ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 945/2018

Prin sentința civilă nr. 8964 din 11 august 2017, Judecătoria sectorului 3 București a admis cererea reclamantei și a emis Ordinul de protecție cu caracter provizoriu, prin care, pe o durată de 6 luni de la data emiterii a dispus referitor Ia evacuarea pârâtului din locuința comuna, obligarea acestuia de a păstra o distanță minimă față de reclamantă, de locuința și de locul de muncă al acesteia, interzicerea de a se deplasa în apropierea casei părinților reclamantei și a oricărui contact cu reclamanta, inclusiv telefonic, etc.

Tribunalul București, secția a Ill-a civilă, prin decizia nr. 2894/A din 20 septembrie 2017, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței pronunțate de judecătorie, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta A. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul București la data de 22 septembrie 2017.

Prin decizia nr. 49 din 12 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă si pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția necompetenței materiale. A declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În adoptarea soluției, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 96, art. 97 și art. 483 C. proc. civ., precum și decizia Curții Constituționale nr. 369/2017.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 martie 2018.

Prin rezoluția din 13 martie 2018, s-a fixat termen la 21 martie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, m considerarea următoarelor argumente:

Soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel București, cu referire la dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., precum și la decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, nu poate învesti legal instanța supremă.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezuită în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratîone materiae a instanței supreme.

Înseamnă deci că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotăi'arile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Prin urmare, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres al normei șl cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:

"Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., invocate de asemenea, în decizia de declinare, nu sunt nici ele în măsură să fundamenteze soluția curții de apel și legala învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ", fiind vorba așadar de reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Conform art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează, și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum în speță, acțiunea a învestit în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție " competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege").

În ceea ce privește trimiterea la efecteie deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, invocate prin decizia de declinare, se constată că acestea nu pot fi primite, având în vedere că obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat de dispoziția iegală constatată ca fiind contrară Constituției a absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, aitele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi decimată către Curtea de Apel București, căreia îi aparține competențas ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2894/A din 20 septembrie 2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2018.