ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 564/2018

Ședința publică din data de 27 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuți la 20 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtului B. la ridicarea porților și a gardului din plasă de sârmă cu stâlpi metalici fixați cu fundație beton de pe terenul ce i-a fost atribuit prin sentința civilă nr. 1040 din 31 martie 2015, pronunțată de Judecătoria Rădăuți, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 236 din 20 ianuarie 2017, Judecătoria Rădăuți a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitănd admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia nr. 1066 din 28 septembrie 2017, Tribunalul Suceava, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 236 din 20 ianuarie 2017, pronunțată de Judecătoria Rădăuți; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și l- a obligat pe pârât la ridicarea gardului în lungime de 4,15 mp, astfel cum a fost identificat în planul de situație, amplasat între parcela xA și parcela x Dr.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pârâtul a solicitat prin cererea de recurs și suspendarea executării deciziei nr. 1066 din 28 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, până la soluționarea recursului.

În drept, cererea de suspendare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 484 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2018, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind suspendarea executării deciziei recurate în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 1 februarie 2018, sub același număr de dosar.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea cererii de suspendare a executării deciziei nr. 1066 din 28 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 484 alin. (2) teza I C. proc. civ., "la cererea recurentului formulată în condițiile art. 83 alin. (2) și (3), instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs în alte cazuri decât cele la care se referă alin. (1)", iar conform dispozițiilor art. 484 alin. (2) teza a II-a din același act normativ, "cererea se depune direct la instanța de recurs, alăturându-se o copie certificată de pe cererea de recurs și dovada depunerii cauțiunii prevăzute la art. 719".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de suspendare a executării hotărârii atacate cu recurs urmează a fi soluționată de instanța competentă să soluționeze recursul.

Astfel, pentru determinarea instanței competente în a soluționa cererea privind suspendarea executării hotărârii recurate este necesară determinarea, în prealabil, a instanței competente în a soluționa recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri.

Hotărârea ce face obiectul cererii de suspendare a executării a fost pronunțată într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor privind obligații de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor și, implicit, a cererilor de suspendare a executării unei hotărâri pronunțate de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia urmează a fi declinată competența de soluționare a cererii privind suspendarea executării deciziei nr. 1066 din 28 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile în care decizia ce face obiectul cererii de suspendare a executării a fost pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, competența de soluționare a acestei cereri aparține Curții de Apel Suceava, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinată cauza, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3), raportat la art. 484 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a cererii formulate de petentul B. privind suspendarea executării deciziei nr. 1066 din 28 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă în favoarea Curții de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2018.