ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2040/2018

Prin contestația înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 16 septembrie 2016, contestatoarea A. S.A. CLUJ- NAPOCA a formulat, în contradictoriu cu intimații B. și C., contestație împotriva notificării înregistrate în evidențele sale sub nr. x/07.09.2016, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: admiterea, în principiu, a excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 77/2016 și să se dispună, prin încheiere, sesizarea Curții Constituționale, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate; suspendarea judecării prezentului dosar în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la momentul pronunțării Curții Constituționale asupra excepției; constatarea că Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă Convenției de credit nr. x/12.05.2008; să se constate că notificarea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege; s-a cerut și repunerea părților în situația anterioară notificării contestate. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 16746/2016 din data de 20.12.2016 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosar nr. x/2016, s-a admis excepția tardivității, invocată prin întâmpinare. S-a respins, ca tardiv formulată, contestația împotriva notificării de dare în plată privind pe contestatoarea A. S.A. CLUJ- NAPOCA și pe intimații B. și C.. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal și motivat contestatoarea A. S.A. CLUJ- NAPOCA, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii contestației. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 4139 din 02 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de apel formulată de apelanta- contestatoare A. S.A. CLUJ- NAPOCA împotriva sentinței civile nr. 16746/20.12.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații B. și C., ca nefondată. A fost obligată apelanta- contestatoare la plata către intimați a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, recurenta- contestatoare A. S.A. CLUJ- NAPOCA, iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul București- prin adresa emisă la 05.02.2018 și înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/05.02.2018. F. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel București.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cu privire la care, competența în primă instanță aparține judecătoriei conform normei speciale de competență materială și teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016: "cererea se judecă în procedură de urgență, cu citarea părților, de judecătoria în circumscripția căreia domiciliază consumatorul".

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanță valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența materială a judecătoriei fiind atrasă de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 94 pct. 3 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, potrivit căruia, judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor", astfel cum s-a reținut și în considerentele deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, prin care a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu își produce efectele în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ., tribunalele judecă ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestație împotriva notificării de dare în plată, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelul declarat împotriva hotărârii astfel pronunțate de judecătorie.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect este contestație formulată în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 2 și art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având un atare obiect, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.