AFFAIRE EPISCOPIA ROMANA UNITA CU ROMA ORADEA c. ROUMANIE

Cauza are la bază o cerere (nr. 26879/02) îndreptată împotriva României și prin care o eparhie greco-catolică având sediul în acest stat, eparhia greco-catolică din Oradea («reclamanta»), a sesizat Curtea pe 13 noiembrie 2000, în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamanta este reprezentată de dl. Teodor Cadar, avocat la Beiuș. Guvernul României («Guvernul») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Străine.

Pe 17 mai 2006, Curtea a hotărât ca petiția să fie comunicată Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, Curtea a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinați simultan.

Pe 18 august 1967, statul a confiscat mai multe bunuri imobile aparținând Fundației greco-catolice de ajutor Demetriu Radu căreia reclamanta i-a succedat. Printre aceste bunuri se afla un apartament nr. 1 (alcătuit dintr-o cameră și dependințele acesteia) de 53,04 m², situat la nr. 30, strada Horea, la Beiuș.

Pe 18 noiembrie 1997, ca urmare a unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obținut o hotărâre definitivă care constată caracterul ilegal al transferului de proprietate în favoarea statului și ordonează, în special, rectificarea registrului funciar în sensul înscrierii dreptului ei de proprietate asupra apartamentului mai sus menționat, în calitate de moștenitoare.

În ciuda recunoașterii judecătorești definitive a dreptului ei de proprietate, reclamanta s-a găsit în imposibilitatea de a-și recupera bunul deoarece, potrivit legii nr. 112/1995, statul vânduse pe 30 septembrie 1996 acest bun locatarilor care îl ocupau.

Pe 23 iunie 1998, reclamanta a solicitat tribunalelor să constate nulitatea vânzării bunului. Ea susținea că statul s-a apoderat de apartament în mod abuziv și ilegal și că nu putea fi proprietar legitim al bunului și, prin urmare, nu putea vinde în mod legal bunul respectiv.

La finalizarea procedurii, prin hotărâre din 30 iunie 2000, curtea de apel din Oradea, deși recunoscând dreptul de proprietate al reclamantei, a respins acțiunea pe motiv că locatarii erau cumpărători de bună credință. Curtea de apel nu a acordat reclamantei nicio compensație.

În anul 2000, la o dată neprecizată, parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamantei privind depunerea unui recurs în anulare.

Pe 3 martie 2003, pe baza ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, reclamanta a depus la comisia specială de restitutie instituită prin această lege, o cerere de restitutie a apartamentului litigios. Nici o hotărâre nu a fost pronunțată până în prezent. II.

Legea nr. 247/2005 precizează, de asemenea, în titlul VII, modul în care sunt fixate și plătite despăgubirile pentru bunurile intrate în mod abuziv în patrimoniul statului. Dispozițiile relevante din acest titlu al legii sunt următoarele: art. 2 «Pentru a asigura resursele financiare pentru despăgubiri acordate conform acestei legi, este necesar să se înființeze organism de plasament colectiv de valori mobiliare, fondul Proprietatea, în conformitate cu dispozițiile capitolului II.» art. 13 «1. Cu scopul de a stabili cuantumul final al despăgubirilor de acordat conform acestei legi, va fi înființată o Comisie centrală a despăgubirilor, în continuare Comisia centrală, plasată sub autoritatea primului ministru (...)» art. 16 «1. Hotărârile pronunțate de autoritățile competente pentru a restitui bunul mențională sume la titlu de despăgubire (...) vor fi transmise secretariatului Comisiei centrale cel mai târziu în 60 de zile de la intrarea în vigoare a acestei legi. 2. Cererile de restitutie depuse potrivit legii nr. 10/2001 (...) care nu au primit răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi transmise (...) secretariatul Comisiei centrale (...) în termen de 10 zile de la data pronunțării hotărârilor autorităților competente pentru a restitui bunul (...) 5. Secretariatul Comisiei centrale va întocmi lista dosarelor menționate în alineatele 1 și 2 în care cererea de restitutie în natură a fost respinsă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorității responsabile cu evaluarea, care va întocmi raportul de evaluare. 6. (...) Autoritatea responsabilă cu evaluarea va întocmi raportul de evaluare conform procedurii stabilite la aceasta și o va transmite Comisiei centrale. Raportul va conține cuantumul despăgubirii de acordat. 7. Pe baza raportului de evaluare, Comisia centrală va pronunța hotărâre de acordare a despăgubirii sau va retrimite dosarul pentru o nouă evaluare.»

Funcționarea societății pe acțiuni «Proprietatea» este descrisă în cauza Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

Legea nr. 247/2005 a fost modificată în urmă prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial pe 29 iunie 2007 și privind accelerarea procedurii de indemnizare pentru imobilele luate în mod abuziv de stat. Conform articolului 18 din titlul I al ordonanței, atunci când Comisia centrală a hotărât acordarea de despăgubiri al căror cuantum nu depășește 500 000 lei noi români («RON»), beneficiarii pot opta între acțiuni la «Proprietatea» și acordarea de despăgubiri pecuniare. Pentru cuantumuri depășind 500 000 RON, persoanele interesate pot cere despăgubiri pecuniare de până la 500 000 RON și li se vor acordă acțiuni la «Proprietatea» pentru diferență. Conform articolului 7 din titlul II al ordonanței, în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societății care va gestiona «Proprietatea».

Guvernul susține că plângerea trebuie respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni, întrucât petiția a fost introdusă pe 23 martie 2001, data primirii de către Curte a formularului de cerere, în timp ce ultima hotărâre definitivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție a fost pronunțată pe 30 iunie 2000 de curtea de apel din Oradea.

Reclamanta conteste această teză și evidențiază că pe 13 noiembrie 2000 a trimis o primă scrisoare la Curte, expunând plângerile sale. Calculat din această dată, termenul de șase luni nu a fost încălcat.

Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data hotărârii interne definitive. Atunci când încălcarea susținută constă dintr-o situație continuă, termenul de șase luni nu începe să curgă decât din momentul în care acea situație continuă încetează (a se vedea, cu schimbări corespunzătoare, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, p. 508, § 35 și Marinakos c. Grecia, (decizie) nr. 49282/99, 29 martie 2000).

Curtea estimează că imposibilitatea susținută de reclamanta de a se bucura, de mai mulți ani, de dreptul ei de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă se analizează ca o situație continuă. Simplul fapt că aceasta a încercat – fără succes – să pună capăt acesteia prin depunerea unei acțiuni în justiție pentru anularea contractului de vânzare încheiat de stat cu locatarii nu poate schimba această constatare de fapt. Până în prezent, reclamanta nu și-a văzut restituiește bunul litigios și nici nu a primit despăgubire egală cu valoarea sa de piață. Termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție nu a început deci să curgă în cauza de față (a se vedea Todicescu c. România, nr. 18419/02, § 16, 24 mai 2007, și Horia Jean Ionescu c. România, nr. 11116/02, § 24, 31 mai 2007).

Mai mult, chiar presupunând că nu este vorba despre o situație continuă și că hotărârea internă definitivă în cauza de față este cea din 30 iunie 2000 a curții de apel din Oradea, Curtea constată că prima comunicare a reclamantei, în care aceasta și-a expus plângerile, datează din 13 noiembrie 2000, deci chiar și în această ipoteză, termenul de șase luni nu a fost încălcat (a se vedea Baumann c. Austria (decizie), nr. 39917/98, 4 septembrie 2001).

Ca urmare, excepția Guvernului nu poate fi primită favorabil. Curtea constată, de asemenea, că plângerea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, în plus, că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul nu contestă existența unei imixtiuni în dreptul reclamantei la respectarea bunului.

Acesta susține că reclamanta s-a adresat autorităților competente pentru a cere o indemnizare potrivit ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000. El consideră că în situații complexe ca cea de față, unde dispozițiile legislative au un impact economic asupra întregii țări, autoritățile naționale trebuie să se bucure de o autoritate discrețională nu doar pentru alegerea măsurilor destinate să garanteze respectarea drepturilor de proprietate, ci și pentru implementarea lor. El expune că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și necapitonate, fixate prin hotărâre a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restitutie sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restitutia imobilului nu este posibilă, indemnizarea se face prin emiterea de titluri de participare la organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită prin expertiza. Conform Guvernului, noul mecanism instituit de legea nr. 247/2005 asigură o indemnizare efectivă, în conformitate cu cerințele Convenției.

Guvernul estimează că în orice caz o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri necapitonate, nu rupe echilibrul just de menținut între protecția proprietății persoanelor fizice și cerințele interesului general și nu obligă reclamanta să suporte o sarcină excesivă.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Aceasta susține că autoritățile au vândut bunul lui, din care statul s-a apoderat în mod abuziv în ciuda demersurilor sale în vederea restitutiei acestuia. Ea consideră că indemnizarea pe care Guvernul o vede în perspectivă nu constituie o reparație efectivă, ținând cont în special de absența oricărei indicații privind perioada în care aceasta ar putea interveni. De asemenea, reclamanta argumentează că ordonanța de urgență nr. 94/2000 nu i se aplică întrucât este posterioară procedurii prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului litigios.

Curtea observă că reclamanta deține o hotărâre definitivă și irevocabilă ordonând autoritățile să-i restituite bunul litigios. Așa cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza Strain, citat § 38), existența dreptului ei de proprietate potrivit acestei hotărâri definitive nu era condiționată de alte formalități.

Curtea reamintește că a mai judecat că vânzarea de către stat a bunului altcuiva unor terțe persoane de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o lipsire de proprietate. O asemenea lipsire, combinată cu absența totală de indemnizare, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții, citat, §§ 39, 43 și 59).

Mai mult, în cauza Păduraru, citat, Curtea a constatat că statul a eșuat în obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență la întrebarea de interes general că constituie restitutia sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în mod abuziv. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată în așa fel s-a răsfrânt asupra reclamantei, care s-a găsit în imposibilitatea de a-și recupera ansamblu bunului în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă care-l condamna pe stat să i-l restituite (Păduraru, citat, § 112).

În cauza de față, Curtea nu vede niciun motiv să se abată de la cauzele menționate mai sus, situația de fapt fiind substanțial aceeași. Ea observă că vânzarea de către stat a bunului reclamantei potrivit legii nr. 112/1995, care totuși nu permitea vânzarea bunurilor luate ilegal, împiedică – și până în prezent – interesata să se bucure de dreptul ei de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.

Pentru ceea ce privește argumentul Guvernului că îi este permis să obțină titluri de participare la organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) pe baza ordonanței de urgență nr. 94/2000, la valoarea bunului stabilită prin expertiza, Curtea observă că autoritățile competente nu au încă soluționat cererea depusă de reclamanta potrivit acestei ordonanțe. De asemenea, nici ordonanța de urgență nr. 94/2000, nici legea nr. 247/2005 modificând-o nu iau în considerație prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite de indemnizare de către persoane care, ca reclamanta, s-au găsit în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituite potrivit unui judecată definitivă (a se vedea, cu schimbări corespunzătoare, Porteanu, citat, § 34).

Ca urmare, Curtea consideră că înfrângerea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului vândut de stat terților care îl ocupau ca locatari, combinată cu absența totală de indemnizare de aproximativ zece ani, i-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ca urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

Ținând seama de ansamblul elementelor din posesia sa, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște de acuzațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele acesteia.

Prin urmare, această parte a cererei este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

În formularul cererei sale, reclamanta cere, la titlu de daune materiale, restitutia apartamentului asupra căruia a fost recunoscută proprietară prin hotărârea din 18 noiembrie 1997. În scrisoarea sa din 7 noiembrie 2006 ea estimează valoarea de piață a apartamentului la 18 000 EUR. Reclamanta cere, de asemenea, valoarea chiriilor neperceput pe care o calculează la 400 EUR pe lună de la 30 septembrie 1996, pentru un total de 48 000 EUR.

În sfârșit, reclamanta cere 75 000 EUR la titlu de daune morale pentru suferința cauzată de încălcarea de către stat a dreptului ei de proprietate.

Guvernul nu a prezentat comentarii privind valoarea de piață a bunului litigios. Privind cererea bazată pe lipsa de utilizare, el cere respingerea acesteia, referindu-se la jurisprudența Curții unde aceasta a judecat că nu poate specul asupra încercării de a estima valoarea chiriilor neperceput (Buzatu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 34642/97, 27 ianuarie 2005). Privind dauna morală, Guvernul estimează că aceasta ar fi suficient compensată prin constatarea încălcării. Ca argument subsidiar, Guvernul consideră că prețurile reclamantei sunt excesive.

Curtea reamintește că a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza imposibilității reclamantei de a se bucura de bunul ei, datorită vânzării acestuia de stat, combinată cu absența indemnizării.

Curtea estimează, în circumstanțele cauzei de față, că restitutia bunului litigios, așa cum ordonată de hotărârea definitivă din 18 noiembrie 1997, ar plasa reclamanta pe cât posibil în o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

Sub rezerva ca Statul pârât să procedeze la o asemenea restitutie, Curtea hotărâște că acesta va trebui să verseze reclamantei, în același termen, pentru dauna materială, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului. În legătură cu aceasta, Curtea constată că Guvernul nu contestă valoarea de piață a apartamentului indicată de reclamanta. Ținând seama de cele de mai sus și de informațiile de care dispune Curtea privind prețurile pieței imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 18 000 EUR.

Privind sumele cerute la titlu de lipsă de utilizare a bunului, calculate în raport cu prețul de închiriere al acestuia, Curtea nu poate aloca o sumă la acest titlu, ținând seama, pe de-o parte, de faptul că a ordonat restitutia bunului ca reparație la titlu de art. 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume la acest titlu ar revesti în cauza de față un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, va ține seama de lipsirea de proprietate suferit de reclamanta din 1997 cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea, cu schimbări corespunzătoare, Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu, citat, § 18).

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine care nu poate fi compensată prin constatarea încălcării. Ea estimează că suma de 2 000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamanta. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate înainte de tribunalele interne și înainte de Curte. Ea prezintă o singură factură pentru suma de 1 100 000 ROL.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și rezonabile.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale decât în măsura în care realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora sunt dovedite. În cauza de față și ținând seama de elementele din posesia Curții și de criteriile menționate mai sus, Curtea estimează rezonabilă suma de 50 EUR la titlu de cheltuieli și costuri ale procedurii naționale și o acordă reclamantei. C. Dobânzi pentru neplată

Curtea consideră potrivit de a baza rata dobânzilor pentru neplată pe rata dobânzii asupra facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă privind plângerea bazată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă în rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituite reclamantei apartamentul nr. 1 (alcătuit dintr-o cameră și dependințele acesteia) de 53,04 m², situat la nr. 30, strada Horea, la Beiuș, în termen de trei luni de la ziua în care această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că, sub rezerva unei asemenea restitutii, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 18 000 EUR (optsprezece mii de euro) pentru daună materială; c) că, în orice caz, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei 2 000 EUR (doi mii de euro) pentru prejudiciu moral și 50 EUR (cincizeci de euro) pentru cheltuieli și costuri; d) că este necesar să se adauge la sumele menționate mai sus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit și că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data soluționării; e) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii asupra facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 26879/02) dirigée contre la Roumanie et dont une éparchie gréco-catholique ayant son siège dans cet État, l'éparchie gréco-catholique d'Oradea (« la requérante »), a saisi la Cour le 13 novembre 2000, en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Teodor Cadar, avocat à Beiuș. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 17 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 18 août 1967, l'État s'empara de plusieurs biens immeubles appartenant à la Fondation gréco-catholique d'aide Demetriu Radu à laquelle la requérante a succédé. Parmi ces biens se trouvait un appartement n o 1 (comprenant une chambre et ses dépendances) de 53,04 m², situé au n o 30, rue Horea, à Beiuș.

Le 18 novembre 1997, suite à une action en revendication immobilière, la requérante obtint une décision définitive constatant l'illégalité du transfert de propriété au bénéfice de l'État et ordonnant inter alia la rectification du livre foncier dans le sens de l'inscription de son droit de propriété sur l'appartement susmentionné, en qualité de successeur.

Malgré la reconnaissance judiciaire définitive de son droit de propriété, la requérante se vit dans l'impossibilité de récupérer son bien car, en vertu de la loi n o 112/1995, l'État avait vendu le 30 septembre 1996 ce bien aux locataires qui l'occupaient.

Le 23 juin 1998, la requérante demanda aux tribunaux de constater la nullité de la vente du bien. Elle faisait valoir que l'État s'était emparé de l'appartement de manière abusive et illégale, et qu'il ne pouvait pas être le propriétaire légitime du bien et, par conséquent, ne pouvait légalement le vendre.

A l'issue de la procédure, par un arrêt du 30 juin 2000, la cour d'appel d'Oradea, tout en reconnaissant le droit de propriété de la requérante, rejeta son action au motif que les locataires étaient des acquéreurs de bonne foi. La cour d'appel n'octroya aucune indemnisation à la requérante.

En 2000, à une date non précisée, le parquet près la Cour suprême de justice rejeta la demande de la requérante en vue de voir former un recours en annulation.

Le 3 mars 2003, sur le fondement de l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 94/2000, la requérante déposa auprès de la commission spéciale de restitution instituée par cette loi, une demande de restitution de l'appartement litigieux. Aucune décision n'a été rendue à ce jour. II.

La loi n o 247/2005 précise en outre, dans son titre VII, la manière dont sont fixés et payés les dédommagements pour les biens tombés abusivement dans le patrimoine de l'État. Les dispositions pertinentes de ce titre de la loi se lisent ainsi : Article 2 « Afin de garantir les ressources financières pour les dédommagements accordés en vertu de la présente loi, il y a lieu de créer l'organisme de placement collectif de valeurs mobilières, le fonds Proprietatea , conformément aux dispositions du chapitre II. » Article 13 « 1. En vue d'arrêter le montant final des dédommagements à octroyer selon la présente loi, sera créée une Commission centrale des dédommagements, ci-après la Commission centrale, placée sous l'autorité du Premier ministre (...) » Article 16 « 1. Les décisions rendues par les autorités compétentes pour restituer le bien mentionnant des sommes à titre de dédommagement (...) seront adressées au secrétariat de la Commission centrale au plus tard 60 jours après l'entrée en vigueur de la présente loi. 2. Les demandes de restitution déposées en vertu de la loi n o 10/2001 (...) qui n'ont pas reçu de réponse au moment de l'entrée en vigueur de la loi seront adressées (...) au secrétariat de la Commission centrale (...) dans un délai de 10 jours à compter de la date de la délivrance des décisions des autorités compétentes pour restituer le bien (...) 5. Le secrétariat de la Commission centrale dressera la liste des dossiers mentionnés aux alinéas 1 et 2 dans lesquels la demande de restitution en nature a été rejetée. Ces dossiers seront ensuite transmis à l'autorité chargée de l'évaluation, qui rédigera le rapport d'évaluation. 6. (...) L'autorité chargée de l'évaluation rédigera le rapport d'évaluation selon la procédure prévue à cet effet et le transmettra à la Commission centrale. Le rapport contiendra le montant du dédommagement à octroyer. 7. Sur la base du rapport d'évaluation, la Commission centrale prononcera la décision d'octroi de dédommagement ou renverra le dossier pour une nouvelle évaluation. »

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l'affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006).

La loi n o 247/2005 a été modifiée en dernier lieu par l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 81 du 28 juin 2007, publiée au Journal Officiel du 29 juin 2007 et portant sur l'accélération de la procédure d'indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l'État. Selon l'article 18 1 du titre I de l'ordonnance, lorsque la Commission centrale a décidé l'octroi des dédommagements dont le montant ne dépasse pas 500 000 nouveaux lei roumains (« RON »), les bénéficiaires peuvent opter entre des actions à « Proprietatea » et l'octroi des dédommagements pécuniaires. Pour les montants supérieurs à 500 000 RON, les intéressés peuvent réclamer des dédommagements pécuniaires à hauteur de 500 000 RON, et se verront octroyer des actions à « Proprietatea » pour la différence. Selon l'article 7 du titre II de l'ordonnance, dans les six mois à compter de l'entrée en vigueur de l'ordonnance, le Gouvernement devra établir les règles de désignation de la société gérante de « Proprietatea ». EN DROIT I.

La requérante allègue que l'impossibilité de recouvrer la propriété de son bien a méconnu son droit au respect de son bien, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement fait valoir que le grief doit être rejeté pour non ‑ respect du délai de six mois dans la mesure où la requête a été introduite le 23 mars 2001, date de la réception par la Cour du formulaire de requête, alors que la dernière décision interne définitive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention a été prononcée le 30 juin 2000 par la cour d'appel d'Oradea.

La requérante conteste cette thèse et souligne que, le 13 novembre 2000, elle a envoyé une première lettre à la Cour, exposant ses griefs. Or, compté à partir de cette date, le délai de six mois n'a pas été méconnu.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Lorsque la violation alléguée consiste en une situation continue, le délai de six mois ne commence à courir qu'à partir du moment où cette situation continue prend fin (voir, mutatis mutandis , Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, p. 508, § 35 et Marinakos c. Grèce , (déc.) n o 49282/99, 29 mars 2000).

La Cour estime que l'impossibilité alléguée par la requérante de jouir, depuis plusieurs années, de son droit de propriété reconnu par une décision définitive et irrévocable s'analyse en une situation continue. Le simple fait qu'elle a tenté – sans succès – d'y mettre un terme en demandant, par la voie d'une action en justice, l'annulation du contrat de vente conclu par l'État avec les locataires ne saurait changer ce constat factuel. A ce jour, la requérante ne s'est pas vu restituer le bien litigieux et n'a pas davantage reçu d'indemnité à hauteur de sa valeur marchande. Le délai de six mois prévu à l'article 35 § 1 de la Convention n'a donc pas commencé à courir en l'espèce (voir Todicescu c. Roumanie , n o 18419/02, § 16, 24 mai 2007, et Horia Jean Ionescu c. Roumanie , n o 11116/02, § 24, 31 mai 2007).

De surcroît, à supposer même qu'il ne s'agisse pas d'une situation continue et que l'arrêt interne définitif en l'espèce soit celui du 30 juin 2000 de la cour d'appel d'Oradea, la Cour note que la première communication de la requérante, dans laquelle elle a exposé ses griefs, date du 13 novembre 2000, de sorte que, même dans cette hypothèse, le délai de six mois n'a pas été méconnu (voir Baumann c. Autriche (déc.), n o 39917/98, 4 septembre 2001) .

Partant, l'exception du Gouvernement ne saurait être accueillie favorablement. La Cour constate également que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas l'existence d'une ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens.

Il fait valoir que la requérante s'est adressée aux autorités compétentes pour demander une indemnité en vertu de l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 94/2000. Il considère que dans des situations complexes telles qu'en l'espèce, où les dispositions législatives ont un impact économique sur l'ensemble du pays, les autorités nationales doivent bénéficier d'un pouvoir discrétionnaire non seulement pour choisir les mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux mais également pour leur mise en œuvre. Il expose que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l'octroi de dédommagements équitables et non plafonnés, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d'une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d'indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fait par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Selon le Gouvernement, le nouveau mécanisme institué par la loi n o 247/2005 assure une indemnisation effective, conforme aux exigences de la Convention.

Le Gouvernement estime qu'en tout état de cause un éventuel retard dans l'octroi d'une indemnité, dans le contexte d'un dédommagement non plafonné, ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété des individus et les exigences de l'intérêt général et n'oblige pas la requérante à supporter une charge excessive.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement. Elle fait valoir que les autorités ont vendu son bien dont l'État s'était abusivement emparé en dépit de ses démarches en vue de sa restitution. Elle considère que l'indemnisation que le Gouvernement laisse entrevoir ne constitue pas une réparation effective, vu notamment l'absence de toute indication quant au délai dans lequel elle pourrait intervenir. Par ailleurs, la requérante argue que l'ordonnance d'urgence n o 94/2000 ne lui est pas applicable puisqu'elle est postérieure à la procédure par laquelle elle s'est vue reconnaître le droit de propriété sur l'appartement litigieux.

La Cour observe que la requérante détient une décision définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de lui restituer le bien litigieux. Comme la Cour l'a déjà constaté (voir affaire Strain précité § 38) l'existence de son droit de propriété en vertu de ladite décision définitive n'était pas conditionnée à d'autres formalités.

La Cour rappelle avoir d'ores et déjà jugé que la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice de façon définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de propriété. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres précité, §§ 39, 43 et 59).

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l'État avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession de manière abusive. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur la requérante, qui s'était vue dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'elle disposait d'un arrêt définitif condamnant l'État à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter des affaires précitées, la situation de fait étant sensiblement la même. Elle note que la vente par l'État du bien de la requérante en vertu de la loi n o 112/1995, laquelle ne permettait pas, pourtant, de vendre les biens pris illégalement, empêche – aujourd'hui encore – l'intéressée de jouir de son droit de propriété reconnu par une décision définitive et irrévocable.

Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu'il lui est loisible d'obtenir des titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ) sur la base de l'ordonnance d'urgence n o 94/2000, à hauteur de la valeur du bien établie par expertise, la Cour note que les autorités compétentes n'ont pas encore tranché la demande de la requérante déposée en vertu de cette ordonnance. De surcroît, ni l'ordonnance d'urgence n o 94/2000, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme la requérante, se sont vues dans l'impossibilité de jouir de leurs biens restitués en vertu d'un jugement définitif (voir, mutatis mutandis , Porteanu précité, § 34).

Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété de la requérante sur son appartement vendu par l'État aux tiers qui l'occupaient en tant que locataires, combinée avec l'absence totale d'indemnisation depuis environ dix ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Dans son formulaire de requête, la requérante réclame, au titre de dommage matériel, la restitution de l'appartement dont elle a été reconnue propriétaire par la décision du 18 novembre 1997. Dans sa lettre du 7 novembre 2006 elle estime la valeur vénale de l'appartement à 18 000 EUR. La requérante demande également la valeur des loyers non perçus qu'elle chiffre à 400 EUR par mois à partir du 30 septembre 1996, soit un total de 48 000 EUR.

Enfin, la requérante réclame 75 000 EUR au titre de dommage moral pour les souffrances causées par la méconnaissance par l'État de son droit de propriété.

Le Gouvernement n'a pas soumis de commentaires quant à la valeur vénale du bien litigieux. S'agissant de la demande tirée du défaut de jouissance, il demande son rejet, renvoyant à la jurisprudence la Cour où elle a jugé qu'elle ne saurait spéculer sur la question d'estimer la valeur des loyers non perçus ( Buzatu c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 34642/97, 27 janvier 2005). S'agissant du dommage moral, le Gouvernement estime qu'il serait suffisamment compensé par un constat de violation. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les prétentions de la requérante soient excessives.

La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de l'impossibilité de la requérante de jouir de son bien, à cause de sa vente par l'État, combinée avec l'absence d'indemnisation.

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu'ordonnée par la décision définitive du 18 novembre 1997, placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution, la Cour décide qu'il devra verser à la requérante, dans le même délai, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien. A ce sujet, la Cour constate que le Gouvernement ne conteste pas la valeur vénale de l'appartement indiquée par la requérante. Compte tenu de ce qui précède et des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur vénale actuelle du bien à 18 000 EUR.

Concernant les sommes demandées au titre du défaut de jouissance du bien, calculées par rapport au prix de location de ce bien, la Cour ne saurait allouer de somme à ce titre, compte tenu, d'une part, du fait qu'elle a ordonné la restitution du bien comme réparation au titre de l'article 41 de la Convention et, d'autre part, de ce que l'octroi d'une somme à ce titre revêtirait en l'espèce un caractère spéculatif, la possibilité et le rendement d'une location étant fonction de plusieurs variables. Néanmoins, elle tiendra compte de la privation de propriété subie par la requérante depuis 1997 à l'occasion de la réparation du préjudice moral (voir, mutatis mutandis , Androne c. Roumanie , n o 54062/00, § 70, 22 décembre 2004, et Buzatu précité, § 18)).

La Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer à la requérante un état d'incertitude qui ne peut pas être compensé par le constat de violation. Elle estime que la somme de 2 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par la requérante. B. Frais et dépens

La requérante demande également le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Elle produit une seule facture pour un montant de 1 100 000 ROL.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais encourus, sous condition qu'ils soient prouvés, nécessaires et raisonnables.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 50 EUR au titre des frais et dépens de la procédure nationale et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l'État défendeur doit restituer à la requérante l'appartement n o 1 (comprenant une chambre et ses dépendances) de 53,04 m², situé au n o 30, rue Horea, à Beiuș, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' État défendeur doit verser à la requérante, dans le même délai de trois mois, 18 000 EUR (dix ‑ huit mille euros) pour dommage matériel ; c) qu'en tout état de cause, l'État défendeur doit verser à la requérante 2 000 EUR (deux mille euros) pour préjudice moral et 50 EUR ( cinquante euros) pour frais et dépens ; d) qu'il convient d'ajouter aux sommes susmentionnées tout montant pouvant être dû à titre d'impôt et que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 février 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président