ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2004/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2004/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2004/2016

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată sub nr.

2337/182/2013 pe rolul Judecătoriei Baia-Mare, reclamantul A. a solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâtul B., admiterea acțiunii

și stabilirea termenului de restituire a împrumutului acordat, în

sumă de 357.899 RON și 46.070 Euro.

Prin Sentința civilă nr.

9.163 din 17 septembrie 2013, pronunțată de Judecătoria Baia

Mare în Dosarul nr. x/182/201 s-a admis excepția insuficientei

timbrări a acțiunii, s-a anulat cererea de chemare în judecată

ca insuficient timbrată și s-a respins ca rămasă

fără obiect excepția de necompetență materială a

Judecătoriei Baia Mare.

Prin Decizia civilă nr. 13/A din

23 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Maramureș în Dosarul

nr. x/182/2013 a fost admis apelul declarat de către apelantul-reclamant

A. împotriva Sentinței civile nr. 9163 din 17 septembrie 2013,

pronunțată de Judecătoria Baia Mare în Dosarul nr. x/182/2013,

care a fost anulată și s-a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Prin Decizia civilă nr.

civilă nr. 775/R din 26 aprilie 2014 a Curții de Apel Cluj,

pronunțată în Dosarul nr. x/182/2013, s-a respins ca nefondat

recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 13/A din 23

ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr.

x/182/2013, care a fost menținută.

Pentru a pronunța astfel,

instanța de recurs a reținut următoarele:

Corect a reținut instanța de

apel că prima instanță a fost învestită cu o acțiune

în stabilirea termenului de restituire pentru împrumutul acordat pârâtului, în

sumă de 357.899 EON și 46.070 Euro.

În doctrină s-a statuat că

instanța este îndreptățită să stabilească un

termen pentru restituirea împrumutului, potrivit art. 1583 C. civ., în

două situații.

Prima situație, când în contract

se stipulează că împrumutatul va restitui împrumutul când va putea -

contractul de împrumut fiind afectat de un termen suspensiv incert. În acest

caz instanța de judecată este chemată să transforme un

termen suspensiv incert, într-un termen suspensiv cert.

O a doua situație care se

subsumează dispozițiilor art. 1583 C. civ. este aceea în care

persoana împrumutată se obligă să restituie împrumutul când va

voi și în această situație este vorba de un termen incert pe

care instanța (învestită cu acțiunea de stabilirea termenului

pentru restituirea împrumutului) este chemată să-l transforme într-un

termen cert.

O atare acțiune nu echivalează

cu o acțiune de obligare a pârâtului să restituie împrumutul, care

este patrimonială și evaluabilă pecuniar.

În ceea ce privește acțiunea

de stabilire a termenului pentru restituirea împrumutului, în doctrină

există mai multe opinii, una majoritară, în sensul că

această acțiune precede acțiunea de executare silită a

contractului, prin care împrumutătorul solicită restituirea

împrumutului și este imprescriptibilă și o altă opinie,

potrivit căreia, pentru stabilirea termenului de restituire a împrumutului

și restituirea lui, instanța este învestită cu o acțiune

unică, însă această opinie a rămas izolată în

doctrină.

În prezenta cauză, reclamantul a

învestit instanța cu o acțiune pentru stabilirea termenului pentru

restituirea împrumutului, nu a solicitat constatarea unui drept patrimonial,

nulitatea, anularea, rezoluțiunea unui act juridic patrimonial astfel

încât să se impună stabilirea taxei judiciare potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (1

1

) din Legea nr. 146/1997.

Prin urmare, instanța de apel a

reținut corect că obiectul acțiunii civile nu poate fi schimbat

de către instanță și corect a fost casată

hotărârea și trimisă cauza spre rejudecare.

Criticile pârâtului recurent

referitoare la faptul că între părți nu există un contract

de împrumut cu clauze clare, nu vizează considerentele sau dispozitivul

deciziei pronunțate în apel, întrucât prin acea hotărâre

instanța de apel nu a tranșat natura raportului juridic existent

între părți, ci a anulat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare pentru a fi judecată cauza în limita învestirii.

Nu a putut fi primită critica

potrivit căreia clasificarea pe care o face Legea nr. 146/1997 cu privire

la acțiunile evaluabile și neevaluabile în bani nu are nicio

legătură cu natura patrimonială sau nepatrimonială

prevăzută de Codul de procedură civilă.

Deși Legea nr. 146/1997 - are un

vădit caracter fiscal, evident taxa judiciară de timbru s-a stabilit

ținând seama de natura patrimonială a litigiului - când taxa

judiciară de timbru este stabilită în funcție de obiectul dedus judecății

sau pentru litigiile nepatrimoniale, cu taxă fixă, însă,

clasificarea litigiilor în patrimoniale și nepatrimoniale se face

ținând seama de dispozițiile de procedură civilă în

materie.

În fața primei instanțe s-a

invocat și excepția netimbrării și excepția

necompetenței materiale, însă ordinea invocării nu este extrem

de riguros stabilită de legiuitor, care, în art. 137 C. proc. civ., a

stabilit doar că instanța se va pronunța asupra excepțiilor

de procedură și apoi asupra celor de fond care fac de prisos

cercetarea cauzei.

Fiind sesizată cu două

excepții: una referitoare la competența materială a

instanței și cealaltă referitoare la sancțiunea

aplicabilă în cazul în care nu este legal timbrată acțiunea,

instanța va stabili prioritatea soluționării excepțiilor în

funcție de efectele pe care le produc.

Este real că acțiunea

trebuia timbrată la data învestirii instanței sau până la primul

termen de judecată, iar în cazul în care nu se respectă aceste

dispoziții legale se aplică sancțiunea anulării cererii,

însă verificarea timbrajului, aplicarea sancțiunii trebuie efectuate

de către instanța legal învestită, deoarece, în caz contrar

actele de procedură efectuate de către un judecător necompetent

sunt nule, potrivit art. 105 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de recurs a

constatat că instanța trebuia să soluționeze cu prioritate

excepția necompetenței materiale și abia ulterior, dacă

această excepție era respinsă se putea analiza problema legalei

timbrări a cererii.

Însă, în ipoteza în care temeiul

juridic al acțiunii nu este clarificat, instanța nu este

ținută de temeiul de drept invocat de parte, dar această

problemă trebuie clarificată în contradictoriu cu părțile

din proces, pentru respectarea principiului contradictorialității.

În cazul de față, prima

instanță a stabilit taxa judiciară de timbru pentru

acțiunea în restituire împrumut deși nu a pus în discuție

schimbarea temeiului juridic al acțiunii, în condițiile în care

reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în stabilirea termenului

pentru restituirea împrumutului.

Prin urmare, corect a statuat

instanța de apel că prima instanță trebuia să judece,

strict, în limita învestirii și, raportat la cererea cu care a fost

învestită, să-și verifice competența și să

stabilească taxa judiciară de timbru.

În rejudecare, prin Sentința

civilă nr. 7839 din 18 septembrie 2014 a Judecătoriei Baia Mare,

pronunțată în Dosarul nr. x/182/2013, s-a admis excepției

necompetenței materiale de soluționare a cauzei și s-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Maramureș.

Cauza a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, sub nr.

5253/100/2014.

Prin Sentința civilă nr. 875

din 30 septembrie 2015 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în

Dosarul nr. x/100/2014, s-a respins excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârâtul B..

S-a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul

B..

S-a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. și,

în consecință, s-a stabilit la 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a prezentei hotărâri termenul de restituire a

împrumutului, în sumă de 71.000 lei RON (710.000.000 lei ROL) acordat de

reclamantul A. pârâtului B..

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

Pentru a soluționa

excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului

material la acțiune, s-a procedat la analiza naturii raportului juridic

dintre părți, pentru a stabili dacă între părți s-a

încheiat un împrumut sau bunurile au fost date cu alt titlu. În această

ordine de idei s-a reținut că sumele cu privire la care reclamantul a

invocat natura juridică de împrumut sunt sume ridicate de pârâtul B. din

contul bancar al reclamantului A., cont asupra căruia avea împuternicire,

astfel: 200.000.000 ROL cu ordin de plată 2 din 3 august 2004 (f.5 Dosar

nr. x/182/2013); 200.000.000 ROL cu ordin de plată 3 din 3 august 2004,

(f.6 Dosar nr. x/182/2013); 200.000.000 ROL cu ordin de plată 1 din 4

august 2004, (f.7 Dosar nr. x/182/2013); 110.000.000 ROL cu ordin de plată

4 din 5 august 2004, (f.8 Dosar nr. x/182/2013); 134.000.000 ROL cu ordin de

plată 115 din 12 octombrie 2004, (f.13 Dosar nr. x/182/2013); 386.019.193

ROL cu ordin de plată 6 din 8 iunie 2005; (f.9 Dosar nr. x/182/2013);

82.470 RON cu ordin de plată 9 din 5 septembrie 2005, (f.10 Dosar nr.

x/182/2013); 142.901 RON cu ordin de plată 4 din 7 aprilie 2006, (f.11

Dosar nr. x/182/2013); 46.070 EUR cu ordin de plată 1170377OP08 din 11

noiembrie 2003, (f.14 Dosar nr. x/182/2013).

Din înscrisurile depuse la dosar

(ordinele de plată, extrase cont etc.) este în mod cert dovedit că

sumele au fost ridicate de pârât din contul reclamantului, însă, era

necesar a se stabili dacă sumele ridicate au caracterul unui împrumut sau

au fost ridicări și viramente efectuate de pârât în executarea

mandatului dat de reclamant pentru efectuarea de diferite plăți sau

achiziționarea unor servicii sau mărfuri, achitare facturi, etc.

În ordinele de plată nr. 1 din 4

august 2004, nr. 2 din 3 august 2004, nr. 3 din 3 august 2004 și nr. 4 din

5 august 2004 beneficiar al sumelor este trecut pârâtul B., pe ordinele de

plată fiind mențiunea olografă a acestuia conform căreia

numele respective reprezintă ".împrumut".. Cu privire la aceste

patru ordine de plată, totalizând suma de 71.000 lei Ron (710.000.000 ROL)

prima instanță a reținut că s-a făcut dovada naturii

juridice de împrumut, fiind probată calitatea de plătitor a

reclamantului A., calitatea de beneficiar a pârâtului B. și faptul că

sumele reprezintă un împrumut, mențiunea ".împrumut". fiind

efectuată olograf de însuși pârâtul.

Împrumutul este un act consensual,

părțile sunt rude (cumnați) au colaborat în afaceri, pârâtul

fiind la un moment dat asociat cu fiul reclamantului și cu reclamantul

într-o societate comercială, astfel încât împrumutul s-a realizat

fără întocmirea unui înscris în forma clasică. De altfel,

condițiile de formă prevăzute de lege nu sunt prevăzute

".ad validitatem". ci ".ad probationem"..

Având în vedere aspectele de mai sus,

prima instanță a reținut ca dovedită natura juridică

de împrumut pentru sumele totalizând 71.000 lei cuprinse în ordinele de

plată nr. 1,2,3,4 emise în august 2014, ordine de plată

menționate mai sus.

În restul ordinelor de plată

și documentelor depuse de reclamant și invocate de acesta se poate

observa foarte clar că ridicările sau viramentele s-au făcut

pentru terțe persoane și reprezintă achitare facturi, aport

asociat A., restituire dividende încasate eronat (la SC C.SRL unde au fost

asociați părțile) sau plată către D., vânzătorul

terenului din Brașov, achiziționat de SC E. SRL, unde erau

asociați pârâtul și fiul reclamantului.

Reclamantul a probat existența

împrumutului, însă numai cu privire la cele patru ordine de plată

emise în august 2004. Nu s-a dovedit prin probele administrate că restul

sumelor ar fi avut aceiași natură juridică de împrumut.

Reclamantul a invocat răspunsul

pârâtului la întrebarea nr. 12 din interogatoriu, însă prima

instanță nu a reținut că acest răspuns ar reprezenta o

recunoaștere a naturii juridice de împrumut a sumei de 46.070 Euro

ridicată de pârât din contul reclamantului, la data de 11 noiembrie 2003,

conform ordinului de plată nr. 11703770P08. Ambele părți au

confirmat că suma respectivă a fost plătită pentru

achiziționarea unui teren în Brașov de către pârât împreună

cu fiul reclamantului. Împrejurarea ridicării sumei de mai sus și

destinația ei nu probează, prin ea însăși, în lipsa unor

alte dovezi, natura juridică de împrumut a acestei sume ridicate de pârât.

Ea ar fi trebuit coroborată cu alte probe astfel încât să rezulte

că suma a fost ridicată ca împrumut și nu în virtutea

împuternicirii pe cont și a mandatului dat de reclamant pârâtului asupra

contului bancar. Nu s-a reținut că beneficiar al acestei sume a fost

pârâtul, în mod exclusiv, din moment ce ambele părți au confirmat

că s-a plătit un teren în Brașov achiziționat de o

societate comercială ai cărei asociați erau pârâtul și fiul

reclamantului. Nici cu privire la sumele cuprinse în OP nr. 6 din 8 iunie 2005,

OP nr. 9 din 5 septembrie 2005, OP nr. 4 din 7 aprilie 2006 nu s-a reținut

că au fost folosite de pârât în scop strict personal, din moment ce s-au

achitat debite ale societății în care pârâtul și fiul

reclamantului erau asociați. Nu s-a probat nici natura juridică de

împrumut a acestor sume, pârâtul nerecunoscând împrumutul.

Din declarația martorului F.

(f.43 dosar), martor care a fost contabilul părților, a rezultat

că între părți a existat o vastă colaborare, că exista

încredere reciprocă, părțile fiind asociați într-o

societate comercială și pârâtul fiind administrator atât în SC C. SRL

(unde era asociat cu reclamantul) cât și în SC E. SRL (unde era asociat cu

fiul reclamantului), pârâtul fiind rudă prin alianță cu

reclamantul (cumnați). Martorul menționat a arătat că

părțile aveau planuri de afaceri comune, că achiziționarea

terenului din Brașov făcea parte dintr-un astfel de proiect de

afaceri comun.

Aspectele relevate de martorul F.,

coroborate cu înscrisurile depuse la dosar au condus la concluzia că

natura juridică de împrumut a fost dovedită numai în ceea ce

privește suma totală de 71.000 lei din OP 1,2,3,4 din august 2004 nu

și pentru restul sumelor cu privire la care beneficiarul a fost SC E. SRL.

Drept urmare, excepțiile invocate

și fondul cererii reclamantului au fost analizate numai raportat la suma

de 71.000 lei cu privire la care s-a probat existența împrumutului.

Excepția

inadmisibilității a fost invocată de pârât în contextul în care,

în opinia sa, nu se poate formula o acțiune în constatare întemeiată

pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., din moment ce reclamantul ar avea

la dispoziție o acțiune în realizare, întemeiată pe

dispozițiile art. 1582 C. civ.

În cauza de față însă

nu există stabilită o scadență a obligației de

restituire. Existența scadenței (termenului de restituire) este

esențială pentru formularea unei acțiuni în realizare.

Or, la momentul formulării

cererii de chemare în judecată nu exista un astfel de termen de

restituire, reclamantul solicitând a se constata existența dreptului

său de creanță, fără a cere realizarea lui în cauza de

față.

Lipsind posibilitatea exercitării

unei acțiuni în realizare la momentul formulării acțiunii în

constatare, nu s-a putut primi excepția inadmisibilității.

Referitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune prima instanță a

reținut următoarele:

Atunci când părțile nu

prevăd prin contract un termen pentru restituirea împrumutului,

prescripția dreptului la acțiune în restituire nu începe să

curgă de la data încheierii contractului, ci de la data încetării

acestuia, ca urmare a cererii de restituire făcută de

împrumutător.

Restituirea împrumutului nu poate fi

cerută înainte de scadență (art. 1581 C. civ.). În cazul în care

termenul de restituire nu a fost prevăzut de părți, sau atunci

când părțile au stabilit că restituirea se va face când

împrumutatul va putea, instanța este aceea care va stabili termenul de

restituire, în raport cu împrejurările cauzei (art. 1582, 1583 C. civ.).

În cazul împrumutului la care termenul

urmează să fie stabilit de către instanță, există

două opinii: într-o opinie, minoritară, se consideră că

termenul de prescripție curge de la data încheierii contractului, conform

art. 7, alin. (2) din Decretul nr. 167/1958; într-o altă opinie,

majoritară, se consideră că este vorba de două

acțiuni: o acțiune imprescriptibilă prin care se solicită

instanței să stabilească un termen de restituire și o

acțiune ulterioară, de restituire, care se prescrie în trei ani de la

data expirării acelui termen, conform art. 7, alin. (3) din Decretul nr.

167/1958.

Împărtășind opinia

majoritară, prima instanță a reținut că prezenta

acțiune este imprescriptibilă solicitându-se stabilirea unui termen

de restituire, nu restituirea propriu zisă.

Pe fondul cauzei, pornind de la

premisa că reclamantul a dovedit natura juridică de împrumut pentru

suma de 71.000 lei cuprinsă în OP 1, 2, 3, 4 din august 2004, prima

instanță a reținut că, raportat la momentul nașterii

raportului juridic de împrumut, sunt aplicabile dispozițiile vechiului C.

civ. (1864).

Potrivit art. 1582 C. civ. din 1864,

incident cauzei de față, ".Nefiind defipt termenul

restituțiunii, judecătorul poate să dea împrumutatului un

termen, potrivit cu împrejurările"., iar conform art. 1583 C. civ., ".Dacă

însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când

va putea sau când va avea mezii (mijloace), judecătorul va prescrie un

termen de plată după împrejurări.".

Împrumutul unei sume de bani este un

contract cu executare succesivă sau continuă și poate fi

denunțat unilateral printr-o cerere de restituire, așa cum s-a

pronunțat Instanța Supremă în deciziile sale.

Atunci când împrumutul este

fără termen, cererea de restituire este, în realitate, o expresie a

denunțării unilaterale a contractului, care pune capăt

raporturilor contractuale dintre părți și face să

devină scadentă obligația de restituire a sumei împrumutate.

Când părțile nu prevăd

prin contract un termen pentru restituirea împrumutului, prescripția

dreptului la acțiune în restituire începe să curgă de la data

încetării contractului ca urmare a cererii de restituire făcută

de împrumutător.

Posibilitatea instanței de a

acorda un termen pentru restituirea împrumutului, prevăzută de art.

1582 și art. 1583 C. civ., nu este de natură să înlăture

concluzia de mai sus, întrucât aceste termene nu privesc executarea

contractului ci executarea voluntară a hotărârii

judecătorești prin care împrumutatul a fost obligat la restituire

și sunt menite să amâne începerea executării silite până la

împlinirea lor.

Reținând că reclamantul a

dovedit că a acordat pârâtului un împrumut în sumă de 71.000 lei

conform O.P. 1, 2,3,4 din august 2004, că împrumutul s-a acordat

fără stabilirea unui termen de restituire, că reclamantul a

denunțat unilateral contractul, exprimând prin cererea de restituire

că pune capăt raporturilor contractuale, prima instanță a

concluzionat că sunt îndeplinite cerințele art. 111 C. proc. civ.

și ale art. 1582 C. civ. de la 1864, a admis în parte acțiunea

și a stabilit termenul de restituire a împrumutului acordat de reclamant

pârâtului, în sumă de 71.000 lei, conform OP nr. 1 din august 2004, OP nr.

2 din august 2004, OP nr. 3 din august 2004 și OP nr. 4 din august 2004.

Termenul de restituire a fost fixat la

30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe,

termen apreciat de instanță ca rezonabil raportat la vechimea

împrumutului și valoarea acestuia.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâtul B. și reclamantul A..

În drept, s-au invocat

dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

Prin apelul reclamantului A. s-a

solicitat schimbarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul admiterii,

în parte, a acțiunii, stabilirea la 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a prezentei hotărârii a termenului de restituire și a

împrumutului în sumă de 13.400 Ron și suma de 46.070 Euro și

păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate de

stabilire la 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței

a termenului de restituire a împrumutului în sumă de 71.000 Ron, cu

obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În probațiune, reclamantul a

solicitat refacerea probei cu interogatoriul intimatului pârât B., asupra

acestei probe instanța de apel pronunțându-se, în sensul respingerii,

în ședința publică din 12 aprilie 2016.

În drept, s-au invocat

dispozițiile art. 296 - 297, art. 172, art. 218, art. 295 C. proc. civ.,

art. 1582 - 1583, art. 1191, art. 1197, art. 1180 C. civ. din 1864 și art.

3 din Legea nr. 71/2011.

Reclamantul A. a depus întâmpinare la

apelul formulat de pârâtul B. prin care a solicitat respingerea acestuia

și a excepțiilor formulate, respectiv excepția

inadmisibilității acțiunii și cea a prescripției (f.20

- 23).

Pârâtul B. a depus întâmpinare la

apelul formulat de reclamant prin care a solicitat respingerea apelului ca

nefondat, cu cheltuieli de judecată, reiterând, în principiu, aspectele

invocate prin apelul declarat împotriva sentinței atacate (f.24 - 26).

Prin Decizia nr. 991/A/2016 din 19

aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția I

Civilă a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâtul B. împotriva

Sentinței civile nr. 875 din 30 septembrie 2015 a Tribunalului

Maramureș, pronunțată în Dosarul nr. x/100/2014, pe care a

schimbat-o, în sensul că a fost admisă excepția

prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a

fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu

cu pârâtul B., ca prescrisă.

A fost menținută

soluția pronunțată asupra excepției

inadmisibilității acțiunii.

A fost respins apelul declarat de

reclamantul A. împotriva aceleași sentințe.

A fost obligat reclamantul la plata,

în favoarea pârâtului, a sumei de 5.910 lei, cheltuieli de judecată pentru

fond și apel.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Având în vedere motivele de apel din

cele două cereri de apel formulate în cauză, instanța de apel a

analizat mai întâi apelul declarat de pârât.

Prima critică din cererea de apel

formulată de către pârât privește modul de soluționare a

excepției inadmisibilității acțiunii, excepție

respinsă de către prima instanță.

Contrar susținerilor pârâtului

din apel, în mod corect a reținut prima instanță că

acțiunea formulată a fost întemeiată pe dispozițiile art.

1582, 1583 din vechiul C. civ., iar nu pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., acest aspect fiind tranșat și prin Decizia civilă nr.

775/2014 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a calificat obiectul

acțiunii cu soluționarea căreia a fost învestită

instanța, reținându-se că este o acțiune în stabilirea

termenului de restituire a împrumutului, întemeiată pe dispozițiile

art. 1582, art. 1583 C. civ.

Art. 111 C. proc. civ. este textul

general în ceea ce privește acțiunile în constatare, în cazul de

față fiind vorba despre o acțiune pentru care legea prevede un

temei de drept distinct, acesta fiind textul legal în baza căruia trebuie

soluționată acțiunea, fiind de altfel invocat în cuprinsul

cererii de chemare în judecată și reiterat în ședința

publică din 18 februarie 2015, în Dosarul nr. x/100/2014 al Tribunalului

Maramureș.

Cea de-a doua critică din cererea

de apel formulată de către pârât privește modul de

soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune,

prima instanță respingând această excepție invocată în

cursul soluționării dosarului.

În ceea ce privește această

excepție s-a reținut, în primul rând, că prin Decizia nr.

775/2014 a Curții de Apel Cluj nu a fost tranșată această

problemă de drept, instanța, în considerentele hotărârii,

arătând numai opiniile care există în doctrină referitor la

această chestiune, fără însă a arăta pe care dintre

acestea o împărtășește și, în consecință,

s-ar fi impus a fi avută în vedere de instanța de fond la

soluționarea cauzei.

Textul de lege aplicabil în ceea ce

privește excepția prescripției dreptului la acțiune este

art. 7, alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prin care se prevede că:

".în obligațiile care urmează să se execute la cererea

creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este

stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii

raportului de drept.".

În cauză, toate contractele de

împrumut de care se prevalează reclamantul în cererea de chemare în

judecată sunt contracte în care termenul de restituire a împrumutului nu a

fost prevăzut, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care a fost

promovată acțiunea.

Făcând aplicarea

dispozițiilor art. 7, alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, rezultă

că în această situație acțiunile formulate nu sunt

imprescriptibile, fiind incident termenul general de prescripție de 3 ani,

care începe să curgă de la data încheierii contractelor. Teza

imprescriptibilității acțiunii nu este susținută de

nici un text de lege, prima instanță nearătând care este temeiul

de drept care susține această opinie, învederând numai faptul că

în doctrină a fost exprimată și aceasta opinie, ceea ce nu este

însă suficient pentru a se trage o concluzie pertinentă în acest

sens.

Este adevărat că în aceste

situații, împrumutătorul nu poate cere imediat restituirea lucrului

împrumutat, dar dacă a omis stipularea termenului în contract poate cere

instanței, chiar imediat, în baza art. 1582, art. 1583 C. civ., stabilirea

termenului obligației de restituire.

Astfel cum s-a arătat în

doctrină, imprescriptibilitatea acestor acțiuni ar contraveni

rostului prescripției, punând în pericol securitatea raporturilor juridice

civile, creditorul putând stabili oricând data la care ar cere executarea

obligației de la debitor, fiind în contradicție și cu regula din

materia drepturilor de creanță, care este în sensul

prescriptibilității acțiunilor, excepțiile fiind expres

și limitativ prevăzute de lege.

În consecință, raportat la

aspectele arătate mai sus, la data încheierii pretinselor contracte de

împrumut, care fac obiectul cererii de chemare în judecată, 2003 - 2006,

și la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 16

februarie 2013, instanța de apel a apreciat că prima

instanță a soluționat în mod greșit excepția

prescripției dreptului la acțiune, impunându-se schimbarea

soluției pronunțate pe această excepție, în sensul

admiterii sale.

Raportat la soluția

pronunțată asupra apelului declarat de către pârât, s-a apreciat

că nu se mai impune analizarea apelului declarat de către reclamant,

care privește numai cuantumul sumelor dovedite a fi făcut obiectul

contractelor de împrumut, invocându-se că împrumutul a fost dovedit

și în ceea ce privește suma de 134.000.000 ROL - ordinul de

plată nr. 115 din 12 octombrie 2004 și cea de 46.070 EURO - ordinul

de plată nr. 1170377OP08 din 11 noiembrie 2003, ambele contracte de

împrumut de care se prevalează reclamantul în apel fiind încheiate la date

raportat la care este incidentă excepția prescripției dreptului

la acțiune, astfel cum rezultă din considerentele de mai sus.

Împotriva acestei decizii, a declarat

recurs reclamantul-recurent A., aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel

a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale privind

prescripția dreptului la acțiune.

În opinia recurentului-reclamant

cererea de chemare în judecată formulată de către el este

imprescriptibilă, deoarece aceasta reprezintă o acțiune în

constatare, declaratorie, prin care se tinde la constatarea

judecătorească a existenței unei situații juridice sau a

unui drept, pentru înlăturarea unei situații de incertitudine.

În cauza de față nu

există stabilită o scadență a obligației de

restituire, aceasta fiind esențială pentru formularea unei

acțiuni în realizare.

În momentul formulării cererii de

chemare în judecată nu exista un termen de restituire, reclamantul

solicitând a se constatat existența dreptului său de

creanță, fără a cere realizarea lui.

În opinia recurentului-reclamant,

atunci când părțile nu prevăd, prin contract, un termen pentru

restituirea împrumutului, prescripția dreptului în restituire nu începe

să curgă de la data încheierii contractului, ci de la data

încetării acestuia ca urmare a cererii de restituire făcută de

împrumutător, indicându-se în acest sens opinii doctrinare.

În cazul împrumutului la care termenul

urmează să fie stabilit de către instanță, există

două opinii:

- Într-o opinie, indicată drept

minoritară, se consideră că termenul de prescripție curge

de la data încheierii contractului, conform art. 7, alin. (2) din Decretul nr.

167/1958;

- Într-o altă opinie,

indicată drept majoritară, se consideră că este vorba de

două acțiuni:

a. o acțiune

imprescriptibilă prin care se solicită instanței să stabilească

un termen de restituire și;

b. o acțiune ulterioară, de

restituire, care se prescrie în trei ani de la data expirării acestui

termen, conform art. 7, alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

În subsidiar, recurentul-reclamant a

susținut și casarea deciziei recurate, în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite,

urmând a se dispune respingerea apelului pârâtului, ca nefondat, reiterând

situația de fapt reținută de prima instanță și de

instanța de apel.

S-a solicitat judecarea cauzei în

lipsă.

Analizând decizia recurată, prin

raportare la criticile formulate, Înalta Curte va constata că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de apel

a fost dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale privind

prescripția dreptului la acțiune.

Nu există nici un text de lege

din care să rezulte o acțiune în constatare, declaratorie, prin care

se tinde la constatarea judecătorească a existenței unei

situații juridice ori a unui drept, ar fi imprescriptibilă.

Așa după cum s-a stabilit în

primul ciclu procesual, prin decizia Curții de Apel Cluj, acțiunea

formulată de către reclamant este o acțiune în constatare,

însă una în constatare specială, întemeiată pe dispozițiile

art. 1582 și 1583 C. civ. de la 1864.

Este adevărat că atunci când

părțile nu prevăd, prin contract, un termen pentru restituirea

împrumutului, prescripția dreptului în restituire începe să

curgă de la data încetării acestuia ca urmare a formulării

cererii de restituire de către împrumutător, numai că

această cerere de restituire trebuie făcută în termenul de

prescripție prevăzut de art. 7, alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, reclamantul-recurent avea la

îndemână o acțiune prin care putea să solicite instanței

să stabilească un termen de restituire, doar că această

acțiune nu este imprescriptibilă, ci trebuia formulată în trei

ani de la data încheierii contractului, după care ar fi avut o

acțiune în restituire, prescriptibilă în trei ani de la data la care

se fixase termenul de restituire.

Textul art. 7, alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958 este clar, făcând referire la obligațiile al căror

termen de executare nu este stabilit, or, în cauză, toate contractele de

împrumut invocate de către reclamant sunt contracte în care termenul de

restituire nu a fost prevăzut.

De altfel, imprescriptibilitatea

acestei acțiuni ar contraveni rolului prescripției, afectând

securitatea și stabilitatea raporturilor juridice civile, mai ales că

în materia drepturilor de creanță regula este prescriptibilitatea

acțiunilor.

Având în vedere cele de mai sus, în

baza art. 312, alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 991/A/2016 din 19

aprilie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 24 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - DE