ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1026/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1026/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 1026/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 12450 din data de 27 octombrie 2016, Judecătoria Constanța, secția

civilă,

a

respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de

reclamanții A. și B., în contradictoriu pârâtul C. Constanța

prin primar și a obligat reclamanții să plătească

pârâtului cheltuieli de judecată în cuantum de 657,20 lei, reprezentând onorariu

de avocat.

Soluția

primei instanțe a fost menținută de Tribunalul Constanța, secția

I civilă, care prin Decizia civila nr. 682 clin data de 24 mai 2017 a

respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B.

împotriva sentinței pronunțată de judecătorie.

Împotriva deciziei

tribunalului, reclamanții A. și B. au formulat recurs, înregistrat pe

rolul Curții de Apel Constanța, secția l civilă.

Prin Decizia nr. 107/C

din data de 13 decembrie 2017, Curtea de Apel Constanța a admis

excepția necompetenței materiale și, reținând

aplicabilitatea Deciziei nr. 369 din data de 30 mai 2017 pronunțată

de Curtea Constituțională, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, la data de 23 ianuarie 2018, fiind repartizat aleatoriu spre

soluționare completului de filtru CF 5.

Prin

rezoluția completului din data de 29 ianuarie 2018, s-a fixat termen la

data de 22 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în soluționarea

recursului.

La acest termen, Înalta

Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare

asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1)

coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru

următoarele considerente:

Hotărârea

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în

soluționarea căii de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect

„uzucapiune", valoarea terenului fiind de 194.480 lei, conform

prețuirii reclamanților din cuprinsul cererii de chemare în

judecată.

Potrivit primei

teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri

pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a

prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt

supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la

art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

republicată (…), precum și în alte cereri evaluabile în bani în

valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Termenul

prevăzut de textul legal a fost prorogat prin O.U.G. nr. 95/2016

publicată în M. Of. al României nr. 1009 din 15 decembrie 2016, până

la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Prin Decizia nr. 369

din 30 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 582 la data de 20 iulie 2017,

Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și în

alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr, 2/20S3 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Contrar celor

reținute de curtea de apel în considerentele Deciziei nr. 107/C din data

de 13 decembrie 2017, referitor la aplicabilitatea la speță a

dispozițiilor Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 pronunțată de

Curtea Constituțională, dispozițiile art. 147 alin. (4) din

Constituție și ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

prevăd în mod expres că deciziile Curții Constituționale se

publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Or, în speța de

față, Decizia nr. 682 a fost pronunțată de Tribunalul

Constanța la data de 24 mai 2017, anterior publicării la data de 20

iulie 2017 în M. Of. a deciziei instanței de contencios

constituțional.

În ceea ce

privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,

distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva

dispozițiilor art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un

alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare

a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de

atac - trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde

concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate

în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art.

94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală anterior menționată, constatată ca fiind

contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea

fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la

recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la

1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie indicate în

cuprinsul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a statuat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii introductive pentru accesul la calea de atac a recursului,

legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în

utilizarea acestei căi extraordinare de atac, parte componentă a

dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16

alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Din

considerentele deciziei instanței de contencios constituțional nu

rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră

în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ

accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în

măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate

litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea

Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o

anumită instanță.

În absența

unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei

nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.

Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când

a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din

Constituție referitoare la roiul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la

Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intra în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa

că nu toate recursurile intră de plano în competența de

soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, în

stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369

din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competența

de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor de procedură incidente.

În acest context,

se va constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C.

proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să

soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate

în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art.

94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine

competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor

pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului

cererii depășește pragul de 200.000 lei.

În ceea ce

privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 97 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum

și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.

recursurile în

interesul

legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice, alte cereri date

prin lege în competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art.

97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apei și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct.

1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în

cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art.

97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare ia lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această

normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta

Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres

în competența altor instanțe, cu toate că aceasta s~ar fi impus

dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență

în soluționarea

recursurilor,

în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art.

126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită

de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit

competenței sale".

Din considerentele

anterior expuse, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu

permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C.

proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă

parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu

nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în

conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă

recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea,

se impune a fi identificată o instanță competentă pentru

soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun

judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează

art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz,

devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit

cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată

nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urma, nici

în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor

generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia

și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a

arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului

procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a

acestora.

În absența

unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de

către tribunale și neputând fi identificată vreo

uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și

identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apei, dar Iară a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.

proc. civ.

În acest context,

sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ.,

conform cărora „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluționează de către instanța ierarhic superioară celei

care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei,

în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de ape! soluționează recursul

împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal m apel, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4)

teza finală, cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză C. proc.

civ. se impune și în alte situații decât cele expres reglementate,

printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de

rațiune, fiind vorba despre „situații asemănătoare".

În aplicarea

acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ.,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul

Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții

de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia. Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ.,

urmează a declina competența de soluționare a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții A.

și B. împotriva Deciziei civile nr. 682 din data de 24 mai 2017 pronunțată

de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în favoarea

Curții de Apel Constanța.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 22 martie 2018,