ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 850/2016

Decizia nr. 850/2016

Deliberând asupra contestației SC A. SA, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 862/A din 08 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2006,

s-a dispus, cu relevanță în cauza de față ce vizează contestarea unei măsuri asigurătorii, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii civile promovată de partea civilă SC B. SA Onești, prin lichidator judiciar SC C. SRL.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a fost confiscată de la inculpații D., E., F., G. și de la părțile responsabile civilmente SC H. SRL (prin administrator judiciar SC I. SRL) și SC J. SRL (prin administrator judiciar SC K. IPURL) suma de 137.442.576,7 lei dobândită prin săvârșirea infracțiunilor și care nu servește la despăgubirea persoanei vătămate SC L. SA Onești, la care se adaugă dobânzile și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a fost confiscată de la inculpatul M. și de la partea responsabilă civilmente SC N. SA, de la inculpatul D. și de la părțile responsabile civilmente SC H. SRL (prin administrator judiciar SC I. SRL) și SC J. SRL (prin administrator judiciar SC K. IPURL) și de la inculpații O. și P. suma de 162.993.336,8 lei (143.491.167 + 19.502.169,8 lei), care nu servește despăgubirii persoanei vătămate SC B. SA, la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății.

În baza art. 33 alin. (1) și (3) din Legea nr. 656/2002 modificată rap. la art. 112 alin. (1) lit. e) și art. 112 alin. (6) C. pen., a fost confiscată de la inculpatul M. suma de 21.697.600 lei, reprezentând valoarea creanței dobândite de inculpat față de SC N. SA.

În baza art. 32 din Legea nr. 656/2002 și a art. 249 C. proc. pen., s-a dispus menținerea măsurii sechestrului asigurător instituită prin ordonanțele procurorului din datele de 12 ianuarie 2005 (Dosar nr. x/P/2003 - filele 43-55, vol. 24 d.u.p.), 15 decembrie 2005 (Dosar nr. x/D/P/2005, filele 222-225, vol. 24 d.u.p.), 19 ianuarie 2006 (filele 192-203, vol. 24 d.u.p.), 17 aprilie 2006 (filele 283-300, vol. 24 d.u.p.), 18 aprilie 2006 (filele 264-282, vol. 24, d.u.p.), 23 iunie 2006 (filele 368-386, vol. 24, d.u.p.) și 04 iulie 2006 (filele 310-330, vol. 24 d.u.p. - cu mențiunea că suma de 15.224.450 lei asupra căreia s-a instituit sechestrul a fost transferata din contul aparținând SC J. SRL în contul deschis de administratorul judiciar SC R. IPURL la SC S. SA - Sucursala Kiseleff), asupra bunurilor aparținând inculpaților D., M., E. și părților responsabile civilmente SC T. SA București (actualmente SC U. SRL prin administrator judiciar SC I. SRL) și SC N. SA, măsură care a fost instituită, respectiv extinsă asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând tuturor inculpaților și tuturor părților responsabile civilmente, inclusiv asupra conturilor, a dobânzilor aferente sumelor înscrise la credit, ce vor curge în continuare conform contractelor încheiate cu unitatea bancară și asupra activelor societăților comerciale la care inculpații și părțile responsabile civilmente figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați (acționari) sau administratori, situate în țară sau în străinătate, cu evidențierea tuturor actelor de dispoziție efectuate asupra acestora, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii, după cum urmează:

-

până la concurența sumei de 184.690.936,8 lei (162.993.336,8 lei + 21.697.600 lei), la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, în ceea ce îl privește pe inculpatul M.;

-

până la concurența sumei de 162.993.336,8 lei, la care se adaugă majorările si penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, în ceea ce îi privește pe partea responsabila civilmente SC N. SA și pe inculpații O. și P.;

-

până la concurența sumei de 300.435.913,5 lei (137.442.576,7 + 162.993.336,8 lei), la care se adaugă dobânzile și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, în ceea ce îi privește pe inculpatul D. și părțile responsabile civilmente SC T. SA București (actualmente SC U. SRL prin administrator judiciar SC I. SRL) și SC J. SRL București (prin administrator judiciar SC K. IPURL);

-

până la concurența sumei de 137.442.576,7 lei, la care se adaugă dobânzile și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, în ceea ce îi privește pe inculpații E., F. și G.

În cursul de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii se va stabili și destinația sumei de 15.224.450 lei, asupra căreia s-a instituit sechestrul din 04 iulie 2006 (filele 310-330, vol. 24 d.u.p.), care a fost transferată din contul aparținând SC J. SRL în contul deschis de administratorul judiciar SC R. IPURL la SC S. SA - Sucursala Kiseleff), având în vedere că asupra acestei sume de bani a fost menținut sechestrul prin sentința penală nr. 2858 din data de 16 decembrie 2014 a Tribunalului București, secția I penală, iar în măsura în care s-a dispus de emolumentul acestui transfer se vor sechestra bunuri până la concurența sumei cuprinse în ordinul de sechestru.

În baza art. 250 C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a popririi asupra sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaților sau părților responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de persoanele păgubite, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii prezentei decizii, sumele de bani datorate de debitori urmând a fi consemnate la dispoziția organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate organului de executare în termen de 24 de ore de la consemnare.

În baza art. 251 C. proc. pen. și art. 129 alin. (6) C. proc. fisc, a fost desemnat ca organ însărcinat cu punerea în executare efectivă a măsurilor asigurătorii și a măsurilor de siguranță dispuse prin prezenta organele de cercetare penală (desemnate de procurorul-șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Structura Centrală) și Administrația Finanțelor Publice, care vor colabora cu:

a) Biroul pentru prevenirea criminalității și de cooperare cu oficiile de recuperare a creanțelor din statele membre ale Uniunii Europene din cadrul Ministerului Justiției, în calitate de Oficiu Național pentru Recuperarea Creanțelor în domeniul urmăririi și identificării produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni sau a altor bunuri având legătură cu infracțiunile; b) Agenția Națională de Administrare Fiscală; c) Oficiul Național al Registrului Comerțului; d) Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor; e) Autoritatea Națională a Vămilor; f) Garda Financiară; g) Banca Națională a României; h) Inspectoratul General al Poliției Române; i) Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară; j) orice altă autoritate sau instituție publică, inclusiv cele responsabile de gestionarea, administrarea și valorificarea bunurilor asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii, precum și a celor care fac obiectul confiscării speciale.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că la data de 01 septembrie 2006, partea vătămată SC B. SA prin lichidator judiciar SC C. SRL a arătat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 1.434.911.670.083 lei, câtimea pretențiilor fiind majorată printr-o cerere ulterioară depusă la termenul din data de 01 noiembrie 2006.

În ceea ce privește motivul

de apel referitor la faptul că Tribunalul s-a pronunțat - extra petita - asupra unor cereri inexistente, nerespectând principiul disponibilității, Curtea a constatat că prin constituirea de parte civilă au fost solicitate următoarele sume de bani: 1.434.911.670.083 lei reprezentând prejudiciul cauzat, 117.877.257.226 lei reprezentând majorări și penalități T.V.A. și 513.743.311.303 reprezentând majorări și penalități la accize.

Tribunalul a constatat însă că acțiunea civilă formulată de lichidatorul SC B. SA este fondată numai în parte, întrucât prejudiciul cauzat acestei părți se compune din suma de 195.021.698.075 lei ce reprezintă obligațiile investiționale asumate de SC N. SA Timișoara prin contractul de privatizare din 09 iunie 2003 și suma de 1.193.260.337.735 lei ce reprezintă creanța nelegal trecută din patrimoniul SC B. SA în patrimoniul SC N. SA Timișoara prin contractul de cesiune de creanță din 05 septembrie 2003. Prin urmare, Tribunalul a admis doar în parte acțiunea civilă formulată, neputându-se pune problema într-o asemenea situație, în care s-a admis mai puțin decât s-a cerut, despre încălcarea principiului disponibilității.

În ceea ce privește această acțiune civilă, Curtea a constatat că din certificatul de la Oficiul Național a Registrului Comerțului emis la data de 08 octombrie 2014 rezultă că SC B. SA este deținută de SC V. LTD în proporție de 70% și de SC J. SRL în proporție de 22,57%, ambele societăți avându-l beneficiar real pe inculpatul D., SC C. SRL are calitatea de lichidator judiciar al SC B. SA, deși avea această calitate și la alte societăți controlate de inculpatul D.

Referitor la SC B. SA, s-a instituit sechestrul asupra unui nr. de 12.163.466 acțiuni, deținute de SC V. LTD la SC B. SA și asupra unui nr. de 3.691.386 acțiuni, deținute de SC J. SRL la SC B. SA, prin Decizia penală nr. 1207/A din 14 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2005.

SC J. SRL este, conform relațiilor oferite de Oficiul Național a Registrului Comerțului, fosta SC X. SA, care este deținută în cote legale de Z. și Y., tatăl inculpatului D., fiind la rândul său o societate comercială controlată de inculpatul D.

Cu privire la SC V. SA, cu sediul social în București, sector 1, aceasta este la rândul ei controlată de inculpatul D., care are calitate de administrator cu puteri depline. La această societate dețin acțiuni alte două societăți controlate de D., respectiv SC V. SA din Elveția și SC A.A. SA, cu sediul în str. ....

Din istoricul SC B. SA, care are sediul în Onești, rezultă că și această societate este controlată de inculpatul D., prin societatea SC V. LTD, societate înființată în 6 august 2003, având sediul social în Marea Britanie Londra, cu cotă de participare la beneficii și pierderi de 74,37%. La SC B. SA mai deține 22,57% din acțiuni o altă societate controlată de D., respectiv SC J. SRL, fostă SC X. SA.

SC V. SA este controlată de inculpatul D., prin SC V. LTD, care deține 100% din acționariatul SC V. SA.

Astfel, Curtea a reținut că este evident faptul că la acest moment persoana care controlează aproape integral acționariatul SC B. SA este chiar inculpatul D., prin intermediul SC V. LTD și SC J. SRL. Pe de altă parte, SC B. SA este la acest moment în insolvență și urmează ca sumele de bani ce i-ar fi acordate în cauza de față să fie împărțite între creditorii societății înscriși la masa credală.

B.B. - cu sediul în SUA, C.C., D.D., E.E., F.F., este o societate comercială al cărei beneficiar real este tot inculpatul D. Din actele dosarului rezultă că această societate comercială a avut intense „activități comerciale" cu SC B. SA, din ordinele aceluiași inculpat. în urma cumpărării de către SC B. SA a unor cantități de țiței de la B.B., conform declarației martorei G.G., director comercial al acestei societăți, SC B. SA are o datorie de aproximativ 16 milioane dolari SUA față de B.B., această din urmă societate fiind înscrisă cu respectiva sumă la masa credală a SC B. SA.

De asemenea, prin contractul, respectiv un contract de cesiune creanță cu titlu de garanție reală imobiliară, al cărui obiect l-au reprezentat garanțiile aduse de SC B. SA în scopul garantării obligațiilor față de B.B. rezultate din contractul de vânzare-cumpărare din 21 august 2003, SC B. SA garanta executarea acestor obligații cu toate încasările sale prezente și viitoare ce se vor încasa în conturile societății.

Prin urmare, curtea de apel a reținut că, în situația în care soluția primei instanțe cu privire la constituirea de parte civilă a SC B. SA ar fi menținută, ar însemna ca suma solicitată de către societate ca reparare a prejudiciului rezultat din infracțiunile deduse judecății, comise și de inculpatul D., să alimenteze chiar bugetul inculpatului. Din analiza datelor menționate anterior rezultă că inculpatul D. controlează atât societățile ce dețin pachetul majoritar de acțiuni la SC B. SA, cât și una din societățile înscrise la masa credală a SC B. SA, cu o creanță de un cuantum foarte ridicat.

Or, nimeni nu poate sa obțină foloase beneficiind de pe urma propriilor sale fapte ilicite și nici să se apere valorificând un asemenea temei și, ca efect al aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, Curtea a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de către SC B. SA prin lichidator judiciar SC C. SRL.

Astfel cum în mod corect s-a arătat în motivele de apel formulate de Ministerul Public, având în vedere că nu este posibilă despăgubirea părții civile din motive obiective, Curtea a dispus confiscarea sumei de bani, la care se adăugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății, având în vedere că regimul sumelor de bani supuse confiscării speciale este cel aplicabil creanțelor bugetare, după cum rezultă din dispozițiile art. 574 C. proc. pen.

În ceea ce privește motivul de apel privind faptul că deși prima instanță a dispus condamnarea inculpaților pentru infracțiunea de spălare de bani, nu a dispus confiscarea produsului infracțional în conformitate cu art. 112 C. pen., Curtea a avut în vedere că recuperarea produsului infracțiunii este parte integrantă a procesului penal, obiectivul fiind acela de a readuce în circuitul civil bunurile obținute în mod nelegal prin săvârșirea de infracțiuni, cât și beneficiile obținute de infractor din fructificarea produselor directe ale infracțiunii.

Prima infracțiune de spălare de bani vizează participarea inculpatului M., alături de inculpatul D., la realizarea unor circuite financiare frauduloase bazate pe relații comerciale nelegale (este vorba despre „schimbarea" sau „transferul" de bunuri - în speță, achitări de debite sau compensări reciproce a datoriilor între societățile controlate de inculpați - având drept scop ascunderea originii ilicite a sumei obținute în mod nelegal din patrimoniul SC B. SA), iar cea de-a doua se referă la ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței sumei de

aproximativ 220 mld lei prin încheierea unui contract de cesiune de acțiuni cu o altă persoană, în speță numitul H.H. Mai exact, prima infracțiune de spălare de bani constă în aceea că în perioada iunie 2002-decembrie 2004, M., așa cum rezultă din informările Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor a contribuit, alături de D., la realizarea unor circuite financiare frauduloase, bazate pe relații comerciale nelegale, asimilate infracțiunii de spălare a banilor, în scopul ascunderii originii ilicite a acestora, reciclând în această manieră suma de 1.193.260.337.735 lei.

Prin informările Oficiului pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, s-au adus la cunoștința organului de urmărire penală următoarele:

-

din informarea din 20 martie 2003 a Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor (vol. 25, filele 1-5 d.u.p.), rezultă că există suspiciuni de tranzacții financiare suspecte cu privire la circuitele financiare realizate de inculpații I.I. și M., cu privire la modalitatea de achiziționare a pachetului de acțiuni la SC J.J. SA Onești din care rezultă că:

-

numitul I.I. este fratele inculpatului D., și împuternicit pe conturile SC T. SRL București, societate a cărei persoană de decizie este inculpatul;

-

la data de 5 februarie 2003 în contul deschis la SC K.K. SA pe numele numitului I.I. a fost depusă suma de 300.000 dolari SUA care a fost convertită în rol și transferată în contul deschis la SC L.L. SA aparținând SC M.M. SA, scopul plății fiind declarat „contravaloare ofertă publică de cumpărare acțiuni SC J.J. SA Onești la ordinul dl. M.";

-

în informare se apreciază că deși au fost menționate sursele de finanțare, faptul că avem de-a face cu o acțiune de cumpărare a acțiunilor aparținând SC J.J. SA Onești, în realitate avem de-a face doar cu o modalitate facilă de reciclare a fondurilor provenite din activități ilicite, existând indicii temeinice cu privire la ascunderea și disimularea naturii reale a provenienței și dispoziției banilor;

-

din informarea  din 20 martie 2003 a Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor (vol. 26, filele 1-31 d.u.p.)., rezulta ca există suspiciuni de tranzacții financiare suspecte cu privire la circuitele financiare realizate de inculpații M. și O., martorii N.N., O.O. prin intermediul SC N. SA Timișoara SC B. SA Onești, SC T. SRL București, din care rezultă următoarele aspecte. S-a arătat astfel că, în cadrul sucursalelor Craiova, Timișoara, Constanța și București ale SC K.K. SA, specialiștii SC P.P. SA au constatat suspiciuni de spălare a banilor cu privire la numeroase operațiuni financiare derulate prin intermediul conturilor bancare ale SC T. SRL București, SC X. SRL București, SC N. SA Timișoara, SC B. SA Onești, SC L. SA Onești și B.B., suspiciunile constând în aceea că viramentele efectuate nu au o justificare economică reală, vizează transferuri financiare interbancare foarte mari, urmate imediat de ridicare, cumpărarea cu sume a căror proveniență pare îndoielnică, de acțiuni la societăți comerciale, precum și participarea cu sume foarte mari, prezentate drept „aport la majorare capital social" la companiile achiziționate, acordarea de credite de către SC K.K. SA și utilizarea acestora în alte scopuri decât cele pentru care au fost declarate, efectuarea între aceste societăți comerciale de plăți și încasări, în sistem încrucișat, astfel încât suma plătită de debitor se întoarce la acesta, fapt ce naște întrebarea „ce scop economic real poate avea o asemenea operațiune".

Referitor la cea de-a doua infracțiune de spălare de bani reținuta în sarcina inculpatului M., s-a reținut că operațiunile juridice derulate între SC N. SA Timișoara (prin inculpatul M.) și SC R.R. SA (prin numitul H.H.) au fost în realitate unele fictive, fapt dovedit de constatarea tehnico-științifică întocmită de specialiștii Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism și raportul de expertiză financiar-contabilă din 25 iulie 2006, stabilindu-se că prețul negociat de inculpatul M. cu numitul H.H. pentru pachetul de 85,6% acțiuni la SC R.R. SA Hunedoara nu a avut o existență reală și obiectivă, fiind cu mult superior valorii efective a acțiunilor tranzacționate.

Astfel, curtea de apel a reținut că, în prezenta cauză, confiscarea produselor infracțiunii de spălare a banilor este o măsură aptă să prevină acumularea unor stimulente financiare care să faciliteze comiterea unor noi infracțiuni, dar să și protejeze economia licită, de vreme ce veniturile dobândite prin săvârșirea de infracțiuni ajung în bugetul statului.

Procedând la confiscarea produsului infracțiunilor deduse judecații, conform disp art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., dar și a bunurilor și banilor obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și a bunurilor produse de acestea, în temeiul art. 112 alin. (6) Cpen, Curtea a apreciat că previne infiltrarea produsului infracțiunii în circuitul civil, prin neutralizarea instrumentului de săvârșire a unor noi infracțiuni.

În Cauza Welch c. Regatului Unit (Hotărârea din 9 februarie 1995), la parag. 27, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că noțiunea de „pedeapsă" cuprinsă în aceste dispoziții are, ca și noțiunea de „drepturi și obligații civile" și „acuzație în materie penală" din art. 6 parag. 1, un sens autonom. (...) și că punctul de plecare al oricărei aprecieri a existenței unei pedepse constă în a determina dacă măsura respectivă este impusă ca urmare a unei condamnări pentru o „infracțiune". Alte elemente pot fi luate în considerare ca relevante în această privință: natura și scopul măsurii în cauză, calificarea sa în dreptul intern, procedurile asociate adoptării și executării sale, precum și gravitatea sa (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Welch c. Regatului Unit, parag. 28).

Or, în sistemul nostru de drept, reține instanța de apel, confiscarea este o sancțiune de drept penal și nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând caracter punitiv, ci eminamente preventiv.

Nu în ultimul rând, judecătorul care, la pronunțarea soluției pe fond, ajunge la concluzia necesității luării măsurii de siguranță a confiscării speciale are în vedere alte standarde de dovedire decât cele pentru a dispune condamnarea. Este necesară, pe cale de consecință, orice delimitare de opiniile doctrinare care susțin ideea ca, jurisprudența Curții Europene a Dreptrilor Omului asimilează confiscarea cu o pedeapsă în aplicarea art. 7 Convenția Europeană a Drepturilor Omului", cu trimitere la Cauza Welch c. Regatului Unit.

În realitate, faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu confundă confiscarea cu pedeapsa rezultă din parag. 27 al hotărârii menționate, în care se specifică expressis verbis examenul propriu pe care îl face Curtea Europeană, mergând dincolo de aparențe pentru a vedea daca o anumită măsură poate fi caracterizată drept pedeapsă, ca și din lecturarea criteriilor enumerate în Hotărârea Welch c. Regatului Unit la parag. 28 sau în Hotărârea Dassa Foundation și alții c. Liechtenstein, din 10 iulie 1997.

Curtea Europeană admite că gravitatea unei ordonanțe de confiscare nu este decisivă în sine din moment ce numeroase măsuri nepenale de natură preventivă pot avea un impact substanțial asupra persoanei în cauză. în Cauza Welch c. Marii Britanii, s-a constatat încălcarea standardului european de protecție în considerarea următoarelor împrejurări: ordonanța de confiscare vizează produsul traficului de stupefiante și nu se limitează la îmbogățirea sau profitul efectiv (...), puterea discreționară a instanței de fond pentru a lua în considerare, în fixarea sumei cuprinse în ordonanță, gradul de vinovăție al inculpatului, precum și posibilitatea privării de libertate în cazul neachitării (...), toate constituie elemente care, analizate împreună, indică un regim represiv.

Prin raportare la aceste principii, rezultă că în viziunea Curții Europene (având în vedere și standardele de protecție ale drepturilor omului reliefate în hotărârea Silickiene c. Lituaniei, hotărâre din 10 aprilie 2012, în care, la parag. 33, a fost caracterizat inclusiv sistemul nostru de drept, menționându-se că sistemul român de drept penal prevede posibilitatea confiscării fără a fi necesară pronunțarea unei sentințe de condamnare), instituția confiscării din dreptul penal român, nu reprezintă o consecință „penală" - în sensul Curtea Europeană a Drepturilor Omului - a faptului că un infractor sau alte persoane au obținut bunuri ce provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală și a imperativului evitării îmbogățirii printr-o faptă ilicită. Legea penală română nu prevede posibilitatea de a sancționa neexecutarea unui ordin de confiscare cu pedeapsa închisorii, așa cum se întâmplă, spre exemplu, în Regatul Unit. De altfel, potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (3) C. pen., care au corespondent în cele ale art. 111 alin. (3) din reglementarea anterioară, măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

Curtea a făcut referire la garanțiile prevăzute la art. 7 din Convenție pentru a pune în lumină imperativul de a nu confunda sancțiunile penale - pedepsele - cu sancțiunile de drept penal, printre care confiscarea, fiind nepotrivit, în acest context, a se vorbi de principiul personalității sancțiunilor de drept penal, prin extrapolarea principiului personalității răspunderii penale.

Cu titlu preliminar, curtea de apel a menționat că în materia recuperării produsului infracțiunii. este obligatorie, în lumina dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. e) și art. 112 alin. (6) C. pen., atât confiscarea produselor directe ale infracțiunii - bunurile dobândite prin săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, cât și produsele indirecte, legislația românească fiind aliniată, în această privință, standardelor internaționale în lumina cărora trebuie aplicate dispozițiile Legii spălării banilor. De asemenea, România este monitorizată în vederea asigurării respectării standardelor internaționale în materie atât prin mecanismul Conferinței Părților la Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului, cât și de experții S.S., în privința respectării standardelor impuse prin Recomandările Grupului de Acțiune Financiară Internațională.

Având în vedere dispozițiile art. 33 alin (1) din Legea nr. 656/2002, care fac trimitere în cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului la sediul general al materiei confiscării C. pen., în temeiul alin. (6) al art. 112 C. pen. - având denumirea marginală „Confiscarea specială", se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea, cu excepția bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) și lit. c). Altfel spus, în sfera conceptului de produse provenite din săvârșirea de infracțiuni se includ atât produsele directe obținute din activitatea infracțională, cât și toate beneficiile indirecte rezultate din aceasta, inclusiv prin reinvestirea sau transformarea produselor directe.

În concepția legiuitorului, reflectată în dispozițiile art. 112 C. pen., este obligatorie confiscarea bunurilor dobândite din săvârșirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, a bunurilor și banilor obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și a bunurilor produse de acestea, aspect ce rezultă din caracterul imperativ al normelor edictate de legiuitor, din modalitatea de redactare a art. 112 C. pen., legiuitorul utilizând sintagma "sunt supuse confiscării speciale", "se confiscă".

În speță, având în vedere considerentele expuse cu ocazia analizei temeiniciei cererii de constituire ca parte civilă a SC B. SA precum și faptul SC L. SA Onești nu a înțeles să se constituie parte civilă în cauza de față, curtea de apel a constatat că sumele de bani dobândite de către inculpați prin săvârșirea infracțiunilor de spălare a banilor nu au servit la despăgubirea persoanelor vătămate din cauză.

De asemenea, curtea de apel, analizând oportunitatea menținerii sau luării măsurii sechestrului asigurător în vederea garantării executării măsurii de siguranță a confiscării speciale, a constatat că aceste măsuri se justifică față de dispozițiile art. 249 C. proc. pen. rap. la art. 107 alin. (3) C. pen. și art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. Potrivit textelor din legislația specială se consacră obligativitatea măsurilor asigurătorii, art. 32 din Legea nr. 656/2002 stipulând că „în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie". Textele nu disting cu privire la scopul instituirii măsurilor asigurătorii, recuperarea prejudiciului lato sensu putând avea loc doar prin readucerea în patrimoniul privat al statului al bunurilor dobândite prin săvârșirea unor fapte de legea penală, altfel spus, prin confiscarea specială.

Aplicarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor altor persoane care nu au calitatea de parte în procesul penal derivă din specificul infracțiunii de spălare a banilor, fiind de esența acestei infracțiuni poziționarea bunurilor obținute în mod fraudulos în patrimoniile mai multor persoane, în scopul disimulării acestora. De altfel, și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 2330 din 09 iunie 2011) s-a statuat că pentru aplicarea măsurii de siguranță a confiscării speciale nu este necesară stabilirea calității de parte responsabilă civilmente a unui subiect de drept, în patrimoniul căruia au intrat în mod formal sume de bani fiind, cu atât mai mult fiind aplicabilă această soluție în cazul măsurii sechestrului asigurător, în acest caz nefiind vorba despre o privare a terțului de dreptul său de proprietate, ci doar de limitarea temporară a dreptului său de dispoziție. Având în vedere cele expuse anterior curtea de apel a constatat că susținerile inculpaților privind existența unei confiscări extinse în cazul în care ar fi impuse măsuri și asupra bunurilor unor terțe persoane juridice nu au niciun suport. De asemenea standardele Curții Europene a Drepturilor Omului permit instituirea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor unor terți neparticipanți în proces (a se vedea. în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Salabiaku c. Franței și Pham Hoang c. Franței, Silikiene c.

Lituaniei),

Curtea Europeană neconstatând nici încălcarea art. 6 din Convenție și nici a art. 1 din Protocolul nr. l la Convenție și statuând următoarele principii: instanțele pot acorda valoarea probatorie unei prezumții de fapt, care în cazul îmbogățirii ilicite, este faptul că diferența dintre patrimoniul real și veniturile legale provine din săvârșirea altor infracțiuni, generatoare de profit, cu toate că această prezumție nu trebuie să opereze automat; inversarea sarcinii probei nu semnifică în aceste cazuri eludarea prezumției de nevinovăție.

Din punctul de vedere al caracterului personal al măsurii confiscării speciale, curtea de apel a constatat că cele două grupuri infracționale constituite în relațiile cu SC B. SA și SC L. SA Onești au acționat în mod concentrat fără a fi posibilă din punct de vedere obiectiv individualizarea sumelor de bani care au ajuns la fiecare dintre inculpați. Pe cale de consecință, instanța de apel a constatat imposibilitatea obiectivă de impunere a unor măsuri de confiscare specială față de fiecare dintre inculpați în parte, singura soluție ce putea fi dispusă fiind aceea a confiscării de la toți inculpații a sumelor de bani reprezentând prejudiciul cauzat. Pe de altă parte, în cazul prejudiciului cauzat SC B. SA, această soluție este justificată și de „izvorul" confiscării, aceasta fiind consecința neacordării despăgubirilor persoanei vătămate (despăgubiri la care inculpații ar fi fost obligați, potrivit regulilor de la răspunderea civilă delictuală, în solidar).

Astfel, în baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpații D., E., F., G. și de la părțile responsabile civilmente SC H. SRL (prin administrator judiciar SC I. SRL) și SC J. SRL (prin administrator judiciar SC K. IPURL) suma de 137.442.576,7 lei, dobândită prin săvârșirea infracțiunilor în dauna SC L. SA Onești și care nu servește la despăgubirea persoanei vătămate SC L. SA Onești, la care se adaugă dobânzile și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul M. și de la partea responsabilă civilmente SC N. SA, de la inculpatul D. și de la părțile responsabile civilmente SC H. SRL (prin administrator judiciar SC I. SRL) și SC J. SRL (prin administrator judiciar SC K. IPURL) și de la inculpații O. și P. suma de 162.993.336,8 lei care nu servește despăgubirii persoanei vătămate SC B. SA, la care se adaugă majorările și penalitățile aferente calculate potrivit legislației fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului și până la data executării integrale a plății. Suma de bani menționată anterior este echivalentă valoarea cumulului aritmetic dintre suma de 19.502.169,8 lei ce reprezintă obligațiile investiționale asumate de SC N. SA Timișoara prin contractul de privatizare din 09 iunie 2003 si suma de 143.491.167 lei ce reprezintă creanța nelegal trecută din patrimoniul SC B. SA în patrimoniul SC N. SA Timișoara.

În baza art. 33 alin. (1) și (3) din Legea nr. 656/2002 modificată rap. la art. 112 alin. (1) lit. e) și art. 112 alin. (6) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul M. suma de 21.697.600 lei reprezentând valoarea creanței dobândite de inculpat față de S.C. M. S.A prin săvârșirea de către acesta a infracțiunii de spălare a banilor, respectiv pentru a putea sustrage și folosi în scop personal suma rezultată din încheierea nelegală a contractului cesiunii de creanță, a încheiat un contract de cesiune de acțiuni cu martorul H.H. vizând achiziționarea unui pachet de 86,5% acțiuni aparținând SC R.R. SA Hunedoara, prin care s-a fixat un preț supraevaluat al acțiunilor achiziționate, de 220 miliarde lei, din care se scade valoarea sumelor plătite către H.H. de către SC N. SA, realizând acest lucru deoarece a dorit să disimuleze și să ascundă sursa ilicită de proveniență a sumelor de bani pe care ulterior i-a folosit în scop personal, utilizând suma de 50 miliarde rol ce i-a fost restituită de societate cu titlu de rambursare creditare.

În ceea ce privește susținerea inculpatului M. în sensul că luarea unor măsuri de confiscare împotriva sa de către instanța de apel ar însemna încălcarea dublului grad de jurisdicție în ceea ce îl privește pentru că nu a fost solicitat acest lucru în fața primei instanțe, curtea de apel a constatat că prima instanță nu a avut niciun motiv pentru a discuta asupra acestor aspecte din moment ce a admis acțiunea civilă formulată de SC B. SA. Chiar și în ipoteza în care nu ar fi fost admisă această acțiune,

din moment ce instanța de apel este învestită cu soluționarea apelului declarat de Ministerul Public, apel ce privește expres luarea acestor măsuri de siguranță, nu se poate susține că prin soluționarea căii de atac devolutive a apelului s-ar încălca dreptul inculpatului la dublul grad de jurisdicție. Rolul instanței de apel este acela de a verifica sentința primei instanțe și de a corecta, în limitele apelului cu care este sesizată, eventualele greșeli ale acesteia sau de a completa sentința primei instanțe în cazurile în care aceasta conține unele omisiuni. Prin urmare, instanța de control judiciar se poate pronunța întotdeauna asupra instituirii unor măsuri de siguranță chiar dacă acestea nu au fost discutate în faza judecății în primă instanță.

Din simpla redare a dispozițiilor convenționale privind principiul dublului grad de jurisdicție - art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - rezultă în mod evident că acesta nu este încălcat într-o asemenea situație:

„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.

Principiul dublului grad de jurisdicție presupune dreptul de a cere examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară, și nu a măsurilor de siguranță sau asigurătorii luate în procesul penal.

Împotriva măsurii asigurătorii luate de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin Decizia penală nr. 862/A din 08 iunie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/13/2006 a formulat contestație petenta SC A. SA.

Prin Decizia penală nr. 679/A din 18 aprilie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016, Curtea de Apel București, secția a II-a penală

a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a contestației în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a dispune în acest sens s-a reținut că prezenta cauză are ca obiect contestația formulată împotriva unei măsuri asigurătorii dispuse prin Decizia penală nr. 862/A din 08 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2006.

Prin Decizia nr. 24/2016 pronunțată de Curtea Constituțională a României s-au dispus următoarele: „Admite excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) C. proc. pen. care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată este neconstituțională."

Prin considerentele acestei decizii - obligatorii, conform Deciziei nr. 415/2010 a Curții Constituționale a României (parag. 7) - s-au arătat următoarele: „(...) în situația în care măsura asiguratorie este dispusă de instanța competentă să soluționeze apelul, atunci inculpatul, persoana responsabilă civilmente, ori alte persoane interesate sunt lipsite de dreptul de acces la justiție, întrucât legea nu dispune de nicio cale de atac împotriva măsurii, hotărârea prin care a fost luată măsura asigurătorie în apel nemaiputând fi atacată" (parag. 19 teza finală); „(...) în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere și respectarea celorlalte principii și texte constituționale de referință. Raportat la materia luării măsurilor asigurătorii, prin eliminarea controlului judiciar separat al încheierilor pronunțate se aduce atingere dreptului accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, iar în subsidiar dreptului de proprietate privată", (parag. 20, teza I); „(...) Principiul de rang constituțional al accesului liber la justiție pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime, dar și cel al legalității care trebuie să guverneze procesul penal exclud posibilitatea ca dreptul oricărei persoane interesate ar putea fi limitat doar la contestarea modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, deoarece pe parcursul procesului penal se pot ivi situații în care împrejurarea avută în vedere în momentul dispunerii acestei măsuri să nu fie conformă cu exigențele legale, neexistând nicio justificare obiectivă sau rațională pentru a nega dreptul persoanei

interesate de a se adresa instanței pentru apărarea drepturilor sale" (parag. 21 teza finală); „Este evident că, în situația în care persoana interesată este împiedicată să exercite până la soluționarea cauzei pe fond o cale de atac împotriva legalității și temeiniciei încheierii judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată de luare a unei măsuri asigurătorii sau nu are nicio cale de atac împotriva unei astfel de încheieri dispusă de instanța de judecată cu prilejul soluționării apelului, aceasta nu își poate valorifica și apăra drepturile fundamentale în fața unei instanțe de control judiciar'" (parag. 28 teza finală); „în concluzie, lipsa unei căi de atac separate împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, fie că este instanța de fond sau de apel, contravine dreptului consacrat de art. 21 alin. (1) și (3), art. 44 și art. 129 din Constituție" (parag. 31); „Până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că instanțele judecătorești urmează să aplice în mod direct art. 21 alin. (1) și (3) și art. 129 din Constituție" (parag. 34 teza finală).

Prin urmare, Curtea Constituțională, prin considerentele și dispozitivul acestei decizii, definește calea de atac împotriva măsurii asigurătorii ca și contestație (prin folosirea termenului „contestare"' în dispozitiv) și obligă instanțele investite cu asemenea căi de atac să aplice în mod direct dispozițiile art. 21 alin. (1), (3) și art. 129 din Constituția României republicată până la adoptarea de către legiuitor a unor dispoziții în materie.

O asemenea soluție, de altfel, răspunde exigențelor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 modificată, conform cărora: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", dar și regulilor aplicabile în materie procesual penală în ipoteza unui vid legislativ (analogia, acceptabilă în asemenea situații, astfel cum s-a reținut prin Decizia nr. 25/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform căreia: Analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situație nereglementată expres, dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă’').

Astfel. în absența unor dispoziții speciale adoptate de legiuitor în materia contestației exercitate împotriva înseși măsurii asigurătorii dispuse de judecător sau instanță este obligatorie aplicarea dreptului comun în materia contestației ca și cale de atac - art. 425 C. proc. pen.

Așadar, curtea de apel a reținut că nu poate fi acceptată aplicarea unor dispoziții speciale - în cauză, o eventuală aplicare a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C. proc. pen. -. inclusiv sub aspectul competenței materială. în acest sens s-a reținut faptul că dispozițiile art. 250 alin. (6) C. proc. pen. - spre deosebire de art. 168 alin. (1) V.C.P.P. - reglementează în prezent exclusiv contestația împotriva executării măsurii asigurătorii deci, în esență, o contestație la executare și nu o cale de atac. astfel cum se reglementa prin dispozițiile art. 268 alin. (1) V.C.P.P.: acesta este motivul pentru care dispozițiile menționate din actualul C. proc. pen. stabilesc o competență exclusivă de soluționare, competența revenind judecătorului sau instanței ce a dispus măsura.

În acest sens s-a reținut că în practică, dar și în doctrină (Nicolae Volonciu ș.a. - N.C.P.P. comentat, ediția a doua. revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu 2015. pagina 607) s-a stabilit că .în privința sechestrului dispus de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată, soluționarea contestației împotriva modului în care a fost îndeplinită măsura se face de către același judecător de cameră preliminară sau de către aceeași instanță (...)"': or, o cale de atac nu poate fi adresată aceluiași judecător sau aceleiași instanței (aceluiași complet), fiind incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (3) C. proc. pen.

Cu privire la competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa contestațiile împotriva deciziilor pronunțate de Curțile de Apel ca instanțe de apel s-a reținut faptul că. într-adevăr. dispozițiile art. 22 lit. c) din Legea nr. 304/2004 modificată nu prevăd o asemenea competență, Înalta Curte putând soluționa contestațiile împotriva hotărârilor pronunțate de Curțile de Apel în primă instanță.

Însă aceeași este situația și în cazul apelurilor exercitate împotriva hotărârilor prin care Curțile de

Apel. ca instanțe de apel. resping ca inadmisibile cererile de sesizare a Curții Constituționale, apeluri ce nu ar putea 11 soluționate de instanța supremă conform art. 22 lit. b) din Legea nr. 304/2004 modificată, dar care în practică sunt soluționate de instanța supremă.

Rațiunea reținerii competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa contestații. respectiv apeluri declarate împotriva unor soluții pronunțate în anumite materii de Curtea de Apel - ca instanță de apel și nu primă instanță - este aceea că cazul acestor excepții de neconstituționalitate soluționate, ea și în cazul măsurilor asigurătorii dispuse în apel Curtea de Apel judecă. în esență. în fapt, în primă instanță, devenind incidente dispozițiile art. 22 lit. c), respectiv b din Legea nr. 304/2004 modificată.

Mai mult. potrivit art. 40 alin. (5) C. proc. pen. Înalta Curte soluționează și alte cauze - independent de stadiul procesual (fond sau căi de atac) - anume prevăzute de lege.

În raport cu acestea, apreciind că temeiul de drept incident în cauză este reprezentat de dispozițiile art. 425 C. proc. pen., curtea de apel a constatat că potrivit alin. (5) al aceluiași articol competența de soluționare revine instanței superioare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 18 mai 2016.

Contestatoarea, prin avocat ales, a susținut că dispozițiile legale introduse prin O.U.G. nr. 18/2016 prezintă lacune, în sensul că art. 250

1

C. proc. pen. stabilește doar competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva încheierilor prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii, în favoarea instanței ierarhic superioarei celei care a dispus această măsură.

În opinia apărării, problema de drept constă însă în posibilitatea instanței de a dispune măsuri asigurătorii prin decizie, în condițiile în care art. 249 C. proc. pen., face trimitere la sintagma „în cursul judecății". Or, cursul judecății nu cuprinde și deliberarea, iar decizia este rezultatul deliberării.

Astfel, s-a apreciat că dispozițiile legale anterior menționate exced Deciziei Curții Constituționale nr. 24/2016, întrucât urmare acestei hotărâri legiuitorul avea obligația de a reglementa o cale de atac pentru situația în care se dispunea luarea măsurilor asigurătorii.

Totodată, s-a precizat că în pct. 28 teza finală din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 24/2016, se face trimitere la măsura dispusă prin încheiere de instanța de judecată, cu prilejul soluționării apelului. Or, apelul nu se poate soluționa printr-o încheiere. De altfel, aceste argumente ar trebui coroborate cu cele reținute la pct. 30 din considerentele deciziei Curții Constituționale, care stabilesc că lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii prin care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii (încheiere sau decizie) contravine art. 21, art. 44 și art. 129 din Constituție.

Astfel, în opinia apărării, soluția legislativă vine în conflict cu ceea ce a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 24/2016, instanța învestită cu soluționarea prezentei cauze trebuind să stabilească ierarhia acestor norme, iar în situația în care se va aprecia că primează considerentele hotărârii anterior menționate, se impune reținerea cauzei spre soluționare, competența aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, s-a arătat că, deși prin Ordonanța nr. 18/2016 s-a prevăzut expressis verbis o cale de atac, s-au încălcat considerentele Deciziei nr. 24/2016, care fac trimitere la dreptul la un recurs efectiv.

Astfel, deși legiuitorul a prevăzut o cale de atac împotriva luării măsurii asigurătorii prin încheiere, nu a prevăzut o cale de atac împotriva luării măsurii prin decizie.

În aceste condiții, s-a apreciat că măsura asiguratorie nu putea fi dispusă prin decizie. Totodată, s-a menționat că, prin decizie putea fi dispusă sancțiunea de drept penal a confiscării speciale, în mod direct, chiar și față de societățile la care s-ar fi stabilit, urmare probatoriului administrat, că se află produsul infracțiunii.

Mai mult, s-a arătat că măsurile asigurătorii se dispun cu un scop, respectiv în vederea confiscării speciale. însă, în cauza dedusă judecății, urmare cererii de lămurire a dispozitivului Hotărârii nr. 862/A, prin Decizia nr. 1136 din 17 septembrie 2015, pronunțată de același complet, s-a reținut că față de societățile terțe, care nu au fost parte în procesul penal, nu s-a urmărit confiscarea

unor sume de bani, întrucât aceasta ar conduce la aplicarea unei alte sancțiuni, respectiv confiscarea extinsă, prevăzută de art. 112 C. proc. pen.

Astfel, s-a considerat că această măsură ar trebui cenzurată de către instanță, cu ocazia judecării contestației împotriva luării măsurii asigurătorii, întrucât nu sunt îndeplinite prevederile art. 249 alin. (4) C. proc. pen. privind scopul pentru care au fost dispuse. în concluzie, s-a solicitat admiterea contestației.

Analizând contestația formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prezenta cauză are ca obiect contestarea luării unei măsuri asigurătorii, asupra activelor unei societăți comerciale, direct prin decizie penală, în ultim grad de jurisdicție, față de o persoană nenominalizată în decizie, dar care a fost identificată de Agenția Națională de Administrație Fiscală în faza executării deciziei ca având legătură cu partea responsabilă civilmente din dosar pe baza acțiunilor deținute de aceasta la firma respectivă (conform somației de la fila 14 din Dosarul nr. x/2/2016 al Curții de apel București, secția a II-a penală).

O măsura asiguratorie dispusă față de o persoană care nu a participat în pr