ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 312/2018

Ședința publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la 24 mai 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat:

- art. 4.1. alin. (2), având în vedere că nu se menționează în mod clar și transparent care este valoarea celor 3 variante de dobândă la momentul semnării contractului și pentru încălcarea de către pârâtă a principiul previzibilității costurilor și al existenței unui obiect determinat sau determinabil al contractului, nu se precizează la ce se raportează cele 3 variante de la lit. a)-c) și în funcție de ce indicator pot să varieze, raportat la prev. art. 1 și următoarele din Legea 193/2000 și ale Anexei acestei legi de la lit. a), b), e), f), g). Au solicitat reclamanții să se dispună nulitatea absolută a acestor clauze și eliminarea lor din contract;

- art. 4.2, prin care pârâta decide în locul clientului formă de dobândă aplicabilă în contract; pentru încălcarea prevederilor de mai sus au solicitat să se dispună nulitatea absolută a acestei clauze și eliminarea eidin contract;

- art. 4.7. referitoare la modificarea ratei anuale a dobânzii "În funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința împrumutatului în modalitățile menționate în "Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor bancare", ca modalitate de stabilire și modificare a dobânzii în mod unilateral de către pârâta, fără a exista consimțământul clienților și să se dispună eliminarea din contract și constatarea nulității absolute a acestei clauze;

- art. 5.2 și 14.4., prin care pârâta este autorizată să modifice valoarea ratelor de credit și valoarea dobânzii curente în mod unilateral și în lipsa semnării unui Act Adițional; pentru încălcarea prevederilor de mai sus au solicitat de asemenea să se dispună nulitatea absolută a acestora și eliminarea din contract;

Au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 10367 din 12 octombrie 2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și, în consecință:

- s-au constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. .4.7 din Contractul de credit nr. x din 22 august 2008 referitoare la modificarea ratei anuale a dobânzii "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința împrumutatului în modalitățile menționate în Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor bancare" și s-a dispus eliminarea ei din contract;

- s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la art. 5.2 și 14.4 din Contractul de credit nr. x din 22 august 2008, prin care banca poate modifica valoarea ratelor de credit și valoarea dobânzii curente în mod unilateral și în lipsa unui act adițional;

- s-a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzută la art. 6.2 din Contractul de credit nr. x din 22 august 2008 referitoare la perceperea de către bancă, lunar, a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% și s-a dispus eliminarea ei din contract, fiind obligată pârâta la restituirea valorii în CHF a comisionului de administrate încasat în baza acestei clauze, calculat pentru perioada 22 septembrie 2008 - 28 martie 2013, la care se adaugă dobânda legală aferentă începând cu data fiecărei plăți până la data restituirii integrale;

- s-a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzută la art. 6.1 din același contract de credit referitoare la perceperea unui comision de procesare de 1,9% și a fost obligată pârâta la restituirea sumei încasate cu acest titlu, la care se adaugă dobânda legală aferentă de la data plății și până la data restituirii;

- s-a respins în rest acțiunea, fiind obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 875/A/LP din 5 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă s-a decis, în complet de divergență, respingerea ca neîntemeiat a apelului declarat de apelanta C. S.A. în contradictoriu cu intimații A. și B. împotriva sentinței civile nr. 10367 din 12 octombrie 2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara, sub aspectul caracterului abuziv al comisionului de administrare.

Tribunalul a respins apelul declarat de apelanta C. S.A., în contradictoriu cu intimații A. și B. împotriva aceleiași sentinței.

A admis apelul declarat de apelanții A. și B., în contradictoriu cu intimata C. S.A., împotriva sus-menționatei sentințe.

A modidicat în parte sentința apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 4.1 alin. (2) și art. 4.2. din contractul de credit bancar nr. x din 22 august 2008 și a decis eliminarea acestora din contract.

A dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă cu depășirea procentului de 4,6%/an până la data încheierii actului adițional - 28 martie 2013, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării sumelor și până la restituirea acestora.

A obligat-o pe intimata C. S.A. la plata către apelanții A. și B. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și admiterii apelului pârâtei, cu consecința desființării sentinței tribunalului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat la 1 noiembrie 2017 la Tribunalul Timiș.

Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 9 noiembrie 2017.

La 21 decembrie 2017, intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți în soluționarea recursului, excepția netimbrării recursului și excepția tardivității declarării recursului.

De asemenea, la 12 februarie 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar note de ședință prin care a solicitat admiterea excepției necompetenței materiale a Înaltei Curți și declinarea competenței de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, așa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că în speță nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Se remarcă faptul că sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinată competența de soluționare a căii de atac în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 875/A/LP din 05 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.