ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1614/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru, la data de 20 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Societatea B. SA, Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și Agenția Națională pentru Resurse Minerale, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata de despăgubiri, reprezentând valoarea pentru construirea imobilelor-construcții proprietatea reclamantei din comuna Cătunele, în raport de suprafața construită cu materiale de construcție actuale, cu firmă de specialitate, cu studiu geotehnic de caz și proiect de execuție, imobile ce au fost degradate de activitatea minieră, obligarea pârâților ia plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea reparațiilor capitale și consolidări cu studiu geotehnic, cu proiect de execuție, și firmă de specialitate în care acest lucru este posibil fără a se înlătura cauzele degradărilor.

Inițial, reclamanta și-a precizat valoarea obiectului acțiunii, ca fiind suma de 20.000 RON, iar, la data de 27 iunie 2017, și-a majorat cuantumul pretențiilor solicitate la suma de 336.475 RON.

De asemenea și pârâta-reclamantă reconvențional Societatea B. SA și-a precizat cererea reconvențională, formulată în cauză, în sensul majorării pretențiilor la suma de 100.942 RON.

Prin Sentința civilă nr. 1679 din 14 iulie 2017, Judecătoria Motru a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâta-reclamantă reconvențional Societatea B. SA. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale și, pe cale de consecință, a respins cererea față de această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, cererea principală cu precizările ulterioare formulată de reclamanta - pârâtă reconvențional C., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvențional Societatea B. SA și cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și Agenția Națională pentru Resurse Minerale. A respins cererea reconvențională cu precizările ulterioare, formulată de pârâta-reclamantă reconvențional Societatea B. SA. A obligat pârâta-reclamantă reconvențional Societatea B. SA la plata către reclamanta-pârâtă reconvențional C. a sumei de 336.475 RON. A respins cererea față de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri. A obligat pârâta-reclamantă reconvențional Societatea B. SA la plata către reclamanta-pârâtă reconvențional C. a sumei de 10.138 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Societatea B. S.A.

Prin Decizia nr. 152 din 1 februarie 2018, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii, pârâta Societatea B. SA a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Gorj.

Cererea, de recurs a fost înaintată spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 aprilie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 17 aprilie 2018, s-a fixat termen de judecată la 3 mai 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel.

În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa."

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale."

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competența nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității."

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 91 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată."

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare."

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâta Societatea B. SA împotriva Deciziei nr. 152 din 1 februarie 2018 a Tribunalului Gorj, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2018.

Procesat de GGC - CL