ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 14/2016

În cazul intervenirii liberării condiționate din executarea unei pedepse privative de libertate, acordată potrivit dispozițiilor art. 59 și următoarele din Codul penal anterior, dar după 01 februarie 2014, comiterea unei noi infracțiuni în interiorul restului rămas neexecutat din pedeapsă ar duce la aplicarea art. 61 din Codul penal anterior sau a art. 102 alin. (4) din Codul penal?

În cazul în care Curtea apreciază că în cazul intervenirii liberării condiționate din executarea unei pedepse privative de libertate, acordată potrivit dispozițiilor art. 59 și următoarele din Codul penal anterior, dar după 01 februarie 2014, comiterea unei noi infracțiuni în interiorul restului rămas neexecutat din pedeapsă ar duce la aplicarea art. 61 din Codul penal anterior, care este relevanța într-o situație precum cea de față, în cadrul soluționării unei cereri ulterioare întemeiate potrivit art. 585 din Codul de procedură penală, a faptului că printr-o hotărâre anterioară aplicabilă persoanei condamnate s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 104 alin. (2) din Codul penal, iar nu ale art. 61 din Codul penal anterior?

În aplicarea art. 585 din Codul de procedură penală unei situații precum cea în speță, a unei persoane condamnate definitiv în anul 2013 pentru 4 infracțiuni comise în perioada 2009-2011, în anul 2015 pentru 4 infracțiuni comise în anul 2011 și anterior, în anul 2015 pentru două infracțiuni comise la 14 iulie 2014 în concurs cu cele imediat anterior menționate, dar în recidivă postcondamnatorie față de primele, după liberarea condiționată din executarea pedepsei pentru acestea, survenită la 21 mai 2014, cu rest rămas neexecutat de 475 de zile închisoare, care este ordinea și legea penală aplicabilă operațiunilor necesare modificării pedepsei potrivit instituțiilor potențial aplicabile în cauză - concurs de infracțiuni, recidivă și revocare beneficiu liberare condiționată, atât din perspectiva aplicării sau neaplicării a autorității de lucru judecat a unei sentințe anterioare cu consecința cumulării restului rămas neexecutat de 475 de zile unei pedepse intermediare potrivit art. 104 alin. (2) din Codul penal? Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 27 5 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare. Ședința de judecată a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La ședința de judecată a participat doamna Marcela Radu, magistrat-asistent în cadrul Secției penale, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 27 6 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna Irina Kuglay, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând obiectul Dosarului nr. 1.317/1/2016 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și faptul că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse opiniile asupra problemelor de drept deduse dezlegării formulate de judecătorii instanțelor judecătorești de la nivelul curților de apel Târgu Mureș, Cluj, Constanța, București, Galați, Oradea, Timișoara, Brașov, Ploiești, Pitești, Craiova și Iași, care, după caz, au făcut referire și la punctele de vedere ale unora dintre instanțele arondate, transmițând, totodată, practica judiciară relevantă. A mai arătat că, în cadrul opiniilor comunicate, detaliat prezentate în cuprinsul raportului, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Tulcea au susținut că sesizarea, în întregul său, este inadmisibilă, întrucât toate cele trei întrebări formulate de Tribunalul Dâmbovița tind la rezolvarea conflictului de drept procesul penal dedus judecății. Aceeași opinie a fost exprimată și de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, a învederat că raportul întocmit de judecătorul-raportor a fost depus la dosarul cauzei la data de 4 mai 2016, soluția propusă fiind de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării cu argumentarea că prima întrebare nu are legătură cu soluționarea pe fond a cauzei cu care este sesizat Tribunalul Dâmbovița, inadmisibilitatea acesteia determinând aceeași concluzie și în legătură cu cea de a doua întrebare, iar a treia întrebare nu vizează dezlegarea, cu valoare de principiu, a unei chestiuni de drept, ci rezolvarea cauzei cu care este învestită instanța de trimitere. Totodată, a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, raportul a fost comunicat contestatorului G.A.N. și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin Adresa nr. 631/C2/784/III-5/2016 din data de 28 aprilie 2016, a transmis concluziile formulate asupra chestiunii de drept supuse dezbaterii, solicitând respingerea sesizării Tribunalului Dâmbovița - Secția penală, ca inadmisibilă. În cuprinsul aceleiași adrese s-a comunicat faptul că Secția judiciară a unității de parchet sus-menționate nu are în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept dedusă dezlegării. Subsecvent acordării cuvântului asupra eventualelor chestiuni prealabile, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepții de invocat, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, a solicitat doamnei procuror Irina Kuglay să expună punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept supusă dezlegării. Reprezentantul Ministerului Public a susținut că sesizarea, în ansamblul ei, este inadmisibilă, întrucât problema de drept principală care a generat-o, respectiv modul de aplicare a dispozițiilor privind liberarea condiționată (obiect al primei întrebări), este nepertinentă în raport cu obiectul cauzei deduse judecății în fața instanței de trimitere - o cerere de contopire. Această nepertinență se răsfrânge și asupra celorlalte două întrebări formulate, determinând inadmisibilitatea sesizării, în întregul său. A mai arătat că cea de a treia întrebare formulată de Tribunalul Dâmbovița se particularizează și printr-un aspect propriu de inadmisibilitate, prin aceea că, în mod obiectiv, nu constă în formularea unei probleme de drept, ci în expunerea datelor particulare ale cauzei cu care este învestită instanța de trimitere, finalitatea urmărită fiind aceea a rezolvării de către instanța supremă a conflictului de drept procesul penal dedus judecății. În concluzie, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă. Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut dosarul în pronunțare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării Prin Încheierea de ședință din data de 11 martie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 1.427/262/2015, Tribunalul Dâmbovița - Secția penală a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept: 1. În cazul intervenirii liberării condiționate din executarea unei pedepse privative de libertate, acordată potrivit dispozițiilor art. 59 și următoarele din Codul penal anterior, dar după 01 februarie 2014, comiterea unei noi infracțiuni în interiorul restului rămas neexecutat din pedeapsă ar duce la aplicarea art. 61 din Codul penal anterior sau a art. 102 alin. (4) din Codul penal? 2. În cazul în care Curtea apreciază că în cazul intervenirii liberării condiționate din executarea unei pedepse privative de libertate, acordată potrivit dispozițiilor art. 59 și următoarele din Codul penal anterior, dar după 01 februarie 2014, comiterea unei noi infracțiuni în interiorul restului rămas neexecutat din pedeapsă ar duce la aplicarea art. 61 din Codul penal anterior, care este relevanța într-o situație precum cea de față, în cadrul soluționării unei cereri ulterioare întemeiate potrivit art. 585 din Codul de procedură penală, a faptului că printr-o hotărâre anterioară aplicabilă persoanei condamnate s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 104 alin. (2) din Codul penal, iar nu ale art. 61 din Codul penal anterior? 3. În aplicarea art. 585 din Codul de procedură penală unei situații precum cea în speță, a unei persoane condamnate definitiv în anul 2013 pentru 4 infracțiuni comise în perioada 2009-2011, în anul 2015 pentru 4 infracțiuni comise în anul 2011 și anterior, în anul 2015 pentru două infracțiuni comise la 14 iulie 2014 în concurs cu cele imediat anterior menționate, dar în recidivă postcondamnatorie față de primele, după liberarea condiționată din executarea pedepsei pentru acestea survenită la 21 mai 2014, cu rest rămas neexecutat de 475 de zile închisoare, care este ordinea și legea penală aplicabilă operațiunilor necesare modificării pedepsei potrivit instituțiilor potențial aplicabile în cauză - concurs de infracțiuni, recidivă și revocare beneficiu liberare condiționată, atât din perspectiva aplicării sau neaplicării a autorității de lucru judecat a unei sentințe anterioare cu consecința cumulării restului rămas neexecutat de 475 de zile unei pedepse intermediare potrivit art. 104 alin. (2) din Codul penal? II. Expunerea succintă a cauzei Tribunalul Dâmbovița - Secția penală a fost sesizat cu soluționarea contestației formulate de condamnatul G.A.N. împotriva Sentinței penale nr. 21 din 14 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Moreni în Dosarul nr. 1.427/262/2015. Prin Sentința penală nr. 21 din 14 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Moreni în Dosarul nr. 1.427/262/2015 s-au dispus următoarele: În baza art. 585 din Codul de procedură penală s-a admis, în parte, cererea formulată de petentul condamnat G. A. N. și, în consecință: S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 309 din 13 februarie 2015 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin neapelare la 10.03.2015, în următoarele pedepse componente: - 2 ani închisoare pentru săvârșirea, la data de 30 martie 2011, a unei infracțiuni prevăzute de art. 208, 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală și art. 5 din Codul penal; - 2 ani închisoare pentru săvârșirea, la data de 22 iunie 2011, a unei infracțiuni prevăzute de art. 208, 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală și art. 5 din Codul penal; - 2 ani închisoare pentru săvârșirea, la data de 22 iunie 2011, a unei infracțiuni prevăzute de art. 208, 209 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală și art. 5 din Codul penal; - 2 ani închisoare pentru săvârșirea, la data de 4 septembrie 2011, a unei infracțiuni prevăzute de art. 208, 209 alin. 1 lit. a), e) și g) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală și art. 5 din Codul penal. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 1.630 din 26 iulie 2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 4 septembrie 2013, în următoarele pedepse componente: - 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea, în perioada 11 ianuarie 2011-26 februarie 2011, a unei infracțiuni de furt calificat în formă continuată, aplicată inițial prin Sentința penală nr. 1.422/2012 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 5 decembrie 2012; - 3 ani închisoare pentru săvârșirea, la data de 9 septembrie 2011, a unei infracțiuni de furt calificat, anulată prin Sentința penală nr. 1.422/2012 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 5 decembrie 2012; - 6 luni spor aplicat inițial prin Sentința penală nr. 1.422/2012 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 05 decembrie 2012; - 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea, la data de 29 octombrie 2009, a unei infracțiuni prevăzute de art. 208, 209 alin. 1 lit. a), g) și i) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 320 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior, aplicată inițial prin Sentința penală nr. 233/2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 6 martie 2013; - 8 luni închisoare pentru săvârșirea, la data de 29 octombrie 2009, a unei infracțiuni prevăzute de art. 86 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 320 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior, aplicată inițial prin Sentința penală nr. 233/2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 6 martie 2013; - 3 ani închisoare pentru săvârșirea, la data de 9 septembrie 2011, a unei infracțiuni de furt calificat, anulată prin Sentința penală nr. 233/2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 6 martie 2013. În baza art. 33 lit. a) și art. 33 lit. b) din vechiul Cod penal s-au contopit pedepsele sus-menționate, urmând ca petentul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 6 luni închisoare, la care a fost adăugat un spor de 8 luni închisoare, prin reindividualizare, pedeapsa rezultantă fiind de 4 ani și 2 luni închisoare. În baza art. 36 alin. 3 din Codul penal anterior s-a dedus din pedeapsa rezultantă perioada executată din perioada 9 septembrie 2011-21 mai 2014. S-a dispus anularea mandatelor de executare nr. 359/2015 și 1.952/2013 ale Judecătoriei Ploiești și emiterea unui nou mandat, cu menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârilor de condamnare și a stării de arest. În esență, prima instanță a reținut că pedepsele aplicate prin sentințele mai sus menționate (una dintre acestea fiind ea însăși o sentință de contopire a unor pedepse aplicate anterior) sunt generate de săvârșirea unor infracțiuni concurente, toate comise sub imperiul legii vechi, apreciată ca fiind mai favorabilă și din perspectiva regimului juridic sancționator al concursului de infracțiuni, motiv pentru care contopirea acestora s-a făcut potrivit acesteia. Deopotrivă, instanța a reținut că, întrucât pedeapsa aplicată petentului prin Sentința penală nr. 3.148 din 31 octombrie 2014 a Judecătoriei Ploiești reprezintă al doilea termen al recidivei postcondamnatorii în raport cu pedeapsa aplicată condamnatului prin Sentința penală nr. 1.630/2013 a Judecătoriei Ploiești, aceasta nu poate fi contopită, iar perioada executată din ea nu poate fi dedusă. Împotriva acestei sentințe a formulat contestație condamnatul G. A. N. care a invocat incorecta soluționare a cererii sale de către instanța de fond, ca urmare a neincluderii în procesul de contopire și a pedepselor aplicate prin Sentința penală nr. 3.148 din 31 octombrie 2014 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 19 ianuarie 2015. La termenul din 26 februarie 2016, Tribunalul Dâmbovița - Secția penală, instanță învestită cu soluționarea contestației formulate de condamnatul G. A. N., din oficiu, a pus în discuție, în conformitate cu art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în vederea stabilirii ordinii operațiunilor ce trebuie efectuate pentru soluționarea cererii petentului întemeiată pe dispozițiile art. 585 din Codul de procedură penală, în contextul aplicării potențiale, într-o situație precum cea existență în speță, a instituțiilor de drept penal ce vizează concursul de infracțiuni, recidiva și regimul juridic al revocării liberării condiționate, precum și a legii aplicabile în contextul intervenirii mai multor legi penale în timp. Prin Încheierea de sesizare din 11 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.427/262/2015, Tribunalul Dâmbovița - Secția penală a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept: 1. În cazul intervenirii liberării condiționate din executarea unei pedepse privative de libertate, acordată potrivit dispozițiilor art. 59 și următoarele din Codul penal anterior, dar după 01 februarie 2014, comiterea unei noi infracțiuni în interiorul restului rămas neexecutat din pedeapsă ar duce la aplicarea art. 61 din Codul penal anterior sau a art. 102 alin. (4) din Codul penal? 2. În cazul în care Curtea apreciază că în cazul intervenirii liberării condiționate din executarea unei pedepse privative de libertate, acordată potrivit dispozițiilor art. 59 și următoarele din Codul penal anterior, dar după 1 februarie 2014, comiterea unei noi infracțiuni în interiorul restului rămas neexecutat din pedeapsă ar duce la aplicarea art. 61 din Codul penal anterior, care este relevanța într-o situație precum cea de față, în cadrul soluționării unei cereri ulterioare întemeiate potrivit art. 585 din Codul de procedură penală, a faptului că printr-o hotărâre anterioară aplicabilă persoanei condamnate s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 104 alin. (2) din Codul penal, iar nu ale art. 61 din Codul penal anterior? 3. În aplicarea art. 585 din Codul de procedură penală unei situații precum cea în speță, a unei persoane condamnate definitiv în anul 2013 pentru 4 infracțiuni comise în perioada 2009-2011, în anul 2015 pentru 4 infracțiuni comise în anul 2011 și anterior, în anul 2015 pentru două infracțiuni comise la 14 iulie 2014 în concurs cu cele imediat anterior menționate, dar în recidivă postcondamnatorie față de primele, după liberarea condiționată din executarea pedepsei pentru acestea survenită la 21 mai 2014, cu rest rămas neexecutat de 475 de zile închisoare, care este ordinea și legea penală aplicabilă operațiunilor necesare modificării pedepsei potrivit instituțiilor potențial aplicabile în cauză - concurs de infracțiuni, recidivă și revocare beneficiu liberare condiționată, atât din perspectiva aplicării sau neaplicării a autorității de lucru judecat a unei sentințe anterioare cu consecința cumulării restului rămas neexecutat de 475 de zile unei pedepse intermediare potrivit art. 104 alin. (2) din Codul penal? Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. 2 din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecății cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile. Punctele de vedere ale părților și Ministerului Public În ședința din 26 februarie 2016, reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a opinat în sensul că în cauză sunt îndeplinite dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, impunându-se sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea interpretării situației juridice a petentului. Apărătorul condamnatului G.A.N. a apreciat ca fiind necesară și admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, în vederea pronunțării asupra aspectelor puse în discuție de instanța de contestație. Punctul de vedere al instanței care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Instanța de contestație nu a analizat motivele care susțin admisibilitatea sesizării, limitându-se, subsecvent prezentării detaliate a situației factuale a sancțiunilor aplicate contestatorului, la menționarea faptului că soluționarea corectă a cauzei depinde de ordinea aplicării mai multor instituții de drept penal (concurs sau recidivă, respectiv regim juridic al revocării liberării condiționate), cu mențiunea că trebuie determinată corespunzător și legea penală aplicabilă (veche sau nouă, potrivit etapelor corespunzător alese). Astfel, pornind de la critica formulată de contestator, instanța a reținut că situația juridică a condamnărilor relevante soluționării cererii părții este următoarea: Prin Sentința penală nr. 1.422/2012 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 5 decembrie 2012, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare ca urmare a contopirii pedepselor de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea, în perioada 11 ianuarie 2011-26 februarie 2011, a unei infracțiuni de furt calificat în formă continuată, respectiv 3 ani închisoare pentru săvârșirea, la data de 9 septembrie 2011, a unei infracțiuni de furt calificat (pedeapsă pentru care, prin Sentința penală nr. 2.296/2011 a Judecătoriei Ploiești, fusese suspendată executarea sub supraveghere, beneficiu anulat prin Sentința penală nr. 1.422/2012) și a aplicării unui spor de 6 luni. Prin Sentința penală nr. 233/2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 6 martie 2013, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, ca urmare a contopirii pedepselor de: 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea, la data de 29 octombrie 2009, a infracțiunii prevăzute de art. 208, 209 alin. 1 lit. a), g) și i) din Codul penal anterior, 8 luni închisoare pentru săvârșirea, la data de 29 octombrie 2009, a infracțiunii prevăzute deart. 86 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și 3 ani închisoare pentru săvârșirea, la data de 9 septembrie 2011, a infracțiunii de furt calificat (pedeapsă pentru care, prin Sentința penală nr. 2.296/2011 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 23 ianuarie 2012, fusese suspendată executarea sub supraveghere, beneficiu anulat prin Sentința penală nr. 233/2013). Prin Sentința penală nr. 1.630 din 26 iulie 2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 4 septembrie 2013, contestatorului i-a fost aplicată pedeapsa de 4 ani închisoare, ca urmare a contopirii pedepselor aplicate prin cele două sentințe de condamnare anterioare: Sentința penală nr. 1.422/2012 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 5 decembrie 2012, respectiv Sentința penală nr. 233/2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă la 6 martie 2013. Din executarea acestei pedepse contestatorul a fost liberat condiționat la 21 mai 2014. Prin Sentința penală nr. 3.148/2014 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin Decizia penală nr. 33 din 19 ianuarie 2015 a Curții de Apel Ploiești, contestatorul a fost condamnat la două pedepse de câte 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea, la 14 iulie 2014, a două infracțiuni de distrugere calificată. Cele două pedepse au fost contopite conform dispozițiilor art. 39 din Codul penal, urmând ca în final să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare (pedeapsa cea mai grea și o treime din cealaltă). În temeiul art. 104 alin. (2) din Codul penal a fost revocată liberarea condiționată ce intervenise la data de 21 mai 2014, restul de 475 de zile rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată contestatorului prin Sentința penală nr. 1.360/2013 a Judecătoriei Ploiești fiind adiționat pedepsei de 2 ani închisoare aplicată în cauză. Totodată, a fost dedusă perioada arestului preventiv de la 21 iulie 2014 la zi și a fost emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 3.484/20 ianuarie 2015, executabil în perioada 21 iulie 2014-7 noiembrie 2017. Ulterior, prin Sentința penală nr. 309 din 13 februarie 2015 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin neapelare la 10 martie 2015, petentul a fost condamnat la 4 pedepse de câte 2 ani închisoare pentru infracțiuni de furt calificat comise în perioada 30 martie 2011-4 septembrie 2011. Aceste pedepse au fost contopite potrivit art. 34 din Codul penal din 1968, fiind stabilită pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare pentru care s-a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 359/10 martie 2015, executabil în perioada 8 noiembrie 2017-7 noiembrie 2019. În raport cu situația factuală anterior menționată, raportându-se la critica formulată de contestator, Tribunalul Dâmbovița a apreciat că o primă chestiune care trebuie supusă dezlegării instanței supreme, în procedura prevăzută de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, este dacă "în cazul intervenirii liberării condiționate din executarea unei pedepse privative de libertate, acordată potrivit dispozițiilor art. 59 și următoarele din Codul penal anterior, dar după 1 februarie 2014, comiterea unei noi infracțiuni în interiorul restului rămas neexecutat din pedeapsă, ar duce la aplicarea art. 61 din Codul penal anterior sau a art. 102 alin. (4) din Codul penal?" Asupra acestei chestiuni de drept instanța și-a exprimat explicit punctul de vedere, susținând că intervenirea liberării condiționate după 1 februarie 2014 nu modifică esențial raportul juridic general legat de tragerea la răspundere penală a unei persoane, astfel încât analiza legii aplicabile revocării liberării condiționate trebuie să țină cont de succesiunea legilor penale în timp intervenite de la momentul condamnării definitive și până la momentul pronunțării definitive asupra revocării. În consecință, prin stabilirea unei pedepse principale potrivit legii noi și revocarea beneficiului liberării condiționate din executarea unei alte pedepse, potrivit art. 61 din Codul penal anterior, nu se produce lex tertia, întrucât raporturile juridice de drept penal sunt diferite. Unul vizează tragerea la răspundere penală pentru fapta nouă săvârșită, iar celălalt vizează, în principal, executarea unei pedepse anterioare pentru care se dispusese liberarea condiționată. A mai arătat că argumentelor ce țin de aplicarea legii penale în timp și considerațiilor asupra practicii judiciare în materia liberării condiționate ce par să aibă în vedere raportul juridic de drept penal, astfel cum a fost mai sus menționat, s-ar adăuga și faptul că art. 104 alin. (2) din Codul penal este construit să se aplice unei liberări condiționate acordate conform legii noi. Astfel, în textul de lege se face referire expresă la săvârșirea unei noi infracțiuni după liberarea condiționată și descoperită "în interiorul termenului de supraveghere", noțiunea de termen de supraveghere fiind una specifică legii noi, legea veche necunoscând instituția supravegherii după acordarea liberării condiționate. Art. 104 din Codul penal, în ansamblul său, este legat de acordarea liberării condiționate potrivit legii noi, aspect confirmat și de primul caz de revocare prevăzut de alineatul 1 care face referire la nerespectarea obligațiilor specifice supravegherii. De asemenea, prin art. 105 din Codul penal se reglementează (spre diferență de legea veche) posibilitatea anulării liberării condiționate dacă se descoperă că până la acordarea acesteia persoana condamnată mai săvârșise alte infracțiuni. Se face din nou referire directă la termenul de supraveghere, pentru că la alin. 2 se reglementează posibilitatea ca, drept urmare a noii pedepse aplicate, să se mențină liberarea condiționată, dar termenul de supraveghere va curge de la data primei liberări condiționate. Astfel, ambele instituții reglementate de art. 104 și 105 din Codul penal par indisociabil legate de acordarea liberării condiționate potrivit noului cod penal cu stabilirea supravegherii și, cu atât mai mult, nu ar putea fi aplicate unei liberări condiționate acordate potrivit Codului penal vechi. În legătură cu această chestiune de drept, Tribunalul Dâmbovița a apreciat că o a doua întrebare ce trebuie adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție este următoarea: "În cazul în care Curtea apreciază că în cazul intervenirii liberării condiționate din executarea unei pedepse privative de libertate, acordată potrivit dispozițiilor art. 59 și următoarele din Codul penal anterior, dar după 1 februarie 2014, comiterea unei noi infracțiuni în interiorul restului rămas neexecutat din pedeapsă ar duce la aplicarea art. 61 din Codul penal anterior, care este relevanța într-o situație precum cea de față, în cadrul soluționării unei cereri ulterioare întemeiate potrivit art. 585 din Codul de procedură penală, a faptului că printr-o hotărâre anterioară aplicabilă persoanei condamnate s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 104 alin. (2) din Codul penal, iar nu ale art. 61 din Codul penal anterior?" În prezentarea opiniei sale, instanța a reținut că aceasta ridică problema autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești în cazul unei pluralități de infracțiuni în care operațiunile necesare realizării unei eventuale contopiri a pedepselor impun descontopirea pedepsei rezultante. Astfel spus, se pune întrebarea dacă în cazul în care aplicarea pedepsei rezultante ar fi fost generată de o eroare de apreciere a normelor de drept, acest aspect poate fi remediat în calea procedurală reglementată de art. 585 din Codul de procedură penală. În argumentare, invocând importanța principiului autorității de lucru judecat în ansamblul principiilor de drept ce guvernează atât procesul penal, cât și cel civil lato sensu, instanța a reținut că rezolvarea cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 585 din Codul de procedură penală implică o analiză asupra unei situații de fapt mai complexă decât cea care a dus instanța de fond (în cauza finalizată prin Sentința penală nr. 3.148/2014 a Judecătoriei Ploiești) la revocarea liberării condiționate și cumularea restului rămas neexecutat de 475 de zile din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată anterior petentului pedepsei rezultante de 2 ani închisoare aplicate cu acea ocazie. Astfel, fiind necesară descontopirea pedepsei de 2 ani și 475 de zile închisoare în pedepsele componente (două pedepse de 1 an și 6 luni închisoare și restul rămas neexecutat de 475 de zile din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată petentului prin Sentința penală nr. 1.360/2013 a Judecătoriei Ploiești), instanța nu va fi obligată în analiza instituțiilor de drept aplicabile pluralității de infracțiuni (tratamentul penal al recidivei și/sau al concursului de infracțiuni în speță) să cumuleze neapărat restul de 475 de zile vreunei alte pedepse corespunzătoare unei etape a analizei mai sus menționate, în baza art. 104 alin. (2) din Codul penal. În consecință, s-a apreciat că, în afară de principiul caracterului echitabil care guvernează procesul penal, care ar impune stabilirea unei soluții corecte din punct de vedere juridic și care ar putea fi juxtapus principiului autorității de lucru judecat, pentru că oricum autoritatea de lucru judecat a sentinței se va manifesta cu necesitate asupra pedepselor principale, analiza esențială ce va trebui efectuată ar trebui să se raporteze și la principiul nemenținerii sau necreării unei situații juridice mai grele a petentului condamnat, cu atât mai mult cu cât acesta este titularul acțiunii menite să ducă la reducerea pedepsei pe care o are de executat. Ca atare, dacă principiul autorității de lucru judecat ar duce la menținerea unei "erori" în defavoarea persoanei condamnate (cum s-ar părea că este cazul în speță prin cumularea restului rămas de executat cu o altă pedeapsă rezultantă în condițiile în care regimul juridic prevăzut de art. 61 din Codul penal anterior ar fi cel al contopirii restului rămas de executat cu pedeapsa nouă prin cumul juridic cu spor facultativ), atunci considerentele mai sus expuse ar face să primeze aplicarea principiilor caracterului echitabil al procesului penal și al aflării adevărului. Pe de altă parte, ajungerea la o concluzie finală ce ar face ca pedeapsa executabilă a inculpatului să depășească data de 7 noiembrie 2019 ar face să primeze aplicarea principiului non reformatio in pejus, cu consecința menținerii pedepselor executabile în prezent de către inculpat. Plecând de la argumentele prezentate, dar ca o consecință directă a chestiunii de drept anterior invocate, instanța a reținut că o a treia întrebare ce se impune a fi adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală este: "În aplicarea art. 585 din Codul de procedură penală unei situații precum cea în speță, a unei persoane condamnate definitiv în anul 2013 pentru 4 infracțiuni comise în perioada 2009-2011, în anul 2015 pentru 4 infracțiuni comise în anul 2011 și anterior, în anul 2015 pentru două infracțiuni comise la 14 iulie 2014 în concurs cu cele imediat anterior menționate, dar în recidivă postcondamnatorie față de primele, după liberarea condiționată din executarea pedepsei pentru acestea survenită la 21 mai 2014, cu rest rămas neexecutat de 475 de zile închisoare, care este ordinea și legea penală aplicabilă operațiunilor necesare modificării pedepsei potrivit instituțiilor potențial aplicabile în cauză - concurs de infracțiuni, recidivă și revocare beneficiu liberare condiționată, atât din perspectiva aplicării sau neaplicării autorității de lucru judecat a unei sentințe anterioare cu consecința cumulării restului rămas neexecutat de 475 de zile unei pedepse intermediare potrivit art. 104 alin. (2) din Codul penal?" În legătură cu această chestiune de drept, instanța a reținut că, în mod necesar, de alegerea ordinii corecte a aplicării instituțiilor de drept penal cu incidență potențială în cauză depinde corecta soluționare a cauzei, condiție principală menționată de art. 475 din Codul de procedură penală pentru ca o întrebare preliminară să fie adresată Curții. În egală măsură, răspunsul la această întrebare principală depinde și de răspunsul la celelalte două întrebări anterioare. Astfel, impunerea autorității de lucru judecat a Sentinței penale nr. 3.148/2014 a Judecătoriei Ploiești, sub aspectul menționat, ar face imposibilă analizarea situației existenței concursului infracțiunilor judecate prin Sentința penală nr. 309/2015 față de cele ce au făcut obiectul contopirii prin Sentința penală nr. 1.630/2013 ale Judecătoriei Ploiești. Dacă s-ar reține că sunt obligatorii revocarea liberării condiționate din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 1.630/2013 și cumularea restului rămas neexecutat cu pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 3.148/2014 a Judecătoriei Ploiești, atunci nu ar mai fi posibilă contopirea pedepselor ce au compus rezultanta de 4 ani închisoare, executată parțial până la liberarea condiționată, cu infracțiuni judecate ulterior revocării liberării condiționate. Cumularea restului rămas neexecutat cu o altă pedeapsă presupune că partea din pedeapsa ce s-a executat până la liberarea condiționată rămâne executată definitiv; or, efectul unei noi contopiri a pedepselor componente din rezultanta de 4 ani închisoare ar presupune că acestea nu au fost încă executate pentru că se va emite un nou mandat de executare a pedepsei. Ca atare, alegerea unei astfel de soluții juridice, prin care să se mențină indivizibilitatea pedepsei de 2 ani și 475 de zile închisoare mai sus menționate, ar presupune, cel mai probabil, diferențiat față de cum a procedat Judecătoria Moreni în primă instanță, să se realizeze contopirea pedepselor componente ale rezultantei de 2 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 309/2015 a Judecătoriei Ploiești cu această pedeapsă de 2 ani și 475 de zile închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 3.148/2014 a Judecătoriei Ploiești (infracțiunile ce au stat la baza condamnărilor din aceste sentințe fiind concurente). Se remarcă însă că rezultanta finală ar fi mai gravă pentru inculpat decât situația actuală pentru că ar fi aplicabile dispozițiile noului Cod penal concursului de infracțiuni, pentru că în termenii concursului ar fi infracțiuni comise după 1 februarie 2014 (infracțiunile comise în 14 iulie 2014). La pedeapsa de 2 ani și 475 de zile închisoare ar trebui adăugate astfel câte o treime din cele 4 pedepse de 2 ani închisoare corespunzătoare infracțiunilor săvârșite în anul 2011 și judecate prin Sentința penală nr. 309/2015 a Judecătoriei Ploiești, deci 2 ani și 8 luni închisoare (o pedeapsă mai mare decât rezultanta de 2 ani închisoare pe care ar avea-o momentan de executat cumulat petentul). Or, în situația în care se apreciază că rezolvarea situației juridice a petentului potrivit art. 585 din Codul de procedură penală trebuie să se realizeze global și fără ca Sentința penală nr. 3.148/2015 a Judecătoriei Ploiești să aibă autoritate de lucru judecat în sensul mai sus menționat, se cere, într-adevăr, soluționată chestiunea concurenței mai multor infracțiuni "două câte două", astfel cum s-a expus anterior. Instanța a susținut că soluționarea corectă a problemei în discuție presupunea contopirea într-o aceeași etapă a tuturor infracțiunilor, pe baza regulilor prevăzute de art. 34 din Codul penal anterior, iar nu contopirea în două etape, potrivit regulilor de la concurs sau prin intercalarea regulilor specifice recidivei postcondamnatorii, respectiv ale concursului de infracțiuni. Existența concurenței între prima și a doua categorie de infracțiuni și apoi între a doua și a treia categorie de infracțiuni îndreptățește la această soluție. Astfel, prin voința legiuitorului (manifestată în art. 36 din Codul penal anterior), contopirile ulterioare făceau ca toate pedepsele intrate în componența ultimei rezultante să nu fie considerate ca fiind executate decât pe baza noului mandat de executare a pedepsei emis. Prin contopirea infracțiunilor din prima categorie cu cele din a doua categorie, infracțiunile ce au stat la baza condamnării inițiale nu sunt astfel considerate ca definitiv soluționate decât potrivit noii contopiri. Astfel nu am avea de ce să considerăm că ar mai trebui aplicat regimul juridic al recidivei sau al pluralității intermediare din perspectiva ultimei categorii de infracțiuni față de infracțiunile din prima categorie. Acest regim juridic al recidivei sau al pluralității intermediare s-ar fi aplicat doar dacă ar fi lipsit condamnarea pentru infracțiunile din a doua categorie. De asemenea, sistemul cumulului juridic cu spor variabil era suficient de flexibil pentru a ține cont la individualizarea rezultantei de aspectul că unele dintre infracțiunile contopite ar fi fost săvârșite după intervenirea unei prime condamnări pentru unii dintre termenii noului concurs de infracțiuni. Soluția aleasă rezolvă și problema existenței unui anumit element arbitrar, și anume data potențial diferită de judecare a infracțiunilor termeni ai concursului de infracțiuni atât cu cele pentru care intervine prima condamnare, cât și cu cele săvârșite după prima condamnare. Aceste infracțiuni sunt cele suficient de vechi pentru a fi în concurs cu cele din prima categorie și judecate suficient de târziu pentru a fi în concurs și cu cele din ultima categorie. Astfel, dacă infracțiunile menționate ar fi fost judecate înaintea judecării ultimelor infracțiuni săvârșite (dar totuși după comiterea acestor infracțiuni), cu suficient timp înainte astfel încât să fie cunoscute de instanța ce judecă infracțiunile din această ultimă categorie, atunci s-ar fi realizat contopirea pedepselor pentru toate primele infracțiuni săvârșite înainte de judecarea infracțiunilor celor mai recente. Într-o atare situație stabilirea unei pedepse rezultante inclusiv pentru primele infracțiuni judecate, pedeapsă rezultantă aplicată însă după momentul comiterii infracțiunilor celor mai recente, ar fi făcut inaplicabile regulile de la recidivă sau pluralitate intermediară pentru ultima categorie și s-ar fi contopit și aceste pedepse cu toate celelalte. Pentru identitate de rațiune s-ar impune aceeași soluție și dacă infracțiunile de categorie intermediară (concurente și cu primele pentru care a intervenit condamnarea și cu ultimele infracțiuni săvârșite) sunt judecate după cele mai recent săvârșite. Chiar dacă, pe de o parte, regimul actual al recidivei postcondamnatorii s-a schimbat, după cum nici tratamentul penal al concursului de infracțiuni nu mai este atât de flexibil, considerăm că aceeași soluție ar trebui aplicată și în cazul de față, cu amendamentul că la tratamentul concursului de infracțiuni trebuie ținut cont de dispozițiile legii noi, față de comiterea unor infracțiuni sub imperiul legii noi și aplicarea astfel a art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare. În concluzie, instanța a apreciat că, întrucât nu se poate face abstracție de faptul că infracțiunile judecate potrivit Sentinței penale nr. 1.630/2013 a Judecătoriei Ploiești sunt concurente cu cele judecate potrivit Sentinței penale nr. 309/2015 a Judecătoriei Ploiești, iar acestea din urmă sunt concurente cu cele judecate prin Sentința penală nr. 3.148/2014 a Judecătoriei Ploiești, iar acordarea eficacității regulilor concursului de infracțiuni nu ar fi posibilă dacă s-ar aplica în vreun fel regulile recidivei postcondamnatorii ce ar viza doar o parte din termenii concursului, atunci ar trebui contopite toate infracțiunile ce au făcut obiectul acestor sentințe cu neaplicarea regulilor specifice recidivei sau revocării liberării condiționate. Vor fi deduse din pedeapsa rezultantă (stabilită conform noii legi penale, pentru că ultimele infracțiuni sunt săvârșite după 1 februarie 2014) toate perioadele considerate ca fiind executate, cu începere din 9 septembrie 2011 și până în prezent (cu excepția intervalului 22 mai 2014-20 iulie 2014 când petentul a fost liber). III. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție curțile de apel Târgu Mureș, Cluj, Constanța, București, Galați, Oradea, Timișoara, Brașov, Ploiești, Pitești, Craiova și Iași, care, după caz, au făcut referire și la punctele de vedere ale unora dintre instanțele arondate. Curtea de Apel Suceava nu a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, transmițând numai copii ale unor hotărâri judecătorești apreciate ca fiind relevante în materia de drept supusă analizei. S-au conturat următoarele opinii: 1. Într-o opinie majoritară, exprimată de Curtea de Apel Târgu Mureș (Judecătoria Toplița), Curtea de Apel Cluj (Judecătoria Zalău, Tribunalul Maramureș), Curtea de Apel Constanța (Judecătoria Tulcea), Curtea de Apel București, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Oradea (Judecătoria Satu Mare), Curtea de Apel Timișoara, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Bacău (Judecătoria Buhuși), Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Galați și Curtea de Apel Iași (Tribunalul Iași, Tribunalul Vaslui), s-a susținut că, în cazul intervenirii liberării condiționate din executarea unei pedepse privative de libertate, acordată potrivit dispozițiilor art. 59 și următoarele din Codul penal anterior, dar după 1 februarie 2014, comiterea unei noi infracțiuni în interiorul restului rămas neexecutat din pedeapsă duce la aplicarea art. 104 alin. (2) din Codul penal. În argumentarea acestei opinii, pornind de la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora "tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă", s-a susținut că, întrucât în ipoteza dată noua infracțiune a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica temeiul de revocare a liberării condiționate prevăzut de art. 104 din acest cod. 2. Într-o opinie minoritară, exprimată la nivelul Curții de Apel București și al Curții de Apel Brașov (Tribunalul Covasna) s-a susținut că în ipoteza prezentată la subpunctul 1 al sesizării sunt aplicabile dispozițiile art. 61 din Codul penal anterior, întrucât art. 104 alin. (2) din Codul penal se aplică în situația în care liberarea condiționată a fost acordată conform legii noi. 3. În ceea ce privește subpunctele 2 și 3 din sesizare, instanțele judecătorești au opinat diferit: În legătură cu subpunctul 2 din sesizare s-au emis următoarele puncte de vedere: Curtea de Apel Târgu Mureș (Judecătoria Toplița), Curtea de Apel București (ca opinie majoritară) și Curtea de Apel Galați au susținut că în ipoteza prezentată sunt aplicabile dispozițiile art. 104 alin. (2) din Codul penal. Opinia minoritară exprimată la nivelul Curții de Apel București a fost în sensul că, în cazul în care aplicarea pedepsei rezultante ar fi generată de o eroare de apreciere a normelor de drept, acest aspect poate fi remediat în calea procedurală reglementată de art. 585 din Codul de procedură penală, principiul caracterului echitabil al procesului penal și al aflării adevărului primând față de principiul autorității de lucru judecat, dacă prin aplicarea acestuia s-ar ajunge la menținerea unei erori în defavoarea persoanei condamnate. Curtea de Apel Oradea a opinat în sensul că aspectele ce se doresc a fi dezlegate nu vizează chestiuni de drept, ci de interpretare și aplicare a normelor penale, motiv pentru care sesizarea este inadmisibilă. Cu privire la subpunctul 3 din sesizare s-a opinat după cum urmează: Curtea de Apel Târgu Mureș (Judecătoria Toplița) a susținut că în ipoteza prezentată se aplică legea penală mai favorabilă, respectiv Codul penal anterior. Curtea de Apel Cluj (Tribunalul Maramureș) a opinat că în cauză se aplică dispozițiile art. 79 din Codul penal, care reglementează situațiile de concurs privind cauze de atenuare și cauze de agravare a răspunderii penale. Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Oradea și Curtea de Apel Brașov au susținut că problema ce se dorește a fi dezlegată nu vizează chestiuni de drept, ci de interpretare și aplicare a normelor penale, motiv pentru care sesizarea este inadmisibilă sub acest aspect. Curtea de Apel București, Curtea de Apel Timișoara și Curtea de Apel Pitești au opinat că în ipoteza prezentată este aplicabilă legea penală nouă, ca lege penală mai favorabilă.

Curtea de Apel Craiova a comunicat că, în cazul soluționării unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 585 din Codul de procedură penală, este lipsit de relevanță faptul că revocarea liberării condiționate a avut loc în temeiul dispozițiilor art. 104 alin. (2) din Codul penal sau în temeiul dispozițiilor art. 61 din Codul penal anterior. Totodată, a comunicat că ordinea și legea penală aplicabile operațiunilor necesare modificării pedepsei potrivit instituțiilor aplicabile în cauză sunt: concursul de infracțiuni, recidiva și revocarea beneficiului liberării condiționate.

Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Tulcea au comunicat faptul că toate cele trei întrebări formulate de Tribunalul Dâmbovița tind la rezolvarea conflictului de drept procesul penal dedus judecății, sesizarea fiind inadmisibilă, în integralitate. IV. Examenul jurisprudenței Instanțele la care au fost identificate hotărâri judecătorești în această materie sunt: Curtea de Apel Cluj (Judecătoria Zalău, Judecătoria Dragomirești), Curtea de Apel Constanța (Judecătoria Medgidia, Judecătoria Constanța), Curtea de Apel București (Judecătoria Sectorului 2, Judecătoria Sectorului 4, Judecătoria Sectorului 6, Judecătoria Buftea), Curtea de Apel Brașov (Judecătoria Brașov), Curtea de Apel Bacău (Judecătoria Bacău), Curtea de Apel Suceava (Judecătoria Suceava), Curtea de Apel Pitești (Judecătoria Topoloveni) și Curtea de Apel Craiova (Judecătoria Târgu Jiu). Prin hotărârile judecătorești anterior menționate s-au pronunțat soluții cu privire la revocarea liberării condiționate, potrivit dispozițiilor art. 61 din Codul penal anterior sau ale art. 102 alin. (4) din Codul penal, în situații particulare în care, în cazul intervenirii liberării condiționate din executarea unei pedepse privative de libertate, acordată potrivit dispozițiilor art. 59 și următoarele din Codul penal anterior, dar după 1 februarie 2014, inculpatul a comis noi infracțiuni în interiorul restului rămas neexecutat din pedeapsă. V. Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VI. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiștilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, însă nu a fost comunicat niciun punct de vedere. VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin concluziile scrise, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut, în esență, că sesizarea, în ansamblul ei, este in