, potrivit art. 133 C. proc. civ., trebuie pusă în vedere petentei pentru a fi remediată, în caz contrar fiind aplicabilă sancțiunea nulității cererii, neputându-se soluționa cauza pe fond.

Dosarul nr. 641/328/201, având ca obiect cererea de rejudecare după extrădare, întemeiată pe art. 522 1 C. proc. pen., formulată de către condamnatul B.R.A., ce a fost predat statului român în baza unui mandat european de arestare, a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Turda la data de 26 ianuarie 2011, fiind repartizat aleatoriu completului P.3, cu prim termen de judecată la data de 2 martie 2011. La data de 1 iunie 2011, s-a depus împuternicire avocațială pentru condamnat de către avocatul L.I.C. și o precizare a cererii condamnatului, în aceasta arătându-se, în esență, că sunt îndeplinite condițiile art. 522 1 C. proc. pen. privind rejudecarea după extrădare. Instanța, constatând că inculpatul a fost judecat în lipsă, prin încheierea din 10 iunie 2011, încheiere ce nu poate fi atacată separat, a admis în principiu cererea de rejudecare, a anulat mandatul de executare din 2010 și a dispus punerea de îndată în libertate a condamnatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Prin aceeași încheiere, s-a dispus disjungerea și înregistrarea cu număr nou pentru rejudecarea Dosarului nr. 3738/328/2010 al Judecătoriei Turda și s-a stabilit termen la data de 20 iulie 2011. Instanța de disciplină a apreciat că pârâtul judecător nu a respectat dispozițiile procedurale conținute în art. 522 1 alin. (1) C. proc. pen., prin admiterea în principiu a cererii de rejudecare și anularea mandatului de executare a pedepsei privative de libertate, cu consecința punerii în libertate a condamnatului, deoarece nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea unei asemenea cereri. S-a mai reținut că admiterea cererii de rejudecare s-a dispus fără a fi respectate cerințele prevăzute în normele procedurale menționate, nesubzistând condițiile judecării și condamnării în lipsă. Deși instanța a reținut în cuprinsul încheierii că respectivul condamnat a lipsit la toate termenele de judecată din fața instanței cu ocazia primei judecări a cauzei, această împrejurare nu corespunde adevărului. Ca urmare a pronunțării de către judecătorul T.H.O. a încheierii din 10 iunie 2011, penitenciarul a comunicat că persoana vizată a fost pusă în libertate la aceeași dată, iar la termenele din 20 iulie 2011, 21 septembrie 2011, 19 octombrie 2011, 7 decembrie 2011 cauza a fost amânată din diverse motive, la solicitarea doamnei avocat L.I.C. Pentru termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2012, doamna avocat L.I.C. a solicitat instanței să ia act de faptul că a fost reziliat contractul de asistență juridică încheiat cu inculpatul. Totodată, instanța de disciplină a reținut că, din constatările inspectorilor în cursul cercetării disciplinare, cu ocazia verificărilor, prin sondaj, a unui număr de 9 dosare înregistrate la Judecătoria Turda în anul 2011, având ca obiect rejudecarea după extrădare, rezultă că modalitatea în care judecătorul T.H.O. a făcut aplicarea normelor de procedură penală vizând rejudecarea după extrădare/predare pe baza unui mandat european de extrădare în dosarul analizat mai sus, a fost contrară chiar propriei practici adoptată în materie, un exemplu elocvent fiind considerată soluția pronunțată în Dosarul nr. 3987/328/2011.

Dosarul nr. 6115/328/2011, având ca obiect infracțiunea de refuz de recoltare a probelor biologice, prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, înregistrat pe rolul Judecătoriei Turda la data de 20 septembrie 2011, a fost repartizat la completul P.3, prezidat de judecătorul T.H.O. Potrivit rechizitoriului din data de 19 septembrie 2011, s-a pus în mișcare acțiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului Ș.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, modificată prin Legea nr. 49/2006, constând în refuzul, împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul de a se supune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat în vederea stabilirii alcoolemiei. În cursul urmăririi penale, inculpatul Ș.A. a fost asistat inițial de apărătorul ales, avocat L.D., după care, în temeiul contractului de asistență juridică din data de 7 septembrie 2011, de către avocatul L.I.C. În fața instanței de fond, doamna avocat a depus pentru termenul din 21 septembrie 2011 o cerere, motivată la modul general, de eliberare a unei dovezi de circulație provizorie, cu posibilitatea de prelungire lunară, până la soluționarea definitivă a dosarului de către instanța de judecată. Deși, conform art. 111 din O.U.G. nr. 195/2002, dovada înlocuitoare a permisului de conducere a fost eliberată de Poliție fără drept de circulație, din cauza infracțiunii ce face obiectul cauzei, ce nu permite emiterea dovezii cu drept de circulație, cererea formulată a fost admisă la data de 21 septembrie 2011, judecătorul pârât neprelungind dovada de circulație, ci acordând pur și simplu dreptul de circulație și comunicând Poliției Rutiere că a acordat dreptul de circulație inculpatului. Tot astfel, instanța a prelungit dreptul de circulație acordat anterior inculpatului, la datele de 19 octombrie 2011, 23 noiembrie 2011 și 22 decembrie 2011, pentru câte 30 de zile, încheierile prin care s-a acordat dreptul la circulație neputând fi atacate cu o cale de atac separată de fondul cauzei. După data de 18 ianuarie 2012, când doamna avocat L.I.C. a învederat instanței că, de comun acord cu clientul său, a reziliat contractul de asistență juridică, inculpatul nu a mai solicitat prelungirea dreptului de a circula, deși cauza este în continuare pe rol. Secția pentru judecători a mai reținut că, din verificarea de către Inspecția Judiciară, prin sondaj, a dosarelor având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, soluționate de completele P.3 (judecător T.H.O.) și P.4 (judecător B.), rezultă că, dintre judecătorii specializați în materie penală, numai judecătorul T.H.O. a admis astfel de solicitări de eliberare a dovezii privind dreptul de circulație. Împrejurarea invocată în apărare de pârâtul judecător, în sensul că și judecătorul B. ar mai fi admis în anul 2010 astfel de cereri, nu a fost reținută, pe motiv că verificările efectuate prin sondaj nu au confirmat-o. Mai mult, s-a apreciat că invocarea nerespectării dispozițiilor procedurale de către un anumit magistrat nu poate constitui o justificare a unei fapte ilicite, cu atât mai mult cu cât pârâtul judecător trebuia să se pronunțe potrivit propriei convingeri și în conformitate cu legea.

Dosarul penal nr. 5480/328/2011, având ca obiect plângere împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Turda la data de 22 august 2011 și repartizat aleatoriu completului P.3 prezidat de judecătorul T.H.O., cu prim termen de judecată la data de 12 octombrie 2011. La data de 3 august 2011, doamna avocat L.I.C. a devenit apărătorul ales al petentei I.C.A., iar la data de 23 august 2011 petenta a formulat cerere de preschimbare a termenului, solicitare admisă de către judecătorul T.H.O. la data de 24 august 2011. La aceeași dată, prin sentința penală nr. 366 din 24 august 2011, s-a admis și plângerea petentei I.C.A., s-a desființat rezoluția din 4 august 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda în Dosarul nr. 717/P/2011 și s-a dispus prelungirea dreptului de circulație al petentei. Sentința penală nr. 366 din 24 august 2011 a Judecătoriei Turda a fost recurată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda, recursul fiind soluționat prin decizia penală nr. 428/R din 14 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în sensul casării în întregime a hotărârii instanței de fond și în sensul respingerii, ca inadmisibile, a plângerii formulate de petenta I.C.A., împotriva rezoluției adoptate la data de 19 iulie 2011 în Dosarul nr. 717/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda și a rezoluției 289/II/2/2011 a prim-procurorului aceluiași parchet, pe care le-a menținut în întregime. Sub acest aspect, secția a apreciat, în considerarea dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., că soluția adoptată în cauză de pârâtul judecător a fost dispusă cu nesocotirea normelor legale. De altfel, din verificarea de către Inspecția Judiciară, prin sondaj, a dosarelor având ca obiect plângere împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată soluționate de completele P.3 (judecător T.H.O.) și P.4 (judecător B.), a rezultat că numai pârâtul judecător T.H.O. a admis o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc. pen. Apreciind situația de fapt prezentată prin prisma dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, ale art. 5 alin. (2) din aceeași lege și ale art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, secția a constatat că pârâtul judecător nu a considerat necesar să se abțină în dosarele în care era apărător doamna L.I.C., nici măcar în perioada septembrie-noiembrie 2011, când relația dintre cei doi devenise publică. Totodată, instanța de disciplină a reținut că judecătorul nu a sesizat Colegiul de conducere al Judecătoriei Turda cu privire la existența unui conflict între interesele sale și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății și nu a respectat dispozițiile legale privind interdicțiile. Mai mult, s-a avut în vedere faptul că dosarele în care avocatul L.I.C. a reprezentat părțile la un moment dat și în care exista starea de incompatibilitate au rămas spre soluționare judecătorului T.H.O., intenția sa în sensul soluționării acestor cauze fiind clară, deoarece judecătorul nu a înțeles să formuleze cereri de abținere în cauzele menționate, deși suspiciunile asupra imparțialității și obiectivității sale persistau. În condițiile în care, astfel cum s-a reținut, unele dintre soluțiile pronunțate de judecătorul T.H.O. au fost adoptate cu nesocotirea normelor de procedură civilă sau penală aplicabile și sunt favorabile părților apărate de doamna avocat L.I.C., secția a apreciat că natura relației dintre judecătorul T.H.O. și doamna avocat a fost de natură a crea, atât o aparență vădită de lipsă de imparțialitate, cât și o practică judiciară bazată pe o aplicare incorectă a legii, fiind afectate imaginea publică și credibilitatea profesională a judecătorului respectiv precum și a întregului corp de judecători al instanței. De altfel, secția a apreciat că în rândul opiniei publice s-a născut bănuiala că soluțiile pronunțate în dosarele menționate reprezintă o consecință a caracterului foarte personal al relației dintre judecător și avocat, iar nu o urmare a aplicării corecte a legii. În concluzie, secția a constatat că, prin încălcarea de către judecătorul T.H.O., a dispozițiilor legale privind incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute pentru magistrați, într-un număr de 14 dosare (9 penale și 5 civile), a fost știrbită aparența de imparțialitate obiectivă, care este o garanție a dreptului la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât domnul judecător exercită și funcția de președinte al instanței și că legătura de cauzalitate dintre omisiunea ce constituie fapta ilicită și consecința produsă, rezultă ex-re, din materialitatea faptelor. B. Referitor la a doua abatere disciplinară, secția a constatat că normele de procedură nerespectate de către pârâtul judecător, în special dispozițiile art. 403 C. proc. civ. și dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen. nu sunt susceptibile de interpretări și nu au generat de-a lungul timpului o practică neunitară, astfel încât aplicarea lor în mod nelegal denotă o rea-credință din partea pârâtului judecător. S-a apreciat că atitudinea psihică a pârâtului este cu atât mai evidentă, cu cât soluțiile prezentate sunt contrare practicii sale și a instanței, iar părțile în favoarea cărora au fost pronunțate erau reprezentate/asistate de doamna avocat L.I.C. Împotriva hotărârii instanței de disciplină a declarat recurs judecătorul T.H.O., invocând prevederile art. 51 pct. 3 din Legea nr. 317/2004, republicată și solicitând, în principal, modificarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea acțiunii disciplinare, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii aplicate, de excludere din magistratură, cu orice altă sancțiune disciplinară prevăzută de lege, cu cheltuieli de judecată. I. Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, recurentul a susținut că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale acestei abateri. Astfel, în analiza laturii obiective a acestei prime fapte reținute în sarcina sa, recurentul a susținut că nu s-a aflat într-o situație de incompatibilitate, de conflict de interese sau de interdicții, care să-l fi obligat să sesizeze colegiul de conducere al instanței al cărei președinte era, începând cu vara anului 2011 și nici să se abțină de la soluționarea respectivelor cauze, în temeiul art. 25 C. proc. civ. Referitor la situația de fapt, recurentul a precizat că era necesar să se facă o distincție clară între două perioade de timp: vara anului 2011-luna noiembrie 2011 și, respectiv, luna ianuarie 2012-la zi. S-a arătat că, în prima perioadă menționată, nu ar fi existat nicio relație apropiată sau „intimă”, după cum, eronat, a reținut secția pentru judecători, iar începând cu luna ianuarie 2012 nu a mai fost cazul ca avocatul L.I.C. să fi avut calitatea de reprezentant juridic al vreunei părți, deoarece toate contractele sale de asistență juridică fuseseră reziliate încă din luna decembrie 2011. În acest context, s-a menționat că despre o relație de prietenie intimă poate fi vorba doar începând cu luna noiembrie 2011 când, într-adevăr, recurentul recunoaște că s-a separat în fapt de fosta soție și s-a mutat cu avocatul L.I.C., până la această dată neputându-se reține, în opinia sa, existența unei veritabile relații, care să impună abținerea sa de la judecarea unor cauze în care unul dintre avocați era aceasta sau sesizarea Colegiului de conducere al Judecătoriei Turda. Consideră recurentul că, sub acest aspect, soluția instanței de disciplină s-a bazat pe o interpretare eronată a stării de fapt, prin preluarea „trunchiată” a declarațiilor martorilor. Împrejurarea că, în vara anului 2011, a fost vizitat în biroul său de avocatul L.I.C., nu ar putea conduce, consideră recurentul, la concluzia că imparțialitatea sa ar fi putut fi afectată, întrucât, în calitate de președinte al instanței, era vizitat și de alți avocați, care veneau, de asemenea, pentru rezolvarea unor probleme strict profesionale, ce impuneau astfel de întâlniri. Și în ceea ce privește existența laturii subiective, recurentul consideră că instanța disciplinară a apreciat greșit că ar fi existat o vădită aparență de imparțialitate a sa, derivată din respectiva relație. Faptul că nu s-a formulat nicio cerere de recuzare în niciun dosar de către anumiți justițiabili, care s-ar fi putut considera prejudiciați, ca și împrejurarea că nu s-a uzat de căile de atac împotriva hotărârilor pe care le-a pronunțat ar constitui, în opinia autorului recursului, argumente în susținerea inexistenței unei bănuieli întemeiate sau a vreunei nemulțumiri reale, legate de activitatea sa profesională. Cât privește pretinsa imparțialitate, astfel cum această noțiune este definită din perspectiva dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspect subiectiv, cât și obiectiv nu ar exista, se susține de către partea recurentă, vreo dovadă care să o susțină, cele avute în vedere sub acest aspect de către secția pentru judecători fiind simple coincidențe, iar nu rezultatul unor „manopere iscusite” menite să avantajeze vreo anume persoană. Ca atare, reaua sa credință ar lipsi cu desăvârșire, neputând fi sancționat atât de sever datorită unor aparențe. Recurentul a menționat că, începând cu data de 1 noiembrie 2011 avocatul L.I.C. a devenit în mod real „partenerul său de viață”, însă din acel moment aceasta nu s-a mai prezentat în procesele pe care le avea de soluționat, iar, la circa două luni, aceasta a reziliat toate contractele de asistență juridică încheiate cu justițiabilii care aveau dosare ce-i erau repartizate. Această reziliere nu ar avea legătură cu debutul cercetării disciplinare, după cum a apreciat instanța de disciplină, dat fiind că a aflat de ancheta Inspecției Judiciare abia la sfârșitul lunii martie 2012. În atare situație, s-a arătat că, ulterior lunii ianuarie 2012, întrucât avocatul L.I.C. nu s-a mai prezentat în niciunul dintre dosarele pe care le avea de soluționat, recurentul a considerat că nu mai este cazul să se abțină de la judecata unora dintre cele 14 dosare menționate expres în acțiunea disciplinară. Referindu-se punctual la situația Dosarelor civile nr. 6041/328/2011, nr. 3774/328/2011 și a Dosarelor penale nr. 641/328/2011, nr. 6115/328/2011 și, respectiv, nr. 5480/328/2011, recurentul a menționat că acestea nu pot fi analizate și exemplificate din perspectiva dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată. II. Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, recurentul a susținut, de asemenea, neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei abateri, astfel cum aceasta este reglementată de textul legal invocat. Consideră recurentul că secția pentru judecători, deși reține în hotărâre că, în virtutea calității sale de președinte al Judecătoriei Turda, ar fi abuzat, cu rea-credință, de prerogativele acestei funcții, totuși, în motivare, se face referire nu la asemenea abuzuri, ci la necunoașterea și nerespectarea art. 403 C. proc. civ. și a art. 522 1 C. proc. pen. Însă, în opinia recurentului, motivarea respectivă nu își găsește suport probator în dosar, concluziile instanței de disciplină fiind contrazise, în opinia sa, de declarațiile colegilor judecători, a prim-grefierului M.L. și a prim procurorului T.L. Toate faptele reținute sub acest aspect ar avea legătură cu activitatea sa profesională de judecător, desemnat să soluționeze cazuri concrete, iar nu cu funcția de președinte deținută. Consideră partea că, în mod eronat, în cuprinsul hotărârii nu se face referire la activitatea sa anterioară și nici la faptul că nu a mai fost sancționat disciplinar. Tot din perspectiva circumstanțierii situației sale profesionale și a individualizării sancțiunii aplicate, recurentul a susținut că trebuie avute în vedere rezoluția de clasare din 2 noiembrie 2012 din Dosarul nr. 3182/IJ/2397/2012, a Inspecției Judiciare, pronunțată într-o cauză asemănătoare cu cele examinate în speță, dar soluționată în mod diferit, precum și faptul că aplicarea celei mai drastice dintre sancțiuni s-a făcut fără a se respecta principiul aplicării graduale și fără a se fi constatat existența unor fapte sau abateri extrem de grave, care să impună o asemenea măsură . Recurentul nu a încadrat în drept criticile formulate. Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare și concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a reiterat situația de fapt și argumentele de drept care, în opinia sa, susțin legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea nr. 13/J din 14 noiembrie 2012, a secției pentru judecători, a Consiliului Superior al Magistraturii. Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de recurent, a apărărilor intimatului, precum și a dispozițiilor legale incidente, inclusiv ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Criticile referitoare la încadrarea în drept a abaterilor disciplinare stabilite în sarcina recurentului și la individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1) Primul motiv de nelegalitate invocat, referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, are în vedere lipsa elementelor constitutive ale respectivei abateri, cu referire la latura obiectivă, la latura subiectivă și la urmările prejudiciabile ale faptei. Aceste ipoteze nu se regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate. În ceea ce privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 [lit. b) în actuala reglementare], legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „încălcarea prevederilor legale referitoare la declarațiile de avere, declarațiile de interese, incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii”. Dispozițiile menționate se completează cu prevederile art. 5 alin. (2) din aceeași lege, conform cărora, judecătorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței și s-a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu. În același sens sunt și dispozițiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, care stipulează că judecătorii și procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe, precum și să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia. Din examinarea actelor dosarului, se constată că instanța de disciplină a stabilit corect starea de fapt, această primă abatere disciplinară reținută în sarcina judecătorului T.H.O. fiind dovedită prin probele administrate, atât în timpul cercetării prealabile, cât și de către secția pentru judecători în mod nemijlocit. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei relații sentimentale de notorietate cu avocatul L.I.C., începând cu a doua jumătate (lunile iunie, iulie) a anului 2011, a fost judicios reținută, atât pe baza declarațiilor martorilor audiați, cât și a propriilor susțineri ale recurentului formulate în faza cercetării disciplinare. Împrejurarea că, abia în luna noiembrie 2011, această relație ar fi devenit una de uniune consensuală, precum și distincția între cele două perioade pe care o propune recurentul nu au semnificația atribuită de autorul recursului și nu sunt de natură să infirme faptul că judecătorul recurent a participat la soluționarea unor cauze în care avocatul unor părți îi era o persoană intim apropiată, acest aspect fiind de notorietate în mediul juridic local, cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții. Încălcarea acestor obligații legale de către recurent a avut, într-adevăr, drept consecință, lezarea unor valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de justiție și anume imparțialitatea. Înalta Curte subliniază că imparțialitatea magistratului trebuie privită și în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui magistrat într-o anumită împrejurare (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noțiune cuprinde un demers obiectiv, ce urmărește a determina dacă magistratul oferă garanții suficiente pentru a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparțialitate obiectivă). Particularitățile speței relevă în concret o încălcare a imparțialității sub această din urmă formă. Încălcarea obligației legale de abținere în cazurile date a avut drept consecință, pe de o parte, crearea unei suspiciuni legitime că magistratul a fost imparțial (suspiciune evidențiată în sesizările formulate). Pe de o parte, o altă consecință a faptei imputate ar putea-o reprezenta percepția petiționarilor și a opiniei publice (eventual a presei) asupra justiției, aprecierile negative ale acestora fiind determinate de lipsa lor de încredere în obiectivitatea și imparțialitatea judecătorului care participă la soluționarea unui dosar. Din această perspectivă, se constată că susținerile recurentului privind neformularea unor cereri de recuzare sau neexercitarea căilor de atac sunt lipsite de relevanță juridică, fiind inapte să acopere nici situațiile de incompatibilitate/conflict de interese în care s-a aflat judecătorul și nici consecința directă și imediată a încălcării obligațiilor profesionale sub acest aspect și pe care recurentul încearcă să le minimalizeze. În contextul examinat, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii. Sub acest aspect, instanța de control judiciar constată că, în cauză, a fost reliefată existența acestei prime fapte, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, așa încât susținerile recurentului, privind lipsa elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, nu pot fi primite. II. Din analiza probatoriului administrat, Înalta Curte constată că, în sarcina recurentului, nu poate fi reținută însă și săvârșirea celei de-a doua abateri disciplinare, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit. h) [lit. t) în actuala reglementare] din Legea nr. 303/2004, republicată, conform căruia, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credință sau din gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune. Din perspectiva laturii subiective, secția pentru judecători a reținut că vinovăția judecătorului în săvârșirea faptelor a îmbrăcat forma relei-credințe, rezultate din faptul că pârâtul judecător nu a respectat normele de procedură aplicabile în dosarele analizate în cuprinsul acțiunii disciplinare și al hotărârii atacate. Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției. Or, respectarea normelor de procedură reprezintă o îndatorire de serviciu. Ca atare, neîndeplinirea acestei obligații ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare. În consecință, pentru admiterea acțiunii disciplinare urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă în speță sunt întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare. În acest sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorului și procurorului, integrat statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora. Această reglementare a regimului disciplinar nu privește, însă, condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât respectivele condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun. Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relațiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale, producerea unui rezultat vătămător și nex cauzal. Prin urmare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare. Din această perspectivă, este de menționat că se impune a fi făcută distincția între încălcarea normelor de procedură ca și greșeală de judecată, pe de o parte, săvârșită de judecător pe parcursul soluționării cauzelor și, pe de altă parte, nerespectarea normelor de procedură în context disciplinar. În acest sens, se constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, starea de fapt, corect reținută de instanța de disciplină, nu evidențiază totuși încălcarea cu rea-credință a obligațiilor specifice funcției sau o încălcare a normelor de procedură. Aplicarea sau interpretarea greșită a legii constituie motiv de nelegalitate a unei hotărâri și potrivit legii procesuale, acestea pot fi examinate în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Soluționarea unei cereri fără a se observa de către judecător lipsa semnăturii autorului acesteia, modul în care, în speță, în calitate de președinte al instanței, recurentul a soluționat cererile de suspendare provizorie date de lege în competența sa, ca și felul în care magistratul a aplicat dispozițiile procedurale incidente în celelalte dosare examinate pot constitui astfel de motive de nelegalitate a hotărârii, ce pot fi analizate în cadrul căilor legale de atac. În contextul expus, Înalta Curte reține că faptele judecătorului T.H.O., astfel cum au fost reținute ca reprezentând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) [lit. t) în actuala reglementare] din Legea nr. 303/2004, republicată, pot avea ca și cauză o eventuală greșeală de judecată și nu o cauză de angajare a răspunderii disciplinare a magistratului, deoarece nu se poate reține vinovăția judecătorului în săvârșirea respectivelor fapte cu rea-credință. Pentru a se stabili prezența laturii subiective, trebuia reținută existența cumulativă atât a factorului intelectiv, cât și a celui volitiv. Or, în cauză, probele administrate nu au făcut dovada existenței acelor greșeli (încălcări) care să aibă un caracter evident, neîndoielnic, cărora să le lipsească orice justificare, care să fie în vădită contradicție cu dispozițiile legale și care, din punct de vedere subiectiv, să poată evidenția reaua credință ca formă de vinovăție. Semnificativ din aceeași perspectivă este faptul că, într-o speță asemănătoare, având ca obiect o cerere de suspendare a executării silite pe calea ordonanței președințiale soluționată în mod similar de către recurent, prin rezoluția din 2 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3182/IJ/2397/2012, Inspecția Judiciară a dispus clasarea sesizării. Prin urmare, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că aspectele astfel reținute înlătură caracterul de abatere disciplinară al acestor din urmă fapte și, deci, înlătură temeiul răspunderii disciplinare pentru a doua abatere disciplinară imputată recurentului. În atare situație, în considerarea motivului de recurs invocat în subsidiar și în raport cu prevederile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2) și cu caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, instanța apreciază că se impune o reindividualizare a sancțiunii aplicate magistratului, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 49 alin. (6) din legea menționată, ce trebuie avute în vedere în acest mom