ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5291/2018

Ședința publică din data de 11 decembrie 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Toplița la 10 mai 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate stingerea obligațiilor născute în sarcina reclamanților din contractul de credit ipotecar nr. x din 19 februarie 2008, ca urmare a dării în plată a imobilului situat în Toplița, str. x cel Mare, județul Harghita și, în consecință, să dispună transmiterea către pârâtă a dreptului de proprietate asupra imobilului, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. (6) și art. 8 din Legea nr. 77/2016 și art. 451 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 636 din 19 septembrie 2017, Judecătoria Toplița a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C..

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 162 din 7 martie 2018, Tribunalul Harghita, secția Civilă a admis apelul declarat și a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C.; a constatat că au fost stinse obligațiile născute în sarcina reclamanților din contractul de credit ipotecar nr. x din 19 februarie 2008, ca urmare a dării în plată a imobilului situat în Toplița, str. x cel Mare, județul Harghita; a dispus transmiterea către pârâtă a dreptului de proprietate asupra acestui imobil; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în fond în cuantum de 2.500 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. a declarat recurs, prin care a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 16/CR din 11 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a trimis dosarul secției a II-a Civile a aceleiași curți de apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 1503/R din 13 septembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secdția aII-a Civilă la 12 octombrie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces cu privire la care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 94 pct. 3 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect darea în plată, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel, ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94-97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Harghita, secția Civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Târgu Mureș, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 162 din 7 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția Civilă, în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2018.