CASE OF GUJA v. MOLDOVA - [Romanian Translation] legal summary by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Prezenta traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Această traducere nu obligă Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea indicația cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

Notă de informare privind jurisprudența Curții Nr. 105

Februarie 2008

Guja c. Moldovei

- 14277/04

Hotărâre 12.2.2008 [GC]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de a comunica informații

Concedierea unui funcționar al Procuraturii Generale pentru scurgerea către presă a unor probe referitoare la o aparentă imixtiune a Guvernului în administrarea justiției penale:

violare

În fapt: În ianuarie 2003, Președintele Republicii Moldova a rostit un discurs în care a subliniat necesitatea luptei împotriva corupției, chemându-i pe angajații organelor de drept sã ignore presiunile venite din partea oficialilor de Stat. Discursul sãu a fost preluat de mass media. Peste câteva zile, reclamantul, care era Șeful Serviciului de Presã al Procuraturii Generale, a transmis unui ziar național douã scrisori primite de Procuratura Generalã. Niciuna din scrisori nu era marcatã ca fiind confidențialã. Prima scrisoare era o notã din partea Vice-Președintelui Parlamentului adresatã Procurorului General. Ea era însoțitã de o scrisoare din partea a patru ofițeri de poliție acuzați de detenție ilegalã și de aplicarea relelor tratamente unor deținuți, polițiști care cãutau protecție împotriva urmãririi penale referitoare la acele fapte. Scrisoarea conținea remarci critice la adresa Procuraturii Generale și elogia polițiștii, precizând cã ei fãceau parte din una din “cele mai bune echipe” ale ministerului. În încheiere, Vice-Președintele Parlamentului îi cerea Procurorului General sã “intervinã personal în acest caz și sã-l soluționeze în strictã conformitate cu legea”. A doua scrisoare, din partea unui Vice-Ministru, era adresatã unui Vice-Procuror General și dezvãluia faptul cã unul dintre acei ofițeri de poliție fusese condamnat anterior pentru acte de violențã împotriva deținuților și ulterior fusese amnistiat.

Dupã primirea scrisorilor, ziarul a publicat un articol ce descria campania anti-corupție lansatã de Președinte, menționând cã abuzul de putere era o problemã foarte rãspânditã în Moldova. În calitate de exemplu publicația a citat tentativa aparentã a Vice-Președintelui Parlamentului de a oferi protecție celor patru ofițeri de poliție, publicând copii ale celor douã scrisori. Ulterior reclamantul a admis cã el a fost cel care a transmis cele douã scrisori ziarului, afirmând, însã, cã a fãcut-o în legãturã cu campania de luptã împotriva corupției lansatã de Președinte, cu scopul de a crea o imagine pozitivã Procuraturii Generale și cã scrisorile nu erau confidențiale. Cu toate acestea, reclamantul a fost concediat pentru cã nu și-ar fi consultat colegii sãi și pentru divulgarea unor documente considerate secrete. Acțiunea sa în judecatã de repunere în funcție a fost respinsã.

În drept: Pânã în prezent, Curtea nu a mai examinat cazuri în care un funcționar public ar fi divulgat publicului informații de natură internã. Curtea observã cã, în cursul activitãții lor, funcționarii publici pot intra în posesia unor informații interne, inclusiv secrete, divulgarea sau publicarea cãrora corespunde unui interes public sporit. Denunțul fãcut de un funcționar public sau de un angajat din sectorul public referitor la un comportament ilegal sau la fãrãdelegi comise la locul sãu de muncã trebuie, în anumite circumstanțe, sã se bucure de protecție. De exemplu atunci când funcționarul sau angajatul în cauzã este singura persoanã, sau face parte dintr-un grup restrâns de persoane, care cunoaște ceea ce se întâmplã, și deci este cel mai bine plasat pentru a acționa. În asemenea cazuri, informația trebuie divulgatã mai întâi unui superior sau unei alte autoritãți sau organ competent. Doar atunci când acest lucru este, în mod clar, nerealizabil, informația poate fi divulgatã publicului, ca o soluție de ultimã instanța.

Pentru a determina proporționalitatea unei ingerințe în libertatea de expresie a unui funcționar public în asemenea cazuri, trebuie sã se ținã cont de diverși factori. În primul rând, trebuie de examinat dacã au existat alte cãi eficiente pentru a remedia neregularitãțile. Curtea a observat cã, având în vedere lipsa unor legi sau a unui regulament intern cu privire la raportarea neregulilor, reclamantul putea sã se adreseze doar superiorilor sãi și cã nu exista nicio procedurã prevãzutã în acest sens. Procurorul General nu a dat niciun semn cã ar avea intenția sã ia mãsuri cu privire la scrisoarea Vice-Președintelui Parlamentului, lãsând în schimb impresia cã ar fi cedat presiunilor politice. În aceste circumstanțe, divulgarea informației cãtre exterior, chiar și unui ziar, putea fi justificatã. În al doilea rând, trebuie sã fie stabilit în ce mãsurã informația divulgatã prezenta interes pentru public. În aceastã privințã, Curtea nu a acceptat afirmația cã singura menire a notei Vice-Președintelui Parlamentului adresatã Procurorului General era de a transmite scrisoarea ofițerilor de poliție cãtre un organ competent. În pofida instrucțiunilor de a “investiga cazul în strictã conformitate cu legea” Curtea nu exclude posibilitatea ca nota sã fi fost o formã de presiune asupra Procuraturii Generale. Curtea constatată, de asemenea, cã Președintele Republicii Moldova a desfãșurat o campanie activã de luptã împotriva imixtiunii politicienilor în justiția penalã și cã subiectul a fost reflectat pe larg de mass-media din Moldova. Scrisorile divulgate de reclamant priveau chestiuni de mare importanțã într-o democrație, cum ar fi separarea puterilor, conduita improprie a unui politician de rang înalt și atitudinea Guvernului fațã de brutalitãțile poliției, chestiuni pentru care publicul avea un interes legitim în a fi informat. Prin urmare, divulgarea corespundea unui interes public. Cel de-al treilea aspect, referitor la autenticitatea informațiilor divulgate, nu a constituit obiectul unei dispute între pãrți. În ceea ce privește prejudiciul cauzat autoritãții publice în cauzã (Procuraturii Generale), Curtea a considerat cã, în ciuda efectelor negative suportate fãrã îndoialã de cãtre Procuratura Generalã, interesul general pentru divulgarea informațiilor despre presiunile ilegale și neregularitãțile din cadrul acestei instituții era mult mai important decât interesul de a menține încrederea publicã în independența ei. În ceea ce privește chestiunea dacã divulgarea informațiilor a fost fãcutã cu bunã-credințã, Curtea nu a gãsit niciun motiv pentru a crede cã reclamantul ar fi fost motivat de dorința de a obține vreun avantaj personal de pe urma acțiunilor sale, de rãzbunare, sau cã ar fi avut un alt motiv ascuns. Ultimul factor luat în considerare în vederea determinãrii proporționalitãții a fost sancțiunea aplicatã reclamantului. Curtea a observat cã reclamantului i-a fost aplicatã cea mai grea sancțiune posibilã (concedierea). Pe lângã repercusiunile negative pe care le-a avut asupra carierei reclamantului, acest lucru a avut și un efect demoralizator asupra funcționarilor publici și angajaților în general, deoarece cazul a fost mediatizat pe larg. O sancțiune atât de severã nu putea decât sã descurajeze raportarea neregulilor și era greu de justificat.

După evaluarea tuturor intereselor implicate, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în special la libertatea de a comunica informații, nu a fost “necesară într-o societate democratică”.

Concluzie

: violare (unanim).

Articolul 41 – EUR 10,000 pentru daune morale.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Acest rezumat redactat de Grefă nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru

Notele de informare referitoare la jurisprudență

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă Curtea, care, de altfel, nu își asumă nicio responsabilitate pentru calitatea acesteia. Ea poate fi descărcată din baza de date a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului HUDOC (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din orice altă bază de date căreia HUDOC i-a transmis acest document. Traducerea poate fi reprodusă în scopuri necomerciale cu condiția ca titlul cauzei să fie citat în întregime împreună cu indicația de mai sus privind drepturile de autor și referința la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei. Orice persoană care intenționează să utilizeze fragmente din prezenta traducere în scopuri comerciale este rugată să contacteze adresa următoare:

[email protected]

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012.

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be downloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has shared it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2012.

Les langues officielles de la Cour européenne des droits de l’homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut être téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

), ou de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut être reproduite à des fins non commerciales, sous réserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que de la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante :

[email protected]