ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1245/2018

Ședința publică din data de 19 aprilie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 23 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 3.790.000 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând restituire împrumut acordat și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 877/2016 din 31 octombrie 2016, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins excepția de nulitate a contractului de împrumut din data de 10 martie 2010 și a actului adițional din data de 21 februarie 2012; a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., având ca obiect plata sumei de 3 790 000 euro (sau echivalent RON la data plății), reprezentând restituire împrumut acordat și a obligat reclamantul să plătească pârâților 15.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial parțial.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 667/2017 din 25 aprilie 2017 a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 877/2016 din 31 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă și a obligat apelantul să plătească intimatului B. suma de 16.089 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 667/2017 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurentul a arătat, în esență, că au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 99 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale și ale art. 270 alin. (2) din C. proc. civ.

După redarea dispozițiilor legale menționate, recurentul consideră că instanța de apel se raportează, în decizia pronunțată, la un singur document, Declarația nr. 44/14.01.2009, eludând toate actele atât anterioare cât și subsecvente, încheiate între părți, acte care răstoarnă aserțiunile cuprinse în această declarație.

Prezentând opinii privind aprecierea declarației nr. 44, recurentul susține că în mod greșit instanța de apel nu a cântărit, nu a comparat documentele și a interpretat greșit normele de drept material evocate dând eficiență unui act, unor declarații probate ca fiind contrare realității.

În ce privește încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 977 C. civ., recurentul susține că instanța de apel, își însușește în mod greșit aserțiunile primei instanțe și reține că mențiunea din contractul de împrumut din data de 15 ianuarie 2009, privind obligația asumată de reclamant de a vira, prin virament bancar suma împrumutată, demonstrează lipsa acordării împrumutului.

Recurentul invocă încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1128 alin. (1) pct. 1 C. civ. arătând că prin contractele de împrumut, prin schimbarea unei singure obligații, aceea a termenului restituirii reprezintă situația unor novații succesive, iar dacă nu se consideră a fi îndeplinite condițiile novației, ele pot fi apreciate în considerația art. 969 C. civ., ca acte de recunoaștere, succesive a creanței datorate.

Ori, susține recurentul, recunoașterea datoriei, este neechivocă, toate actele întocmite de pârâți arată aceasta, toate actele confirmă primirea împrumutului și în toate intimații-pârâți își asumă angajamentul de restituire a "sumelor împrumutate", iar sub acest aspect recurentul consideră greșite interpretările instanței de apel.

În cadrul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., după redarea unor aspecte teoretice privind contractele și prezentarea contractelor și a actelor adiționale încheiate între părți, recurentul susține că toate aceste acte reprezintă legea părților; confirmă existența obligației de restituire a împrumutului acordat, au același conținut, succesiv, la termene succesive care demonstrează faptul că suma pretinsă de reclamant este datorată, a fost primită de către intimați și că obligația de restituire a acesteia este certă.

În continuarea motivării, recurentul a prezentat istoricul și situația de fapt a cauzei cu referiri la probele administrate, martorii audiați, înscrisurile doveditoare.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate ca fiind netemeinică și nelegală cu consecința admiterii acțiunii introductive așa cum a fost formulată și obligarea pârâților la plata sumei de 3.790.000 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând restituire împrumut acordat.

Prin întâmpinarea depusă de intimații-pârâți C. și B. s-a solicita respingerea recursului formulat de recurentul reclamant A. ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 22 noiembrie 2016 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 29 noiembrie 2016.

Prin punctul de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu depus la dosar, intimații-pârâți C. și B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 15 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 667/2017 din 25 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a acordat termen la data de 19 aprilie 2018, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a arătat în esență, că au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 99 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale și ale art. 270 alin. (2) din C. proc. civ.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă în considerarea faptului că recurentul a apreciat că instanța a interpretat declarația nr. 44/2009 în mod eronat, fără a ține cont de celelalte acte anterioare și ulterioare încheiate între părți și care ar fi de natură a contrazice conținutul declarației nr. 44/2009.

În acest context, se reține faptul că se cere instanței de recurs să nu țină cont de efectele pe care le produce declarația autentică notarială nr. 44/14.01.2009.

În acest sens, trebuie făcută distincția între efectele unui act juridic și forța probanta a acestuia. Principalul efect al actului juridic este cel al forței obligatorii - pacta sunt servanda - reglementat de art. 969 C. civ. - Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Astfel, declarația autentificată sub nr. x/2009 reprezintă un act juridic prin care creditorul și-a exprimat manifestarea de voință în sensul de a emite o chitanța liberatorie debitorului, dată sub forma unui înscris autentic. Prin urmare, cauza actului juridic a fost aceea de a da debitorului un înscris în care să se consemneze eliberarea sa de orice datorie până la momentul de 14 ianuarie 2009.

Un astfel de act juridic încheiat în formă autentică, produce efecte juridice conform art. 1173 C. civ. de la 1864, până la invalidarea sa de către instanță prin una din modalitățile prevăzute de lege, în mod corect reținând instanța de apel că în lipsa anulării acestui act juridic, el poate fi folosit de către debitor pentru a proba liberarea sa de orice datorie până la data de 14 ianuarie 2009.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a art. 977 C. civ., se constată că aceasta este nefondată, având în vedere că, contractul de împrumut conține clauze clare și explicite, ambele instanței interpretând actul după intenția părților, care rezultă cu claritate din cuprinsul acestuia.

Tot în acest sens, se reține că art. 3 din contract nu este o clauză care să lase loc de interpretări, atâta timp cât se menționează expres că suma de 4.400.000 euro ce constituie obiect al împrumutului trebuie încasată prin virament bancar, iar cum un astfel de virament bancar nu a avut loc, aspect recunoscut si de către recurent, în mod corect a reținut instanța de apel că reclamantul nu a făcut dovada faptului material al predării sumei împrumutate, care este de esența contractelor reale.

Astfel, contractul de împrumut este un contract real, care se deosebește de contractul sinalagmatic prin aceea că simplul acord de voință al părților consemnat în înscrisul probator (instrumentum) nu este suficient pentru a produce efecte juridice, fiind necesară și dovada remiterii sumei de bani pentru perfectarea contractului (negotium).

Referitor la critica privind încălcarea și aplicarea greșită a art. 1128 C. civ., se constată că este nefondată, având în vedere că nici prin contractul din 15 ianuarie 2009 și nici prin cel din 10 martie 2010 nu s-au remis sumele de bani menționate în aceste contracte. Totodată, s-a susținut că prin cele două contracte s-a produs o novație, pârâtul contractând o datorie nouă ce se substituie celei vechi probată prin împrumuturile acordate între anii 2005-2007.

Aceasta susținere a recurentului a fost în mod corect respinsă de către instanța apel, care a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile novației. Pentru a opera novația este necesar să existe o datorie veche care să nu fi fost stinsă, or, la data de 15 ianuarie 2009 între părți nu mai exista nicio datorie veche, aspect dovedit prin declarația autentica a creditorului nr. 44/14.01.2009.

De asemenea, critica privind încălcarea și aplicarea greșită a art. 969 C. civ. este nefondată, având în vedere că recurentul a solicitat instanței să reinterpreteze contractul de împrumut din data de 15 ianuarie 2009, respectiv să considere că suma de bani de 4.450.000 euro a fost efectiv predată împrumutaților, pe baza actelor ulterior întocmite contractului din data 15.01.2009, susținându-se că principiul forței obligatorie al contractului ar avea întâietate față de caracterul real al contractului de împrumut.

Prin urmare, fără a se anula declarația nr. 44/14.01.2009, care reprezintă un act autentic prin care creditorul recunoaște stingerea datoriei, orice alte acte juridice ulterioare nu au aceiași forță probantă cu înscrisul autentic al cărui scop special a fost de a consemna stingerea oricărei datorii la data de 14 ianuarie 2009.

Din această perspectivă, se constată că în mod corect au reținut instanțele că cele două contracte de împrumut din 15 ianuarie 2009 și 10 martie 2010 nu au nici măcar puterea doveditoare a unor înscrisuri sub semnătura privată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 1180 C. civ. și art. 275 C. proc. civ.

Astfel, în mod corect s-a reținut că forța probantă superioară o are declarația autentică nr. 44/14.01.2009, niciuna din celelalte probe administrate în cauza nefiind în măsură să invalideze acest înscris autentic și să stabilească o altă situație de fapt.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentul-reclamant să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 667/2017 din 25 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimați, urmează a se da eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurentul-reclamant A. la plata sumei de 27.356,91 RON către intimații-pârâți C. și B., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform facturii aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 667/2017 din 25 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă recurentul-reclamant să achite intimaților-pârâți C. și B. suma de 27.356,91 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2018.