ÎCCJ, Decizia nr. 15/2016

Înalta Curte de Casație și Justiție

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 15/2016

din 26/09/2016

Dosar nr. 17/2016

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 892 din 08/11/2016

Ionuț Mihai Matei - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele Completului

Mirela Sorina Popescu - președintele Secției penale

Lavinia Curelea - președintele delegat al Secției I civile

Roxana Popa - președintele delegat al Secției a II-a civile

Ionel Barbă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secția penală

Ioana Bogdan - judecător la Secția penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secția penală

Silvia Cerbu - judecător la Secția penală

Horia Valentin Șelaru - judecător la Secția penală

Angela Dragne - judecător la Secția penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală

Geanina Cristina Arghir - judecător la Secția penală

Ștefan Pistol - judecător la Secția penală

Florentina Dragomir - judecător la Secția penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secția penală

Mariana Ghena - judecător la Secția penală

Laura Mihaela Ivanovici - judecător la Secția I civilă

Doina Popescu - judecător la Secția I civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secția a II-a civilă

Ruxandra Monica Duță - judecător la Secția a II-a civilă

Emilia Claudia Vișoiu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Iuliana Rîciu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 17/2016 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 473 alin. 1 din Codul de procedură penală și art. 27

2

alin. 1 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ședința este prezidată de către vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Ionuț Mihai Matei.

La ședința de judecată participă doamna Irina Kuglay, procuror în cadrul Serviciului judiciar penal, Secția judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Veronica Junger, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, conform art. 27

3

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, cu modificările și completările ulterioare, în materia obținerii datelor prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului

Reprezentantul procurorului general, doamna procuror Irina Kuglay, a învederat că, prin recursul în interesul legii promovat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a solicitat să se stabilească un mod unitar de interpretare și aplicare unitară a dispozițiilor art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, cu modificările și completările ulterioare, în materia obținerii datelor prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

A precizat însă că această problemă de drept nu mai este de actualitate, deoarece în prezent art. 152 din Codul de procedură penală a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.

A susținut, în esență, că art. 12

1

din Legea nr. 506/2004 era aplicabil prin coroborare cu dispozițiile fostului text al art. 152 din Codul de procedură penală, însă după modificarea intervenită prin Legea nr. 75/2016, textul art. 152 din Codul de procedură penală statuează toate condițiile necesare pentru autorizarea, de către judecătorul de drepturi și libertăți, a solicitărilor de date de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, fiind aplicabil în mod autonom.

Ca atare, a considerat că, de lege lata, problema avută în vedere de recursul în interesul legii nu mai subzistă în prezent, ci este aplicabilă doar soluțiilor pronunțate cu privire la solicitările de date prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 75/2016.

Cu privire la situația solicitărilor de date formulate anterior modificării arătate a textului art. 152 din Codul de procedură penală a precizat că acestea se analizau prin raportare la legea specială, anume Legea nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

A arătat că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 440/2014, instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor Legii nr. 82/2012 și a respins, totodată, excepția de neconstituționalitate privind prevederile art. 152 din Codul de procedură penală, pe care le-a apreciat drept constituționale.

Deși din considerentele cuprinse în paragraful nr. 80 din decizia menționată reiese că textul art. 152 din Codul de procedură penală a rămas fără aplicabilitate practică, în condițiile inexistenței, la acel moment, a unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, reprezentantul Ministerului Public a susținut că aceste considerente nu au legătură cu dispozitivul deciziei și nici nu îl explică, astfel că nu au aplicabilitate nici în cadrul prezentului recurs în interesul legii.

De asemenea, prin raportare la normele Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a susținut că art. 152 din Codul de procedură penală nu poate fi caracterizat nici ca o normă de trimitere (deoarece lipsesc referirile la indicarea titlului, numărului și a altor elemente de identificare ale unui alt act normativ), nici ca normă de referire (lipsind categoria juridică și numărul actului normativ la care se face referire), ci doar indică un anume domeniu, care nu se identifică cu Legea nr. 82/2012.

Ca atare, a considerat că, anterior modificării textului art. 152 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, soluția corectă privind solicitările procurorilor de autorizare a transmiterii datelor stocate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului era cea de admitere a acestor solicitări, în baza art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 152 din Codul de procedură penală.

Sub acest aspect a precizat că este de acord cu opinia judecătorului-raportor, exprimată în raportul depus la dosarul recursului în interesul legii.

În prezent a considerat că asemenea solicitări pot fi autorizate exclusiv prin prisma textului art. 152 din Codul de procedură penală.

La interpelarea președintelui Completului competent să soluționeze recursul în interesul legii, cu privire la admisibilitatea recursului, în lumina situației incidente după intrarea în vigoare a noului text al art. 152 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că se poate discuta despre o inadmisibilitate a recursului, însă chestiunea analizată de recursul în interesul legii este una redundantă, deoarece instanțele nu se mai pot raporta în soluționarea solicitărilor de date la dispozițiile art. 12

1

din Legea nr. 506/2014, deoarece acest text doar particularizează condițiile prevăzute de art. 152 din Codul de procedură penală, din perspectiva detentorului datelor solicitate.

Cu aceste precizări, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, cu modificările și completările ulterioare, în materia obținerii datelor prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

Președintele completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt alte întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii promovat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 12

1

din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, astfel cum a fost modificată, în materia obținerii datelor prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a învederat că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 12

1

din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, cu modificările și completările ulterioare, s-au evidențiat două orientări, conturând astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect.

3.1. Într-o primă orientare a practicii, instanțele au admis solicitările procurorilor de autorizare a transmiterii datelor stocate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, formulate ulterior modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 235/2015, considerând incident art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 152 din Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență nr. 82/2014.

S-a reținut astfel că, prin hotărârea din 8 aprilie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-293/12 și C-594/12 ("Digital Rights Ireland Ltd. împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources și alții" și "Kärntner Landesregierung, Seitlinger și alți"), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a declarat nevalidă Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE.

Ca urmare a acestei hotărâri, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, a constatat neconstituționalitatea legii interne prin care a fost transpusă directiva declarată nevalidă, respectiv a Legii nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice. Totodată, această decizie a precizat că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor, ce va înlocui actul normativ declarat neconstituțional.

Ulterior, prin Legea nr. 235/2015, în vigoare începând cu data de 17 octombrie 2015, vidul legislativ creat prin Decizia nr. 440/2014 a Curții Constituționale a fost acoperit, accesul la date al autorităților fiind considerat posibil prin inserarea noului articol 12

1

în cuprinsul Legii nr. 506/2004.

În consecință, s-a susținut că, în această orientare, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 235/2015, instanțele au considerat incidente în materie dispozițiile art. 12

1

din Legea nr. 506/2004 coroborate cu cele ale art. 152 din Codul de procedură penală - în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență nr. 82/2014, text care a redevenit aplicabil, cu consecința admiterii solicitărilor procurorilor de a fi autorizată transmiterea datelor stocate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

S-a precizat că această orientare jurisprudențială a fost identificată și la nivelul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind exemplificată Încheierea nr. 63 din 18 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 16/2016.

3.2. Într-o a doua orientare a practicii, instanțele au respins solicitările procurorilor de autorizare a transmiterii datelor stocate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, pe considerentul că Legea nr. 506/2004 are o altă sferă de reglementare, iar inserarea art. 12

1

în cuprinsul acestui act normativ contravine atât celor statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 440/2014, cât și aspectelor stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014.

În esență, s-a apreciat că, de la data de 4 septembrie 2014 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 440/2014 prin care instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a art. 152 din Codul de procedură penală) și până la adoptarea modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 235/2015 (17 octombrie 2015), în materia autorizării transmiterii datelor stocate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau de către furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului a existat un vid legislativ.

Astfel, invalidarea Directivei 2006/24/CE prin hotărârea din 8 aprilie 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene și constatarea, prin Decizia nr. 440/2014, a neconstituționalității legii interne de transpunere a directivei menționate (Legea nr. 82/2012) au determinat inaplicabilitatea, cu caracter temporar, a art. 152 din Codul de procedură penală, text care urma să redevină aplicabil odată cu înlocuirea normelor interne declarate neconstituționale.

Prin Legea nr. 235/2015 - act normativ care a modificat și a completat Legea nr. 506/2004, răspunzând deopotrivă și criticilor formulate de Curtea Constituțională - nu s-a urmărit înlocuirea Legii nr. 82/2012, ci stabilirea unor garanții și condiții de legalitate, prin instituirea obligației de obținere a aprobării judecătorului competent, anterior accesării, de către orice autorități și instituții publice, a respectivelor date.

În aceste condiții, după intrarea în vigoare a Legii nr. 235/2015, solicitările de autorizare prealabilă a transmiterii datelor de trafic, datelor de identificare a echipamentului și a datelor de localizare erau admisibile, existând cadru legislativ care să le fundamenteze, reprezentat de art. 12

1

din Legea nr. 506/2004.

S-a mai arătat că o corelare a textului art. 152 din Codul de procedură penală cu dispozițiile art. 12

1

din Legea nr. 506/2004 a avut loc ulterior, prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, apreciindu-se însă că modificările legislative intervenite prin Legea nr. 75/2016 nu au rezolvat problema de drept analizată, astfel încât sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru unificarea practicii judiciare îndeplinește condițiile de pertinență, chiar dacă hotărârile atașate acestuia sunt anterioare legii menționate.

În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 235/2015, solicitările de autorizare prealabilă a transmiterii datelor de trafic, datelor de identificare a echipamentului și a datelor de localizare sunt admisibile, existând cadru legislativ care să le fundamenteze, respectiv art. 12

1

din Legea nr. 506/2004.

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, astfel cum a fost modificată, atât sub aspectul titularului sesizării, cât și sub aspectul soluționării în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, a problemelor de drept care fac obiectul recursului în interesul legii.

În esență, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că solicitarea datelor prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului poate fi autorizată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în condițiile art. 152 din Codul de procedură penală coroborat cu art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Opinia exprimată s-a referit la datele de trafic și datele de localizare, iar în ceea ce privește datele de identificare a echipamentului s-a considerat că acestea pot fi solicitate exclusiv în temeiul dispozițiilor art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, cu modificările și completările ulterioare, obținerea lor nefiind reglementată în Codul de procedură penală.

6.1. Dispoziții legale relevante

Art. 12

1

din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice (introdus prin Legea nr. 235/2015)

"Accesul la date al autorităților"

"(1) La solicitarea instanțelor de judecată sau la solicitarea organelor de urmărire penală ori a organelor de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale, cu autorizarea prealabilă a judecătorului stabilit potrivit legii, furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului și furnizorii de rețele publice de comunicații electronice pun la dispoziția acestora, de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare, în conformitate cu prevederile referitoare la protecția datelor cu caracter personal.

(2) Solicitările privind datele prevăzute la alin. (1), formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale, sunt supuse dispozițiilor art. 14, 15 și art. 17-23 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată.

(3) Solicitările, respectiv răspunsurile, dacă sunt transmise în format electronic, se semnează cu semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat, eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde, potrivit legii, pentru integritatea și securitatea acestor date.

(4) Solicitările prevăzute la alin. (1) se procesează în condiții de confidențialitate.

(5) Datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare solicitate conform alin. (1) nu fac obiectul ștergerii sau anonimizării de către furnizori, atunci când solicitarea formulată în temeiul alin. (1) este însoțită ori urmată de o notificare cu privire la necesitatea menținerii lor, în scopul identificării și conservării probelor sau indiciilor temeinice, în cadrul investigațiilor pentru combaterea infracțiunilor ori în domeniul apărării și securității naționale, atât timp cât subzistă motivele care au stat la baza solicitării, dar nu mai mult de 5 ani de la data solicitării sau, după caz, până la pronunțarea unei hotărâri definitive a instanței de judecată.

(6) Instanțele de judecată, organele de urmărire penală sau organele de stat cu atribuții în domeniul apărării și securității naționale notifică furnizorilor încetarea motivelor care au stat la baza solicitării ori, după caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive."

Art. 152 din Codul de procedură penală (forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 75/2016)

"(1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice sau unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului transmiterea datelor reținute, în baza legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracțiuni prevăzute de legea privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

(2) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu.

(3) Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate."

Art. 152 din Codul de procedură penală (forma în vigoare în prezent, ulterior modificărilor survenite în baza Legii nr. 75/2016)

"(1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita date de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracțiuni de concurență neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, a unei infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri, a unei infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, și infracțiuni referitoare la operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanțele și produsele stupefiante sau psihotrope;

b) există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;

c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;

d) măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii.

(2) Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu.

(3) Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate."

6.2. Analiza condițiilor de admisibilitate

În virtutea rolului său constituțional conferit de art. 126 alin. (3) din legea fundamentală, instanța supremă asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură penală, respectiv recursul în interesul legii și procedura pronunțării hotărârilor prealabile.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 471 și 472 din Codul de procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiții de admisibilitate.

Sub un prim aspect, promovarea recursului în interesul legii trebuie să se realizeze de către unul dintre titularii prevăzuți în mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerință ce este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanța supremă a fost sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sub un al doilea aspect, cererea, așa cum statuează art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conținut, respectiv enunțarea soluțiilor diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii, aspecte care, formal, se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări.

Din analiza coroborată a dispozițiilor art. 471 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală și ale art. 472 din Codul de procedură penală rezultă că cerința esențială pentru promovarea recursului în interesul legii o reprezintă însă existența unei probleme de drept ce a fost soluționată în mod diferit de instanțele judecătorești, prin hotărâri definitive, condiție ce trebuie dovedită prin anexarea respectivelor soluții divergente la cererea formulată de titularul sesizării.

Întrunirea acestei din urmă cerințe are însă ca premisă caracterul "actual" al problemei de drept care face obiectul judecății, iar acest fapt presupune nu doar constatarea existenței unei jurisprudențe neunitare, ci și raportarea acesteia la eventualele modificări legislative intervenite până la data soluționării recursului în interesul legii.

În măsura în care până la data soluționării sesizării chestiunea de drept a fost tranșată legislativ, fie prin modificarea normei juridice care anterior a fost interpretată și aplicată diferit, fie prin adoptarea altor dispoziții legale care lămuresc problema de drept în discuție, dispare însăși premisa recursului în interesul legii, care în esență vizează existența unei reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurită sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia.

Or, în raport cu datele concrete ale cauzei, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că în ce privește sesizarea ce face obiectul prezentei cereri condiția anterior menționată nu este îndeplinită.

Astfel, chestiunea de drept pusă în discuție vizează admisibilitatea cererilor privind autorizarea transmiterii datelor stocate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, formulate de procurori în temeiul art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, după intrarea în vigoare a Legii nr. 235/2015.

Deși procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dovedit, într-adevăr, existența unei practici judiciare neunitare cu privire la problema de drept ce face obiectul cererii, soluțiile divergente anexate cererii de recurs în interesul legii privesc exclusiv solicitările de date prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului ce au fost formulate după intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, însă anterior modificării art. 152 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016.

Or, în forma actuală dispozițiile art. 152 alin. (1) din Codul de procedură penală statuează explicit că "organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, pot solicita date de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: (...). "

În consecință, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 75/2016, art. 152 din Codul de procedură penală a devenit temei legal unic și direct pentru autorizarea solicitării datelor de trafic și localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, în condițiile în care din conținutul alin. (1) al acestui articol a fost eliminată referirea la "legea specială" în baza căreia se realiza, în precedent, reținerea acestor date.

Având în vedere că la data sesizării (10 iunie 2016) era deja în vigoare Legea nr. 75/2016, chestiunea de drept supusă analizei nu mai era de actualitate, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 474 alin. 4 din Codul de procedură penală dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanțe numai pentru viitor, începând cu data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pentru argumentele expuse se constată că în cauză nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate reglementate de norma procesual penală în materia recursului în interesul legii, sens în care, în temeiul art. 473 și 474 din Codul de procedură penală, raportat la dispozițiile art. 471 alin. (3) din Codul de procedură penală, Completul competent să judece recursul în interesul legii va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

În numele legii,

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 12

1

din Legea nr. 506/2004, cu modificările și completările ulterioare, în materia obținerii datelor prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunțată, în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2016.

VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

IONUȚ MIHAI MATEI

Magistrat-asistent,

Veronica Junger