ÎCCJ, decizie (scj.ro #86390)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86390) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

HOTĂRÂREA

din 27 ianuarie 2009

în Cauza Daniel și Niculina împotriva României

(Cererea

nr

. 2.367/04)

Publicat in Monitorul

Oficial, Partea I

nr

. 343 din 22/05/2009

În Cauza Daniel și Niculina Georgescu împotriva

României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia),

statuând în cadrul unei camere formate din:

Josep

Casadevall

, președinte,

Corneliu

Bîrsan

,

Bostjan

M.

Zupancic

,

Egbert

Myjer

,

Ineta

Ziemele

,

Luis

Lopez

Guerra

,

Ann

Power

,

judecători, și

Santiago

Quesada

,

grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 6 ianuarie

2009,

pronunță următoarea hotărâre, adoptată la

această dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (

nr

.

2.367/04) îndreptată împotriva României, prin care 2

cetățeni ai acestui stat, domnul Daniel Georgescu și doamna

Niculina Georgescu (reclamanții), au sesizat Curtea la data de 13

octombrie 2003, în temeiul

art

. 34 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale (Convenția).

2.

Reclamanții sunt reprezentați de doamna L.

Poenaru

,

avocat în București. Guvernul român (Guvernul) este

reprezentat de agentul său, domnul

Răzvan-Horațiu

Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

La data de 10 decembrie 2007, președintele Secției a treia a decis

să îi comunice cererea Guvernului. Așa cum prevede

art

. 29 § 3 din Convenție, acesta a decis, de

asemenea, să se analizeze în același timp admisibilitatea

și temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I.

Circumstanțele cauzei

4.

Reclamanții s-au născut în anul 1974 și, respectiv,

în anul 1950 și locuiesc în București.

5.

În anul 1994, G.F. - tatăl reclamantului și soțul

reclamantei - i-a vândut lui P.M. un imobil pe care îl

moștenise de la părinții săi în anul 1977 și,

respectiv, în anul 1993 și care era compus dintr-o casă cu 4

camere și un teren în suprafață de 290 m

2

,

imobil situat în București,

str

. Comarnic

nr

. 53. G.F. a decedat în anul 1997, reclamanții

fiind moștenitorii săi legali.

A.

Procedura privind anularea contractului de vânzare-cumpărare din

anul 1994 și recursul în anulare formulat de procurorul general

6.

La data de 17 februarie 1998, asistați de un avocat, reclamanții au

introdus la judecătoria de sector din București o acțiune

având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului

de moștenitor eliberat în favoarea lui G.F. în anul 1993,

cât și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de acesta în anul 1994. Aceștia invocau lipsa totală de

discernământ a lui G.F., care suferise de schizofrenie

paranoică timp de mai mulți ani înainte de deces și care

fusese, de altfel, spitalizat în mai multe rânduri.

7.

Prin Sentința din data de 4 aprilie 2000, confirmată în

ultimă instanță prin Decizia definitivă din 21 mai 2001 a

Curții de Apel București, judecătoria a admis parțial

acțiunea reclamanților și a anulat contractul de

vânzare-cumpărare din anul 1994. Întemeindu-se pe o

expertiză psihiatrică și pe documentele din dosarul medical al

lui G.F., instanța a constatat lipsa de discernământ

sancționată prin nulitatea contractului numai în ceea ce

privește perioada în care a fost semnat acesta, nu și referitor

la perioada anterioară.

8.

Sesizată cu un recurs în anulare formulat de procurorul general

împotriva hotărârilor menționate mai sus, prin Decizia

din data de 5 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul

respectiv și a respins acțiunea reclamanților ca

neîntemeiată, contractul litigios

nefiind

afectat de nulitate absolută. Aceasta a reținut că, dacă

în general lipsa de discernământ și, așadar, de

consimțământ, era sancționată prin nulitatea

absolută, doctrina și jurisprudența au nuanțat această

soluție de principiu, aplicând în anumite cazuri nulitatea

relativă. Aceasta era ipoteza contractului încheiat de o persoană

care, așa cum este cazul în speță, deși lipsită

de discernământ, nu fusese pusă sub tutelă la cererea

rudelor sale, conform prevederilor Codului familiei,

păstrându-și așadar capacitatea de exercițiu.

În ceea ce privește nulitatea relativă aplicabilă în

speță, aceasta nu fusese invocată de reclamanți și era

în orice caz prescrisă ca urmare a expirării termenului legal

de 3 ani. Pe de altă parte, Curtea Supremă a înlăturat

afirmațiile procurorului general și a confirmat calitatea

reclamanților de moștenitori legali ai lui G.F.

B.

Procedura

incidentă

referitoare la ridicarea

interdicției de vânzare a imobilului litigios și vânzarea

ulterioară a imobilului către terți

9.

În cursul procedurii menționate mai sus, la data de 25 februarie

1998, reclamanții au solicitat judecătoriei de sector din

București să înscrie în cartea funciară

interdicția de vânzare a imobilului în litigiu. Din Adresa din

data de 14 ianuarie 2002 a Curții de Apel București (paragraful 11 de

mai jos) reiese că cererea respectivă a fost admisă prin

consemnarea unei "rezoluții" a instanței asupra cererii

în cauză.

10.

Prin Încheierea de ședință din data de 2 iulie 1998, care

menționa că "procedura a fost legal îndeplinită"

și că hotărârea pronunțată putea fi atacată

cu apel, instanța a admis cererea lui P.M. de a ridica interdicția de

vânzare, observând că acesta din urmă cunoștea

procedura de fond, aflată pe rol, și că nu existau motive

serioase pentru o astfel de interdicție. Pe baza acestei sentințe

și a unui "certificat de sarcini al imobilului" eliberat la data

de 1 iulie 1998 de grefa judecătoriei, la data de 3 iulie 1998, P.M. le-a

vândut imobilul în cauză soților T. Conform

afirmațiilor reclamanților, ei nu au fost citați în

această procedură

incidentă

și nu

au aflat decât mai târziu, la data de 17 noiembrie 1998, despre

vânzarea imobilului către soții T., încheierea de

ședință existând în dosarul de fond.

11.

Reclamanții s-au adresat autorităților pentru a contesta

modalitatea în care a fost ridicată interdicția de vânzare.

Prin Adresa din data de 14 ianuarie 2002, N.C., judecător inspector de pe

lângă Curtea de Apel București, le-a răspuns

reclamanților că "rezoluția" din 25 ianuarie 1998 nu

avea un temei legal, că "certificatul de sarcini" din 1 iulie

1998 indica existența interdicției la data respectivă, că

încheierea de ședință din data de 2 iulie 1998 a fost

pronunțată legal și că părțile interesate nu au

introdus apel împotriva acestei sentințe, conform

art

. 336 din Codul de procedură civilă (

CPC

). Reclamanții au sesizat

parchetul cu o plângere penală împotriva lui P.M., pentru

fals, și cu o altă plângere penală cu constituire de parte

civilă, pentru fals și abuz în serviciu, împotriva

judecătorilor N.C. și A.D., această din urmă

judecătoare fiind cea care a pronunțat încheierea de

ședință din data de 2 iulie 1998. Reclamanții nu au

informat Curtea despre soluționarea primei plângeri penale; cea de-a

doua a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția de

neîncepere

a urmăririi penale dată la 14

decembrie 2002 de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție.

12.

Într-o altă procedură, inițiată de reclamanți la

data de 24 ianuarie 2002 în contradictoriu cu soții T., prin

Sentința din 5 septembrie 2003, Judecătoria București a respins

ca inadmisibilă acțiunea în anulare a contractului de

vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu din data de 3 iulie

1998, cu motivarea că părțile interesate nu au introdus-o

împotriva tuturor părților la contractul respectiv. Din dosar

rezultă că reclamanții nu au introdus apel împotriva

acestei sentințe.

II.

Dreptul și practica interne pertinente

13.

Prevederile legale relevante, în vigoare la data evenimentelor, sunt

descrise în hotărârea SC

Mașinexportimport

Industrial

Group

SA împotriva României (

nr

. 22.687/03, § 22, 1 decembrie 2005).

14.

Art

. 331-339 din Codul de procedură civilă

(

CPC

) reglementează procedurile civile

necontencioase

, și anume cele care nu urmăresc

să constate un drept împotriva unei persoane, ci care necesită

intervenția instanței în chestiuni legate de autorizații

judiciare sau de măsuri legale de supraveghere ori de protecție.

În cazul în care problema supusă instanței este

legată de procedură contencioasă aflată pe rol, este

competentă instanța deja sesizată cu cauza respectivă.

Aceasta din urmă verifică dacă procedura are un caracter

necontencios

și pronunță o încheiere

de ședință, care poate fi atacată cu apel; termenul de apel

curge de la data pronunțării sau comunicării

hotărârii. Pe de altă parte, apelul poate fi introdus de orice

persoană interesată, chiar dacă cererea nu a fost

îndreptată împotriva sa și chiar dacă ea nu a fost

citată în procedură (

art

. 336).

Apelul și recursul împotriva hotărârii respective sunt

judecate în camera de consiliu.

CPC

stabilește termenul general de apel la 15

zile.

Art

. 103 din

CPC

prevede ipoteza

repunerii în termenul de recurs, în cazul în care partea face

dovada că a fost împiedicată "mai presus de voința

ei" să exercite calea de recurs în cauză.

15.

În ceea ce privește problema valabilității contractului de

vânzare-cumpărare ulterior, referitor la un imobil după

anularea contractului de vânzare-cumpărare inițial referitor la

același imobil, doctrina și jurisprudența internă au

considerat că principiul

resoluto

jure

dantis

,

resolvitur

jus

accipientis

, care ar conduce

la anularea tuturor contractelor consecutive primului, cunoaște o

excepție, întemeiată pe motive de echitate socială,

în cazul în care terțul care a dobândit imobilul

în mod oneros a fost de bună-credință (vezi, printre

altele, D.

Chirica

, Contracte speciale, Lumina

Lex

, 1997,

pp

. 66-67, acest autor

bazând această soluție pe principiul

error

communis

facit

jus

). Dacă buna-credință a terțului

cumpărător este prezumată până la proba contrarie,

există totuși exemple de jurisprudență internă

în care, în funcție de circumstanțele speciale ale

speței, instanțele au anulat contracte de

vânzare-cumpărare ulterioare din cauza relei-credințe a

terților și chiar au pus mai presus protecția persoanei lipsite

de discernământ (și pusă sub interdicție)

față de cea a terțului cumpărător (deciziile

definitive din 7 septembrie și 15 octombrie 2001, pronunțate de

Curtea de Apel

Cluj

și, respectiv, de Curtea de

Apel București).

ÎN DREPT

I.

Asupra pretinsei încălcări a

art

. 6

16.

Reclamanții susțin că anularea sentinței definitive din

data de 4 aprilie 2000 de către Curtea Supremă de Justiție

în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general a

încălcat principiul securității raporturilor juridice. Ei

invocă

art

. 6 § 1 din Convenție, care

prevede următoarele în partea sa relevantă:

Art

. 6 § 1

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...)

a cauzei sale, de către o instanță (...), care va

hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor sale cu caracter civil (...)"

A.

Asupra admisibilității

17.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit

neîntemeiat în sensul

art

. 35 § 3

din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este

afectat de

niciun

alt motiv de inadmisibilitate. Prin

urmare, trebuie declarat admisibil.

B.

Asupra fondului

18.

Recunoscând că dreptul la un proces echitabil presupune și

respectarea principiului securității raporturilor juridice și

că această Curte a sancționat deja reexaminarea de către

Curtea Supremă de Justiție a unei decizii definitive în urma

unui recurs în anulare (

Brumărescu

împotriva României, [MC],

nr

. 28.342/95,

CEDO 1999-

VII

), Guvernul subliniază că această

cale de atac a fost abrogată în anul 2003.

19.

Reclamanții nu au comunicat observații pe fondul acestui capăt

de cerere.

20.

Curtea a soluționat în mai multe rânduri cauze care ridicau

probleme similare cu cea din cauza de față, în care a constatat

încălcarea

art

. 6 § 1 din

Convenție, din cauza

rejudecării

, în

urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a

soluției date în mod definitiv unui litigiu (vezi, printre altele,

Brumărescu

, menționată mai sus, §§

61, SC

Mașinexportimport

Industrial

Group

SA, menționată mai sus, § 32, și

Piața Bazar Dorobanți SRL împotriva României,

nr

. 37.513/03, § 23, 4 octombrie 2007).

21.

După ce a analizat cauza de față, Curtea consideră că

Guvernul nu a oferit

niciun

fapt sau argument

convingător care să poată duce la o altă concluzie.

În mod special, ea constată că instanța supremă,

sesizată de procurorul general, a

reanalizat

cauza și, printr-o interpretare diferită a principiilor de drept

aplicabile în speță, a anulat, la data de 5 mai 2003,

sentința pronunțată la data de 4 aprilie 2000 și

confirmată în ultimă instanță prin Decizia din 21 mai

2001 a Curții de Apel București. Sentința respectivă

constatase nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în anul 1994 între G.F. și P.M.

22.

Având în vedere cele de mai sus și probele aflate la dosar,

Curtea constată că anularea de către Curtea Supremă de

Justiție a hotărârilor menționate mai sus a

încălcat principiul securității raporturilor juridice,

aducând atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil.

23.

Prin urmare, a avut loc încălcarea

art

. 6

II.

Asupra pretinsei încălcări a

art

. 1

din Protocolul

nr

. 1

24.

Reclamanții susțin încălcarea dreptului acestora la

respectarea bunurilor, cu motivarea că admiterea recursului în

anulare i-a lipsit de dreptul lor la moștenirea lui G.F. și, în

mod special, a imobilului în litigiu. Ei invocă

art

.

1 din Protocolul

nr

. 1, care prevede

următoarele:

Art

. 1 din Protocolul

nr

. 1

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa

decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale

dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta

legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința

bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor

ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

25.

Guvernul contestă că a avut loc o ingerință

disproporționată în dreptul reclamanților la respectarea

bunurilor lor.

26.

Având în vedere legătura existentă între acest

capăt de cerere și cel întemeiat pe

art

.

6 § 1 din Convenție menționat mai sus, circumstanțele

speței, precum și constatarea referitoare la încălcarea

dreptului reclamanților la securitatea drepturilor juridice (paragrafele

20-23 de mai sus), Curtea apreciază că trebuie să declare

prezentul capăt de cerere admisibil, dar că nu este necesar să

analizeze separat dacă, în speță, a avut loc

încălcarea

art

. 1 din Protocolul

nr

. 1 (vezi,

mutatis

mutandis

, Stancu împotriva României,

nr

. 30390/02, § 48, 29 aprilie 2008).

III

. Asupra celorlalte

pretinse încălcări

27.

Reclamanții se plâng de inechitatea procedurii incidente referitoare

la ridicarea interdicției de vânzare în legătură cu

imobilul în litigiu și, în special, de lipsa citării

în această procedură, precum și de încălcarea

dreptului la egalitate între soți, având în vedere

afirmațiile Curții Supreme referitoare la calitatea primului

reclamant de copil și moștenitor al lui G.F. Ei invocă

art

. 6 § 1 din Convenție și

art

. 5 din Protocolul

nr

. 7.

28.

În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe

art

. 6 § 1, presupunând chiar că acest

articol se poate aplica în speță datorită importanței

procedurii incidente în discuție asupra realizării dreptului

civil ce făcea obiectul procedurii pe fond aflate pe rol [vezi,

mutatis

mutandis

,

Markass

Car

Hire

Ltd

. împotriva Ciprului (

dec

.),

nr

. 51.591/99, 23 octombrie 2001], Curtea

observă că reclamanții, care erau asistați de un avocat, nu

au introdus apel împotriva încheierii de ședință din

2 iulie 1998 după ce au aflat de existența sa la data de 17 noiembrie

1998 și nu au solicitat să fie repuși în termenul de apel

(paragrafele 11 și 14 de mai sus). În ceea ce privește al doilea

capăt de cerere menționat mai sus, acesta nu este susținut

în

niciun

mod, motivarea Deciziei din data de 5

mai 2003

nefăcând

să reiasă

nicio

ingerință în dreptul respectiv.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca

inadmisibilă pentru

neepuizarea

căilor de

recurs și, respectiv, pentru lipsă vădită de temeinicie,

în conformitate cu

art

. 35 §§ 3

și 4 din Convenție.

IV.

Asupra aplicării

art

. 41 din Convenție

29.

Conform

art

. 41 din Convenție,

"Atunci când Curtea declară că a avut loc o

încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și

dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu

permite decât o înlăturare incompletă a

consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă

părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A.

Prejudiciu

30.

Reclamanții solicită suma de 500.000

euro

(EUR) pentru prejudiciul material pe care l-au suferit, sumă ce

reprezintă valoarea imobilului în litigiu estimată pe bază

de anunțuri imobiliare. Pe de altă parte, ei solicită și suma

de 500.000 EUR pentru prejudiciul moral cauzat prin suferințele datorate

în special admiterii de către Curtea Supremă a recursului

în anulare formulat de procurorul general.

31.

Guvernul trimite un raport de expertiză ce evaluează imobilul în

litigiu la valoarea de 146.775 EUR. Considerând că nu există

nicio

legătură de cauzalitate între

prejudiciul moral pretins și încălcarea constatată, acesta

apreciază, în orice caz, că suma solicitată cu acest titlu

este excesivă.

32.

Pe baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că

reclamanții nu au demonstrat că prejudiciul material pretins este

efectiv rezultatul încălcării

art

. 6

33.

Pe de altă parte, Curtea reamintește că, în caz de

încălcare a

art

. 6 din Convenție,

aplicarea principiului

restitutio

in

integrum

presupune ca reclamanții să fie

puși, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu

cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc

încălcarea cerințelor acestei prevederi [

Piersack

împotriva

Belgiei

(

art

.

50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, § 12, seria A

nr

. 85].

34.

Într-o cauză similară în care a constatat numai

încălcarea

art

. 6 § 1 menționat

mai sus, Curtea a constatat că, prin calea de atac a revizuirii

prevăzute de

art

. 322 § 9 din

CPC

, dreptul român

permite restabilirea situației existente înainte de survenirea

încălcării constatate a

art

. 6.

Ținând cont de rolul său subsidiar, Curtea a apreciat că

reclamanta trebuie mai întâi să sesizeze instanțele

interne conform prevederilor menționate mai sus (

Sfrijan

împotriva României,

nr

. 20.366/04, §

48, 22 noiembrie 2007). Având în vedere circumstanțele

speței, Curtea consideră că în cauza de față se

impune aceeași abordare și că cererea de daune materiale a

reclamanților trebuie respinsă.

35.

În schimb, aceasta apreciază că reclamanții au suferit un

prejudiciu moral din cauza încălcării principiului

securității raporturilor juridice și, prin aceasta, a dreptului

lor la un proces echitabil. Statuând în echitate, astfel cum

prevede

art

. 41, Curtea îi alocă

fiecărui reclamant suma de 3.000 EUR cu acest titlu.

B.

Cheltuieli de judecată

36.

Reclamanții nu au formulat o cerere de rambursare a cheltuielilor de

judecată angajate în procedurile în fața instanțelor

interne sau în fața Curții.

C.

Dobânzi moratorii

37.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se

bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal

a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU

ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U R

T E A:

1.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de

cerere întemeiate pe

art

. 6 § 1 din

Convenție și pe

art

. 1 din Protocolul

nr

. 1 referitoare la anularea Sentinței definitive din

data de 4 aprilie 2000 în urma unui recurs în anulare, și

inadmisibilă în rest;

2.

hotărăște că a avut loc încălcarea

art

. 6 § 1 din Convenție;

3.

hotărăște că nu este necesar să analizeze capătul

de cerere întemeiat pe

art

. 1 din Protocolul

nr

. 1;

4.

hotărăște:

a)

ca statul pârât să îi plătească fiecărui

reclamant, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive

a prezentei hotărâri, conform

art

. 44

euro

),

care va fi convertită în moneda statului pârât la cursul

de schimb valabil la data plății, pentru daune morale, plus orice

sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

b)

ca, începând de la expirarea termenului menționat mai sus

și până la efectuarea plății, această sumă

să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată

egală cu cea a facilității de împrumut marginal a

Băncii Centrale Europene valabilă în această

perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5.

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.

Întocmită în limba franceză, apoi comunicată

în scris la data de 27 ianuarie 2009, în conformitate cu

art

. 77 §§ 2 și 3 din Regulament.

Josep

Casadevall

,

Santiago

Quesada

,

președinte

grefier