ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 7/2017

Potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal: "Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare." Primul termen al recidivei postexecutorii presupune astfel îndeplinirea următoarelor condiții: a) existența unei condamnări definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție directă sau indirectă ori cu praeterintenție; b) pedeapsa aplicată trebuie să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 1 an și să fi fost executată sau considerată ca executată; c) să nu fi intervenit reabilitarea de drept sau să nu se fi împlinit termenul de reabilitare judecătorească; d) hotărârea de condamnare să nu privească infracțiuni săvârșite numai din culpă, infracțiuni pentru care a intervenit amnistia ori fapte ce au fost ulterior dezincriminate. Legislația penală folosește pentru indicarea primului termen al recidivei postexecutorii expresia "hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an". În limbajul juridic uzual, hotărârea de condamnare este aceea prin care se soluționează fondul cauzei, art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilind când se poate dispune condamnarea inculpatului. Deși practica judiciară este unanimă în a reține că primul termen al recidivei poate fi reprezentat și de o hotărâre de condamnare pentru un concurs de infracțiuni, important fiind ca pedeapsa rezultantă aplicată să fie mai mare de 1 an închisoare, nici practica judiciară și nici literatura de specialitate nu au analizat situația în care primul termen al recidivei este reprezentat de o hotărâre de condamnare pentru o altă formă a pluralității de infracțiuni decât concursul, respectiv recidiva conform Codului penal din 1969. Problema care se pune în această situație este de a stabili care este pedeapsa la care se raportează instanța pentru determinarea condițiilor primului termen al recidivei, pedeapsa stabilită în urma condamnării persoanei sau pedeapsa rezultată, ca total, prin aplicarea regulilor de sancționare în cazul revocării suspendării condiționate a executării unei pedepse anterior aplicate. Practic, în situația inculpatului M.L.C. trebuie stabilit dacă pedeapsa la care trebuie să se raporteze instanța ca prim termen al recidivei este pedeapsa stabilită în urma condamnării acestuia pentru concursul de infracțiuni reținut în sarcina sa prin Sentința penală nr. 22/2012 a Judecătoriei Huși, respectiv 1 an închisoare, sau pedeapsa stabilită de executat, ca total, în urma aplicării dispozițiilorart. 83 din Codul penal din 1969, respectiv 1 an și 8 luni închisoare. Evident, în prima situație nu ne aflăm în prezența recidivei postexecutorii, nefiind întrunită condiția privind limita minimă a pedepsei de peste 1 an închisoare, pe când în cea de-a doua variantă se impune reținerea stării de recidivă, cu consecințe multiple privind situația juridică a inculpatului apelant.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Iași a reținut că este sesizată cu judecarea apelurilor formulate de inculpații C.C., C.L.S., C.L., C.S.C., L.A.I., G.I., M.P.I., M.L.C. și T.R. și de partea civilă D.G.R.F.P. Iași împotriva Sentinței penale nr. 161 din data de 30.06.2016 pronunțată de Judecătoria Huși în Dosarul nr. 54/244/2015, având ca obiect infracțiuni la regimul vamal (Legea nr. 141/1997, Legea nr. 86/2006), soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză fiind definitivă. În același timp, chestiunea de drept invocată de apărătorul inculpatului M.L.C. nu a mai făcut obiectul vreunei proceduri similare, iar din verificările efectuate nu există pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție vreo cauză care să aibă același obiect sau instanța supremă să fi fost sesizată cu vreun recurs în interesul legii vizând aceeași problemă juridică. Totodată, prin prisma situației juridice a inculpatului apelant M.L.C., soluționarea problemei de drept ridicate de instanță urmează a influența hotărâtor soluționarea în fond a cauzei, fiind extrem de relevant dacă inculpatului i se poate reține comiterea infracțiunilor pentru care a fost condamnat deja de instanța de fond în stare de recidivă postexecutorie sau nu. Inculpatul M.L.C. a solicitat în fața instanței de fond schimbarea încadrării juridice a faptelor în raport cu care s-a dispus trimiterea sa în judecată, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal privind recidiva postexecutorie. Cererea a fost respinsă de instanța de fond, aceasta reținând că sunt întrunite condițiile existenței recidivei postexecutorii. Împotriva soluției dispuse de instanța de fond, inculpatul M.L.C. a promovat, în termen legal, calea ordinară de atac a apelului, printre motivele de apel inculpatul invocând și greșita reținere de către instanța de fond a dispozițiilor art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din Codul penal în încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea sa. În plus, calitatea inculpatului apelant de infractor recidivist nu poate influența și ulterior situația juridică a acestuia din perspectiva modului de executare a pedepsei închisorii sau a acordării beneficiului unei eventuale grațieri.

Referitor la problema de drept supusă dezlegării, punctul de vedere al completului de judecată este în sensul că la stabilirea stării de recidivă postexecutorie trebuie avute în vedere pedepsele componente ale pluralității de infracțiuni din hotărârea ce constituie primul termen al recidivei, și nu pedeapsa stabilită prin cumul aritmetic în urma revocării beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei. Aceasta întrucât dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere la o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, iar prin condamnare se înțelege stabilirea unei/unor pedepse în urma constatării că fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă de inculpat, vinovăția sa fiind stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă în cauză [art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Dacă se poate vorbi de condamnare în cazul stabilirii și aplicării pedepsei pentru concursul de infracțiuni reținut în sarcina inculpatului prin sentința de condamnare, în cazul stabilirii pedepsei de executat ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării pedepsei se vorbește despre o rezolvare a situației juridice a unei persoane, și nu despre o condamnare penală. De altfel, revocarea suspendării executării pedepsei pentru alte situații decât comiterea unei noi infracțiuni era reglementată de art. 447 din Codul de procedură penală din 1968 la materia punerii în executare a hotărârilor penale, actualmente fiind tot o chestiune de executare conform art. 583 din Codul de procedură penală în vigoare. Deși practica judiciară, în situații precum cea din speță, a fost constantă în a reține starea de recidivă prin raportare la pedeapsa rezultantă stabilită în sarcina persoanei condamnate, această reținere nu are temei legal expres, condițiile reținerii stării de recidivă nefiind analizate în concret. S-a făcut aplicarea mai degrabă a teoriei dezvoltate în cazul concursului de infracțiuni ca prim termen al recidivei, deși nici în acest caz opiniile teoreticienilor nu sunt concordante, mergând de la reținerea recidivei în orice situație în care pedeapsa rezultantă depășește minimul legal (prof. V. Dongoroz) și până la diferențieri în funcție de infracțiunea din care provine pedeapsa rezultantă (prof. C. Bulai sau M. Udroiu). Totuși, situația concursului de infracțiuni ca prim termen al recidivei este diferită de situația pluralității de infracțiuni din prezenta cauză, când inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă pentru un concurs de infracțiuni în cuantum de 1 an închisoare, iar în urma revocării suspendării condiționate a executării unei pedepse cu închisoarea de 8 luni, a avut de executat 1 an și 8 luni închisoare. Pedeapsa de 1 an și 8 luni închisoare a fost stabilită de instanța de fond ca pedeapsă totală de executat, dar nu reprezintă o pedeapsă rezultantă, unică, precum cea stabilită în cazul concursului de infracțiuni. În cazul pluralității de infracțiuni ce constituie concurs de infracțiuni legea prevede expres cum se stabilește această pedeapsă rezultantă de executat - art. 39 și 40 din Codul penal - făcând trimitere expresă la contopirea pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente. Dimpotrivă, în cazul pluralității de infracțiuni ce constituie recidivă postcondamnatorie, dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere la pedepse distincte, pedeapsa nou-stabilită ce se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas neexecutat. Mai mult, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969, lege penală sub imperiul căreia a fost condamnat inculpatul M.L.C. prin Sentința penală nr. 22/2012 ce constituie primul termen al recidivei reținute în sarcina acestuia de instanța de fond, se prevedea că, dacă în cursul termenului de încercare condamnatul a săvârșit din nou o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată și dispune executarea în întregime a pedepsei, fără ca aceasta să se contopească cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune. În literatura de specialitate se reține că odată revocată suspendarea instanța dispune executarea pedepsei ce fusese suspendată, precum și a pedepsei pentru noua infracțiune, cele două pedepse neputându-se contopi. În legătură cu aceasta, legea prevede că la stabilirea pedepsei pentru noua infracțiune instanța nu mai aplică sporul prevăzut pentru recidivă. Legiuitorul a considerat deci că executarea integrală a celor două pedepse este suficientă și face inutilă agravarea decurgând din starea de recidivă după condamnare în care se găsește condamnatul. În cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei, fiind vorba de două pedepse ce se execută succesiv (cumulul aritmetic al acestora fiind doar o creație a teoriei și practicii judiciare la care legea nu face referire expresă), este evident că trebuie analizate condițiile primului termen al recidivei postexecutorii prin raportare la fiecare dintre acestea, respectiv prin raportare la pedeapsa ce a fost suspendată condiționat (sau sub supraveghere conform actualei legislații), și apoi prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea sau concursul de infracțiuni comis în termenul de încercare al acestei suspendări. Această rezolvare se impune cu evidență mai ales atunci când revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei anterior aplicate intervine ca urmare a comiterii unei infracțiuni din culpă în cursul termenului de încercare (revocare lăsată la latitudinea instanței) și când, eventual, pedeapsa ce depășește 1 an închisoare este aplicată pentru această din urmă infracțiune. În atare situație, în cazul comiterii unei noi infracțiuni intenționate după executarea pedepsei cumulate, condițiile pentru primul termen al recidivei postexecutorii se impun a fi analizate separat, în raport cu fiecare pedeapsă anterior stabilită, respectiv pedeapsa suspendată condiționat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea din culpă, iar nu prin raportare la pedeapsa executată efectiv prin cumul aritmetic. IV. Punctul de vedere al inculpaților asupra chestiunii de drept sesizate În motivarea cererii de sesizare formulate de inculpatul M.L.C. prin apărător s-a arătat că, așa cum rezultă din actul de inculpare, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 270 alin. (3) cu referire la art. 274 din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal și art. 270 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 86/2006, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal și art. 43 alin. (5) din Codul penal. Pentru a reține această încadrare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Huși a reținut că, în condițiile în care prin Sentința penală nr. 22 din data de 17.01.2012 inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 10 luni (în fapt, 1 an și 8 luni), se impune reținerea stării de recidivă postexecutorie prevăzute de art. 41 alin. (1) din Codul penal și art. 43 alin. (5) din Codul penal. În realitate, prin Sentința penală nr. 22/2012 instanța a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 1 an închisoare, prin contopirea mai multor pedepse, iar în temeiul art. 83 din Codul penal a dispus revocarea suspendării condiționate pentru pedeapsa de 8 luni aplicată prin Sentința penală nr. 196 din data de 10.06.2008, urmând ca inculpatul să execute cele două pedepse (1 an, respectiv 8 luni), în total 1 an și 8 luni închisoare. În aceste condiții, nu este vorba de o condamnare mai mare de 1 an așa cum prevăd dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul penal. Atât în practica judiciară, cât și în literatura de specialitate (veche) s-a considerat că în astfel de situații pedepsele, deși cumulate aritmetic, rămân distincte, iar pentru stabilirea stării de recidivă nu se poate lua în considerare cuantumul rezultat prin însumarea lor. În sprijinul acestei soluții sunt și dispozițiile art. 83 din vechiul Cod penal care prevăd expres că, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă chiar și după expirarea acestui termen, instanța va revoca suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, dispoziții preluate în noul Cod penal în art. 88 și art. 96. Din prevederile legale mai sus enunțate, care înlătură posibilitatea de contopire a pedepselor, rezultă clar că aceste două pedepse sunt distincte, iar împrejurarea că ele se execută cumulat aritmetic (în continuare una după alta) nu înlătură caracterul lor independent. Deci, luarea lor în seamă în vederea reținerii stării de recidivă postexecutorie ar trebui să se facă plecând de la premisa pluralității de pedepse, fiecare având un cuantum distinct. În aceste condiții, inculpatul nu a executat o pedeapsă mai mare de 1 an, ci două pedepse, una de 1 an și cealaltă de 8 luni, situație care atrage neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în art. 41 alin. (1) din Codul penal, cele două pedepse aplicate inculpatului neputând forma primul termen al recidivei. Din punctul de vedere al inculpatului, la stabilirea primului termen al recidivei se are în vedere pedeapsa aplicată ca urmare a condamnării inculpatului pentru fiecare infracțiune în parte, și nu pedeapsa pe care a fost obligat să o execute ca urmare a cumulului aritmetic între pedeapsa la care a fost condamnat prin Sentința penală nr. 22 din data de 17.01.2012 și pedeapsa aplicată prin Sentința penală nr. 196 din data de 10.06.2008 a cărei suspendare condiționată a fost revocată prin Sentința penală nr. 22 din data de 17.01.2012. Ceilalți apelanți inculpați, prin apărători, au solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind că cererea de sesizare este întemeiată. V. Dispoziții legale incidente Art. 41 alin. (1) din Codul penal - Recidiva (1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. (2) Există recidivă și în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detențiunea pe viață. (3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. VI. Jurisprudența Curții Constituționale În jurisprudența Curții Constituționale nu s-au identificat decizii cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării. VII. Jurisprudența națională în materie Curțile de apel și instanțele arondate au înaintat hotărâri judecătorești referitoare la problema de drept supusă dezlegării, hotărâri care se află atașate la prezentul dosar. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost identificate Decizia nr. 750 din data de 3 martie 2014 și Decizia nr. 2.241 din data de 3 iulie 2014, decizii prin care s-a stabilit că primul termen al recidivei se raportează la pedeapsa rezultată din cumulul aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracțiunea care a atras revocarea suspendării condiționate și pedeapsa a cărei executare a fost inițial suspendată condiționat. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 750 din data de 3 martie 2014 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că din fișa de cazier judiciar rezultă că recurentul inculpat a fost condamnat prin Sentința penală nr. 155 din data de 26 ianuarie 2010 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin neapelare, la pedeapsa de 1 an închisoare în condițiile art. 81 din Codul penal anterior (...), pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. Prin Sentința penală nr. 767 din data de 28 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Medgidia, definitivă prin Decizia penală nr. 932/P din data de 4 octombrie 2012 a Curții de Apel Constanța, recurentul inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută în art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 (...), s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare dispusă prin Sentința penală nr. 155 din data de 26 ianuarie 2010, s-a adăugat această din urmă pedeapsă la pedeapsa de 8 luni închisoare și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an și 8 luni închisoare în regim privativ de libertate. Infracțiunea de dare de mită pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în prezenta cauză a fost comisă la data de 15 octombrie 2012, deci ulterior rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 767 din data de 28 martie 2012 a Judecătoriei Medgidia și care constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. a) din Codul penal anterior. Raportat la datele sus-menționate, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 39 alin. (1) din Codul penal anterior care reglementează pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică și care dispun că, în cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. a), pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni. În consecință, instanța de fond și instanța de apel trebuiau să dea eficiență prevederilor legale sus-menționate și să contopească pedeapsa de 1 an și 8 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 767 din data de 28 martie 2012 a Judecătoriei Medgidia cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare. Din considerentele Deciziei nr. 750 din data de 3 martie 2014 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție se desprinde concluzia că instanța a stabilit că primul termen al recidivei se raportează la pedeapsa de 1 an și 8 luni închisoare, rezultată din cumulul aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracțiunea care a atras revocarea suspendării condiționate cu pedeapsa a cărei executare a fost inițial suspendată condiționat. În cuprinsul Deciziei nr. 2.241 din data de 3 iulie 2014 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție se regăsesc considerentele Deciziei nr. 110/A din data de 10 octombrie 2013 a Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori, în sensul că este întemeiată critica referitoare la reținerea stării de recidivă postexecutorie în cazul inculpatului A., întrucât pedeapsa pentru care s-a reținut această stare de recidivă nu îndeplinește condițiile primului termen al recidivei. S-a apreciat că primul termen al recidivei îl constituie o pedeapsă de 6 luni închisoare (pedeapsa de 2 luni aplicată prin Sentința penală nr. 529/2007 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 272/R/2008 a Curții de Apel Oradea, la care s-a adăugat, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 83 din Codul penal anterior, pedeapsa de 4 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 2.081/2005 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 3/A/2006 a Tribunalului Satu Mare), contrar dispozițiilor art. 37 alin. (1) lit. b) din Codul penal anterior. Din considerentele Deciziei nr. 110/A din data de 10 octombrie 2013 a Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori, menținută sub aspectul nereținerii recidivei postexecutorii de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se desprinde concluzia că instanța a constatat inexistența primului termen al recidivei prin raportare la pedeapsa de 6 luni închisoare [care nu îndeplinea condiția prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. b) din Codul penal anterior, nedepășind pragul de 6 luni închisoare], rezultată tot din cumulul aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracțiunea care a atras revocarea suspendării condiționate cu pedeapsa a cărei executare a fost inițial suspendată condiționat. IX. Opiniile instanțelor judecătorești Examinând punctele de vedere exprimate de curțile de apel și instanțele arondate s-au conturat două opinii: 1. Într-o primă opinie exprimată de Curtea de Apel Brașov, Judecătoria Întorsura Buzăului, Curtea de Apel București în opinie minoritară, Tribunalul București, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Slobozia, Tribunalul Buzău, Tribunalul Prahova, Judecătoria Ploiești, Tribunalul Dâmbovița, Curtea de Apel Galați în opinie majoritară, Judecătoria Brăila, Tribunalul Olt, Tribunalul Gorj, Tribunalul Mehedinți, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj în opinie minoritară, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Hârșova, Judecătoria Constanța, Judecătoria Toplița, Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Bacău, Judecătoria Moinești, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad, Judecătoria Oravița, Judecătoria Pașcani, Judecătoria Iași, Curtea de Apel Suceava, Judecătoria Botoșani, Tribunalul Botoșani, Tribunalul Cluj în opinie majoritară, Judecătoria Cluj-Napoca, Judecătoria Turda, Judecătoria Deva, Judecătoria Baia Mare, Tribunalul Hunedoara, Curtea de Apel Oradea, s-a arătat că la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa rezultantă aplicată. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că textul art. 41 alin. (2) din Codul penal este clar și se referă la condamnarea la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, indiferent dacă este vorba de o pedeapsă unică sau o pedeapsă rezultată dintr-o pluralitate de infracțiuni, inclusiv prin cumul potrivit dispozițiilor art. 83 din Codul penal anterior. A raționa altfel ar echivala cu pierderea din vedere a esenței recidivei, ca stare de agravare a răspunderii penale, deoarece reflectă o periculozitate mai mare a celui care comite infracțiunile în stare de recidivă, perseverează pe calea infracțională și, în ciuda avertismentului primit din partea societății prin condamnarea definitivă, comite din nou alte infracțiuni. Dacă sub imperiul Codului penal anterior exista opinia potrivit căreia nu constituia prim termen al recidivei o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe considerentul că în acest caz exista o recidivă specială care nu atrăgea tratamentul prevăzut pentru recidiva după condamnare obișnuită, ci pe acela, mult mai sever, prevăzut de art. 83 din Codul penal în dispoziția art. 96 alin. (5) din Codul penal actual, pedeapsa principală pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară. Singura ipoteză în care se poate face această distincție este aceea în care pedeapsa rezultantă aplicată este compusă din pedepse aplicate care nu atrag starea de recidivă potrivit art. 42 din Codul penal, cum ar fi o infracțiune intenționată și o infracțiune comisă din culpă, caz în care se va avea în vedere pedeapsa aplicată pentru infracțiunea intenționată, și nu pentru cea comisă din culpă. 2. Cea de a doua opinie este în sensul că la stabilirea stării de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 41 alin. (1) din Codul penal trebuie să se țină seama de pedepsele componente ale pluralității de infracțiuni din hotărârea ce constituie primul termen al recidivei, și nu de pedeapsa stabilită prin aplicarea cumulului aritmetic ca urmare a revocării suspendării, a fost exprimată de Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Aiud, Tribunalul Brașov, Judecătoria Rupea, Tribunalul Covasna, Judecătoria Târgu Secuiesc, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, Judecătoria Marghita, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Judecătoria Luduș, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Tribunalul Caraș-Severin, Judecătoria Caransebeș, Judecătoria Moldova Nouă, Judecătoria Sânnicolau Mare, Judecătoria Timișoara, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Galați în opinie minoritară, Curtea de Apel București în opinie majoritară, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Liești, Tribunalul Vrancea, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Mizil. În esență, în susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere la o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an, iar prin condamnare se înțelege stabilirea unei/unor pedepse în urma constatării că fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă de inculpat, vinovăția sa fiind stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă în cauză [art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Dacă se poate vorbi de condamnare în cazul stabilirii și aplicării pedepsei pentru concursul de infracțiuni reținut în sarcina inculpatului prin sentința de condamnare, în cazul stabilirii pedepsei de executat ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării pedepsei, suntem în prezența unei rezolvări a situației juridice a unei persoane, și nu a unei condamnări penale. Această rezolvare se impune cu evidență mai ales atunci când revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei anterior aplicate intervine ca urmare a comiterii unei infracțiuni din culpă, în cursul termenului de încercare (revocare lăsată la latitudinea instanței), și când, eventual, pedeapsa ce depășește un an închisoare este aplicată pentru această din urmă infracțiune. În atare situație, în cazul comiterii unei noi infracțiuni intenționate, după executarea pedepsei cumulate, condițiile pentru primul termen al recidivei postexecutorii se impun a fi analizate separat, în raport cu fiecare pedeapsă anterior stabilită, respectiv pedeapsa suspendată condiționat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea din culpă, iar nu prin raportare la pedeapsa executată efectiv prin cumul aritmetic. X. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 24/C/32/III-5/2017, a arătat că, în măsura în care în componența termenului plural nu intră și pedepse aplicate pentru infracțiuni (condamnări care nu atrag starea de recidivă, conform art. 42 din Codul penal), la identificarea primului termen plural al recidivei se va avea în vedere pedeapsa pentru întreaga pluralitate, iar în măsura în care aceasta este mai mare de 1 an va exista și primul termen al recidivei. Raportarea numai la rezultanta pedepselor care nu sunt vizate de art. 42 din Codul penal (conform mecanismului expus anterior) este necesară numai în măsura în care în alcătuirea termenului plural ar intra și infracțiuni/condamnări care nu atrag starea de recidivă. În argumentarea acestui punct de vedere se arată că una dintre condițiile de existență a primului termen al recidivei, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, este existența unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, definitivă. Totodată, este admis în mod unanim, doctrinar și jurisprudențial, că primul termen al recidivei poate fi constituit și de o pluralitate de infracțiuni, respectiv un termen plural. Prin urmare, chiar dacă doctrina și practica judiciară par a se fi ocupat exclusiv de pluralitatea infracțională, sub forma concursului de infracțiuni, ca termen plural, aceasta nu înseamnă că termenul plural al recidivei nu poate fi configurat de oricare dintre formele pluralității (concurs, recidivă ori pluralitate intermediară), fie exclusiv una dintre acestea, fie în diferite combinații. Esențial este însă ca pedeapsa pentru pluralitate să fie mai mare de 1 an, respectând totodată și dispozițiile art. 42 din Codul penal. Aceasta semnifică faptul că, de principiu, ca regulă, în verificarea existenței primului termen plural al recidivei, raportarea se face la pedeapsa aplicată pentru pluralitate. S-a arătat că respectarea dispozițiilor art. 42 din Codul penal impune însă ca la stabilirea existenței primului termen să fie avute în vedere numai pedepsele stabilite pentru infracțiunile care nu cad sub incidența dispozițiilor menționate, respectiv cu excluderea celor care nu atrag starea de recidivă (se va stabili rezultanta pedepselor care nu intră sub incidența art. 42 din Codul penal, rezultantă în care se include și partea, eventuală, de spor aferentă acestora, iar dacă rezultanta acestor pedepse, inclusiv prin aplicarea eventuală a unui spor, depășește 1 an, va exista primul termen al recidivei). Acest parcurs în identificarea primului termen plural al recidivei a fost consacrat doctrinar și jurisprudențial. XI. Punctul de vedere al specialiștilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării În conformitate cu dispozițiile art. 475 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat opinia scrisă a specialiștilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, fiind exprimate două opinii de către specialiștii din cadrul Catedrei de drept penal din cadrul Facultății de Drept a Universității "Nicolae Titulescu" din București și, respectiv, din partea specialiștilor Catedrei de drept penal a Facultății de Drept a Universității din Craiova. Referitor la problema de drept ce face obiectul prezentului dosar, specialiștii din cadrul Catedrei de drept penal a Facultății de Drept, Universitatea "Nicolae Titulescu" din București au opinat în sensul că, pentru stabilirea stării de recidivă, verificarea îndeplinirii condițiilor legale trebuie să se raporteze la fiecare dintre infracțiunile componente ale pluralității pentru care există o condamnare anterioară, argumentându-se prin următoarele: 1. Recidiva este o stare de agravare a cărei existență este condiționată de mai multe cerințe cumulative. Aceste cerințe privesc nu numai cuantumul pedepsei din hotărârea de condamnare ce constituie primul termen al recidivei, ci și condiții legate de forma de vinovăție cu care se comit infracțiunile ce compun pluralitatea, vârsta infractorului, momentul la care se săvârșesc aceste infracțiuni în raport cu intervenția sau nu a reabilitării, cerințe referitoare la eventuala intervenție între timp a amnistiei. 2. Dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul penal care fac referire la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an și dispozițiile art. 42 din Codul penal care se referă la hotărârile de condamnare care nu atrag recidiva nu instituie o ordine de prioritate între condițiile recidivei. În mod evident, verificarea îndeplinirii cerințelor prevăzute la art. 42 din Codul penal nu se poate realiza în mod global, ci numai prin raportare la fiecare dintre infracțiunile care compun pluralitatea. Pentru simetrie logică, aceeași concluzie se impune și în cazul cerinței privitoare la cuantumul pedepsei din hotărârea definitivă de condamnare, ceea ce presupune că, în ipoteza în care este vorba despre o pedeapsă rezultantă pentru o pluralitate de infracțiuni, aceasta ar trebui descompusă. În ipoteza în care s-ar utiliza un alt mecanism (cuantumul pedepsei din condamnarea definitivă anterioară ar fi luat în considerare în mod global, ca pedeapsă rezultantă unică), s-ar putea ajunge la situația în care, spre exemplu, să se rețină recidiva dacă prima condamnare definitivă este la o pedeapsă cu închisoarea ce depășește 1 an, dar este pronunțată pentru un concurs între infracțiuni intenționate și infracțiuni din culpă sau pentru un concurs între o infracțiune comisă în timpul minorității și una după majorat (dacă se execută pedeapsa în condițiile art. 129 din Codul penal). 3. În ipoteza în care primul termen al recidivei ar fi apreciat prin raportare la pedeapsa rezultantă pentru o pluralitate de infracțiuni intenționate, și nu la pedepsele componente, există riscul de a se reînvia "mica recidivă", instituție pe care actualul Cod penal nu o mai reglementează, așa cum o făcea Codul penal din 1969. În sistemul Codului penal din 1969, mica recidivă exista atunci când, după condamnarea la cel puțin trei pedepse cu închisoarea până la 6 luni sau după executare, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării a cel puțin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an conform art. 37 alin. (1) lit. c) din Codul penal. În sistemul actualului Cod penal, dacă infracțiunile intenționate pentru care s-a pronunțat condamnarea definitivă anterioară sunt mai multe, dar pentru fiecare se stabilesc pedepse sub 1 an închisoare, pedeapsa rezultantă aplicată poate depăși acest cuantum (spre exemplu, zece infracțiuni intenționate concurente, pentru fiecare pedeapsa stabilită fiind de 4 luni închisoare, ceea ce face ca rezultanta să fie închisoarea de 1 an și 4 luni). Dacă primul termen ar fi reprezentat de pedeapsa rezultantă, aceasta ar atrage recidiva la infracțiunea intenționată comisă ulterior condamnării definitive, ceea ce ar face să se nască o "mică recidivă", în contra voinței legiuitorului penal actual, care nu a mai reglementat această instituție.

Dispozițiile art. 43 din Codul penal, ca și cele ale art. 39 din Codul penal din 1969, au denumirea marginală "pedeapsa în caz de recidivă", ceea ce arată că obiectul reglementării este reprezentat de un sistem de sancționare specific pentru ipotezele în care se constată existența stării de recidivă. Chiar dacă în cuprinsul articolelor menționate se folosește sintagma "pedeapsa anterioară", din aceasta nu se poate înțelege că sistemul de sancționare ar fi aplicabil în toate situațiile în care avem de-a face cu o pedeapsă anterioară, ci doar atunci când noua infracțiune îndeplinește cerințele pentru a fi considerată comisă în stare de recidivă. Această afirmație rezultă din expresiile "se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă" - art. 43 alin. (1) din Codul penal și "o nouă infracțiune în stare de recidivă" - art. 43 alin. (5) din Codul penal. Mai mult, la art. 43 alin. (2) din Codul penal este reglementat mecanismul de sancționare pentru ipoteza în care, mai înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată, "sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă". De aici rezultă că intenția legiuitorului a fost ca starea de recidivă să se aprecieze prin cercetarea condițiilor în raport cu fiecare dintre infracțiuni, pentru că altfel nu s-ar putea determina situația în care una dintre noile infracțiuni se află în stare de recidivă și cealaltă sau celelalte nu se află și nici situația în care niciuna dintre noile infracțiuni nu se află în stare de recidivă.

Definind pluralitatea intermediară, art. 44 alin. (1) din Codul penal vorbește despre situația în care "condamnatul săvârșește din nou o inf