ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2691/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 decembrie 2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate caracterul abuziv al art. 1.3. lit. a), 1.3. lit. b), 1.2. din contractul de credit nr. x din 5 august 2008, restituirea sumelor de bani percepute în plus, stabilizarea cursului de schimba CHF/RON la momentul semnării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății până la data achitării efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1169 din 2 martie 2017 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată, s-a luat act de cererea reclamanților care solicită cheltuielile de judecată pe cale separată și au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei suma de 4834,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 4340 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 1169 din 2 martie 2017 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că:

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată.

S-a constatat caracterul abuziv și, prin urmare, nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale: art. 1.3 lit. a) și lit. b) și art. 1.2 ( acesta din urmă numai cu privire la următoarea formulare: Tip dobândă: Variabilă, calculată în funcție de indice de referință și de marja băncii; indice de referință: LIBOR la 3 luni; Marja: 4,90% puncte procentuale pe an, variabilă; (...) Dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja bănci) din contractul de credit nr. x din 5 august 2008, încheiat între părți.

S-a dispus restituirea către reclamanți a tuturor sumelor încasate de către pârâtă ca urmare a aplicării acestor prevederi contractuale, precum și obligarea pârâtei la plata către reclamanți a dobânzii legale calculate față de aceste sume, începând de la data achitării lor către bancă și până la restituirea integrală.

S-a respins ca neîntemeiată cererea apelanților-reclamanți privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs recurenta-pârâtă C. S.A.

Prin adresa din 12 martie 2018, Tribunalul București a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul București, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursurilor, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, privind soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 4340 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - MM