ÎCCJ, decizie (scj.ro #86616)

CURTEA EUROPEANĂ A

DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA HIRST c. REGATUL UNIT AL MARII BRITANII ȘI IRLANDEI DE NORD (nr.2) (Cererea nr.74025/01) DECIZIE STRASBOURG 6 octombrie 2005 Această decizie este definitivă. Poate să suporte modificările de formă. În cauză Hirst împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (nr.2) * , Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ședința din Marea Cameră în componența: L. Wildhaber, președinte , C.L. Rozakis, J.-P. Costa, Sir Nicolas Bratza, G. Bonello, L. Caflisch, F. Tulkens, P. Lorenzen, N. Vajic, K. Traja, A. Kovler, V. Zagrebelsky, A.Mularoni, L.Mijovic, S.E. Jebens, D. Jociene, J. Šikuta, judecători , și M.E.

Fribergh, grefier adjunct , După ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 27 aprilie 2005 și la data de 29 august 2005, a pronunțat următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată: PROCEDURA La originea cauzei se află o cerere (nr.74025/01) introdusă împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și în care un cetățean al acestui stat, domnul John Hirst („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 5 iulie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamantale („Convenția). Reclamantul, căruia i s-a admis asistența judiciară, a fost reprezentat de doamna E. Abrahamson, avocat la Liverpool. Guvernul britanic („Guvernul”) a fost reprezentat de agenții săi succesivi, domnul J. Grainger apoi de doamna E. Willmott, amândoi din Ministerul Afacerilor Externe și Commonwealth, la Londra.

Reclamantul s-a plâns că a fost lezat în drepturile sale, în calitate de deținut condamnat care își ispășește pedeapsa, a unei lipsiri totale a dreptului de vot. Acesta a invocat articolul 3 din Protocolul nr.1 din Convenție, luat separat și combinat cu articolul 14, cât și articolul 10 din Convenție. Cererea a fost repartizată Secției a IV-a a Curții (articlolul 52 § 1 din regulament). La data de 8 iulie 2003, acesta a fost declarată în parte admisibilă de o cameră a acestei secții compuse din M. Pellonpää, Sir Nicolas Bratza, V. Strážnická, R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki, J. Borrego Borrego, judecători și M. O’Boyle, grefier de secție. La Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg a avut loc o ședință publică, la 16 decembrie 2003 (articolul 59 § 3 din regulament).

În decizia sa din 30 martie 2004 („decizia camerei”), camera a hotărât în unanimitate că există încălcarea articolului 3 din Protocolul nr.1 și că nu se pune nici un fel de altă problemă distinctă pe terenul articolelor 14 și 10 din Convenție. Ea spune, de asemenea, că această constatare de încălcare constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suportat de reclamant. La 23 iunie 2004 Guvernul a cerut retrimiterea cauzei în fața Marei Camere (articolul 43 din Convenție). La 10 noiembrie 2004 colegiul Marii Camere a hotărât să admită cererea de retrimitere (articolul 73 din regulament). Componența Marii Camere a fost decisă în conformitate cu dispozițiile articolelor 27 §§ 2 și 3 din Convenție și 24 din regulament.

Atât reclamantul cât și guvernul au depus câte un memoriu. Două asociații, Prison Reform Trust și Centrul AIRE, ca și guvernul din Letonia autorizate de către președinte să intervină în cadrul procedurii scrise (articolele 36 § 2 din Convenție și 44 § 2 din regulament), au depus, de asemenea, observații. Părțile au răspuns la aceste observații în timpul audierii menționate mai sus (articolul 44 § 5 din Regulament). La Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg a avut loc o ședință publică la 27 aprilie 2005 (articolul 59 § 3 din Regulament). S-au prezentat: - pentru Guvern E. Wilmott, agent R. Singh, Q.C., consilier M. Hodgson M. Rawlings B. Daw, consilieri - pentru reclamant F. Krause, consilier E. Abrahamson, avocat.

Curtea a ascultat declarațiile domnului Singh și a doamnei Krause. ÎN FAPT I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI Reclamantul s-a născut în 1950. La 11 februarie 1980 el a fost declarat vinovat de omor involuntar, calificare reținută având în vedere responsabilitatea sa diminuată, probele medicale care au arătat că era un om atins de tulburări grave de personalitate care făceau din el o ființă amorală. A fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe viață. Partea din pedeapsa sa cu executare reală (adică partea care să răspundă exigențelor de reprimare și de intimidare) a expirat la 25 iunie 1994. Reclamantul a rămas în detenție din considerente de risc și de periculozitate, comisia de eliberare condiționată considerând că el continuă să prezinte un risc de prejudiciu grav pentru public.

Articolul 3 din legea din 1983 privind procentul poporului împiedicat să voteze la alegerile legislative ca și la alegerile municipale, reclamantul sesizează Înalta Curte în baza articolului 4 din legea din 1998 privind drepturile omului pentru a solicita o declarație în termenii căreia dispoziția mai sus menționată este incompatibilă cu Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Cererea a fost examinată de către Divisional Court la 21 și 22 martie 2001 împreună cu o cerere de control jurisdicțional formulată de alți 2 deținuți, domnul Pearson și domnul Feal-Martinez, care și ei încercau, de asemenea, să obțină o declarație de incompatibilitate după ce au fost refuzați de către cel care era responsabil cu listele electorale de a-i înscrie pe ele.

În decizia din 4 aprilie 2001 dată de Divisional Court , Lord Justice Kennedy arată că articolul 3 însemna încheierea unui lung proces și a citat motivele furnizate de către ministru în timpul procedurii în favoarea menținerii politicii în vigoare: „Comițând infracțiuni care, prin ele însele sau combinate cu circumstanțe agravante printre care pot figura personalitatea contravenientului sau existența unor condamnări anterioare, cer o pedeapsă privativă de libertate, deținuți în aceași situație au pierdut, pe periaoda lor de privare de libertate dreptul de a cântări asupra modului în care țara este guvernată. Detenția forțată nu este singurul aspect al pedepsei. Exilarea din societate aduce cu ea lipsirea de privilegii ale societății și mai ales aceea de a-și alege reprezentanții”.

Examinând practica urmată în alte state, a reieșit faptul că în Europa doar unui număr de 8 țări, dintre care Marea Britanie, îi lipsește de dreptul de vot pe deținuții condamnați, 20 de țări lăsând bucuria integrală a acestui drept deținuților și 8 alte țări aducând doar atingeri limitate acestui drept.

El a citat Curtea Supremă a Statelor Unite care a respins un recurs îndreptat împotriva retragerii drepturilor electorale ale deținuților condamnați consacrat de Constituția statului California ( Richardson c. Ramirez [1974] 418 US 24). O deosebită atenție a fost acordată jurisprudenței canadiene, invocată de cele două părți și în special deciziei date de Curtea Supremă din Canada în cauza Sauve c. Canada (nr.1) [1992] 2 SCR 438, în care retragerea dreptului de vot tuturor deținuților a fost anulată pe motivul că avea o deschidere prea largă și încetinea regula de atingere minimă, și decizia Curții de Apel Federale confirmând în cauza Sauve (nr.2) ([2000] 2 CF), dispoziția legislativă adoptată în intervalul care restrângea domeniul de aplicare de lipsire a drepturilor electorale pentru deținuții care execută o pedeapsă de 2 ani sau mai mulți într-o instituție corecțională.

Scoțând în evidență că instanțele canadiene aplică o dispoziție din carta lor de drepturi și libertăți formulate diferit, Divisional Court, consideră că hotărârea dată de judecătorul Linden în cea de a doua cauză adusă în fața Curții de Apel Federale conținea observații utile, în special în ceea ce privește riscul instanțelor de a-și însuși rolul Parlamentului. Ea a trecut, de asemenea, în revistă cauzele examinate de Comisia Europeană și de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului și a precizat că această Comisie a adoptat o atitudine coerentă constând în acceptarea restricțiilor cu privire la persoanele condamnate și deținute. Lord Justice Kennedy declară : „(...) Revin la ceea ce Curtea Europeană a spus în paragraful 52 din hotărârea Mathieu-Mohin.

Evident, din punctul de vedere al individului reținut, lipsirea dreptului de vot adice o atingere chiar fondului acestui drept, dar este vorba de o abordare prea simplă, căci adevăratul obiect al articolului 3 din Primul Protocol este problema privind sufragiul universal și „ a liberei exprimări de opinie a poporului privind alegerea corpului legislativ „. Dacă un individ trebuie să fie lipsit de dreptul de vot acest lucru nu poate fi decât cu un scop legitim.În cazul unui deținut condamnat care își execută pedeapsa, acest scop poate să nu fie ușor de explicat. Există un element de pedepsire și, de asemenea, un element de drept electoral. Așa cum a spus ministrul de interne, Parlamentul a decis că pe durata încarcerării lor deținuții condamnați își pierd dreptul de a cântări modul în care este guvernată țara.

Grupul de lucru a estimat că deținuți aflați în aceeași situație și-au pierdut autoritatea morală necesară pentru a vota. Poate că cea mai bună parte care trebuie însușită este cea sugerată de judecătorul Linden, și anume să lase filozofilor grija de a defini adevărata natură a acestei lipsiri de drept de vot, recunoscând că legislația face multe alte lucruri. Curtea Europeană cere, de asemenea, ca mijloacele folosite pentru a restrânge drepturile electorale care rezultă din Convenție să nu fie disproporționate, și după părerea mea, trebuie ca Divisional Court, să se lase pe mâna legiuitorului.

Este ușor de criticat o lege pentru amploarea domeniului său de aplicare (de exemplu, faptul că se interzice deținuților care și-au terminat de ispășit partea punitivă a pedepsei lor pe viață și persoanelor deținute în baza dispoziției legii din 1983 privind sănătatea mentală), dar așa cum reiese clar din sursele citate, statele, nu toate statele,care interzic dreptul de vot persoanelor condamnate, limitează privarea dreptului la vot pe perioada detenției. Parlamentul acestei țări putea să legifereze diferit pentru a atinge obiectivele pe care și le-a stabilit și eu, ca și judecătorul McLachlin din Canada, admit că procesul de adaptare la cazurile speciale este rareori perfect, astfel încât instanțele trebuie să acorde o anumită latitudine legislatorului.Așa cum susține [ Consiliul de Miniștri], măsurile aplicate în diferitele societăți democratice formează un spectru larg, în centrul căruia, se află soluția britanică.

Cu timpul, aceasta se poate deplasa către una sau alta din extremele spectrului, fie că este ușor (cazul recentei modificări privind în special persoanele deținute preventiv) sau radical. Este însă de competeneța Parlamentului și nu a instanțelor să decidă acest lucru. Acest principiu se aplică chiar și în cazul dificil al deținuților care și-au terminat de executat partea punitivă a pedepsei lor pe viață (...) Acești indivizi au fost condamnați, cu toții, și de exemplu, Parlamentul a declarat că toate persoanele condamnate la o pedeapsă pe viață își pierd dreptul de vot pe viață, anomalia aparentă a situației lor, ar fi trebuit să dispară.(...) Dacă articolul 3 § 1 din legea din 1983 poate fi considerată ca îndeplinind cerințele articolului 3 [din Primul Protocol], nici articolul 14 și nici chiar articolul 10 nu pot fi de nici un ajutor”.

Pretențiile reclamantului au fost deci respinse, ca și cele ale celorlalți deținuți. La 2 mai 2001, o cerere de a introduce un apel, însoțită de un rezumat de 43 de pagini ale modalităților avute în vedere, a fost depusă în numele domnului Pearson și Feal-Martinez. La 15 mai 2001 Lord Justice Buxton a examinat cererea din dosar și a refuzat autorizarea solicitată, considerând că apelul nu avea șanse reale de succes. 19.La data de 19 mai 2001, reclamantul i-a solicitat, de asemenea, autorizația de a introduce un apel. La 17 iunie 2001, cererea sa a fost examinată de Lord Justice Simon Brown, care o va respinge din aceleași motive ca cele date de Lord Justice Buxton pentru pentru a înlătura cererile domnului Pearson și domnului Feal-Martinez.

La 18 iunie 2001, după o audiere, Lord Justice Simon Brown a respins o nouă cerere formulată de reclamant; el a respins, de asemenea, cererea în justiție a domnului M. Pearson și a domnului Feal-Martinez, care și ei, și le-au reînnoit pe ale lor. 20.La 25 mai 2004, reclamantul a fost eliberat condiționat. II. DREPTUL

ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

21.Articolul 3 din legea din 1983 privind reprezentarea poporului ( Representation of the People Act 1983 – „Legea din 1983”) este astfel redactat: „1. Orice persoană condamnată este, în timpul încarcerării sale într-un penitenciar, în executarea pedepsei sale (...), incapabil din punct de vedere legal de a vota la alegerile parlamentare sau locale oricare ar fi.” 22.Acest articol a fost adoptat fără dezbatere; el reia pur și simplu dispozițiile articolului 4 din legea din 1969 privind reprezentarea poporului, al cărui conținut se trage din legea din 1870 privind decăderea din drepturi, care reînnoia deja regulile juridice anterioare privind decăderea din anumite drepturi care lovește „criminalii” condamnați („moartea civică” din perioada regelui Eduard al III-lea).

23.Privațiunea dreptului de vot nu se aplică persoanelor închise pentru atingere a autorității justiției (articolul 3 § 2 a)) nici celor închise, de exemplu, pentru că nu au plătit o amendă (articolul 3 § 2 c)). 24.În urma dezbaterilor parlamentare privind legea din 2000 care se referă la reprezentarea poporului, care admite persoanelor în detenție preventivă și bolnavilor mentali care nu sunt condamnați dreptul de a vota, deputatul Howarth, exprimându-se în numele guvernului, a apărat idea că „pierderea drepturilor, dintre care și cel de a vota, trebuie să facă parte integrantă din pedeapsa unui deținut condamnat”. Legea era însoțită de o declarație de compatibilitate în temeiul articolului 19 din legea din 1998 privind drepturile omului prin care ministrul aducea la cunoștință faptul că el considera dispozițiile pe care le-a supus Parlamentului ca fiind compatibile cu Convenția.

25.Articolul 4 din legea din 1998 privind drepturile omului este astfel redactată: „1. Paragraful 2 din prezentul articol se aplică oricărei proceduri în cadrul în care un tribunal este chemat să spună dacă o dispoziție legislativă este compatibilă cu un drept recunoscut de Convenție. 2. Dacă tribunalul consideră că dispoziția în cauză este incompatibilă cu dreptul recunoscut de Convenție, acesta poate pronunța o declarație de incompatibilitate.” III. TEXTELE

INTERNAȚIONALE PERTINENTE

Pactul internațional privind drepturile civile și politice 26.Dispozițiile pertinente ale Pactului internațional privind drepturile civile și politice sunt astfel redactate: Articolul 25 „Orice cetățean are dreptul și posibilitatea, fără nici una dintre discriminările vizate în articolul 2 [originea, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau altă opinie, originea națională sau socială, averea, nașterea sau oricare altă situație] și fără restricții absurde: a) să ia parte la conducerea afacerilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți aleși liber; b) să voteze (...)” Articolul 10 „1. Orice persoană lipsită de libertatea sa este tratată cu umanitate și cu respectarea demnității inerente persoanei umane.

(...) 3. Regimul de penitenciar prezintă un tratament al condamnaților al cărui scop esențial este amendamentul lor și reclasarea lor socială. (...)” 27.În observația generală nr. 25(57) pe care a adoptat-o la 12 iulie 1996 în temeiul articolului 40 § 4 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, Comitetul Drepturilor Omului ale Națiunilor Unite declară, în special, cu privire la dreptul garantat de articolul 25: „14. În rapoartele lor, Statele părți ar trebui să precizeze motivele de lipsire a dreptului de vot și să le explice. Aceste motive ar trebui să fie obiective și rezonabile. Dacă faptul de a fi condamnat pentru o infracțiune este un motiv de lipsire a dreptului de vot, perioada în timpul căreia interdicția se aplică ar trebui să fie în raport cu infracțiunea și sentința.

Persoanele lipsite de libertatea lor care nu au fost condamnate nu ar trebui să fie decăzut din dreptul de vot.” Regulile penitenciarelor europene (1987, Recomandarea R (87) 3 ale Comitetului de Miniștri al Consiliului European) 28.Această recomandare prezintă regulile minimale de aplicare în condițiile de detenție, din care și următorul principiu: „64. Întemnițarea în numele privațiunii de libertate este o pedeapsă ca atare. Condițiile de detenție și regimurile de penitenciar nu trebuie, deci să agraveze suferința astfel cauzată, doar dacă segregarea sau menținerea disciplinei o justifică.” Recomandarea R(2003)23 a Comitetului de Miniștri ai Statelor membre privind gestiunea făcută de administrațiile din penitenciare a condamnaților pe viață și a altor deținuți de durată lungă 29.Această recomandare, adoptată la 9 octombrie 2003, notează creșterea numărului de condamnați pe viață și urmărește ghidarea Statelor membre în gestiunea deținuților de durată lungă.

30.Scopurile gestionării acestor deținuți ar trebui să fie: „2. (...) - să vegheze ca închisorile să fie locuri sigure și securizate pentru deținuți (...); - să atenueze efectele negative care pot provoca detenția de durată lungă și pe viață; - să crească și să îmbunătățească posibilitatea pentru ca acești deținuți să se reintegreze cu succes în societate și să ducă după eliberare o viață care respectă legile.” 31.Această recomandare conține, mai ales, următoarele principii generale: „3. Ar trebui să se ia în considerație diversitatea caracteristicilor individuale ale condamnaților pe viață și a deținuților de lungă durată, și să se țină cont de acest lucru pentru a stabili planuri individuale de desfășurare a pedepsei (principiul de individualizare).

4. Viața în închisoare ar trebui să fie organizată, astfel încât să fie apropiată, pe cât posibil de realitățile vieții în societate (principiul de normalizare). 5. Ar trebui să se ofere deținuților ocazia de a-și exercita responsabilitățile personale din viața cotidiană în închisoare (principiul responsabilității).” Codul de bună conduită în materie electorală 32.Acest document, adoptat de Comisia Europeană pentru democrație privind dreptul (Comisia de la Veneția) în urma celei de a 51-a sesiuni în Plen (5-6 iulie 2002) și supusă Adunării parlamentare a Consiliului Europei la 6 noiembrie 2002, cuprinde liniile directoare elaborate de Comisie privind circumstanțele când poate exista privare de drept de vot sau de eligibilitate : „d.(...) i.o excludere a dreptului de vot și a eligibilității poate să fie prevăzută, dar ea se supune următoarelorccondiții cumulative : ii.

ea trebuie să fie prevăzută de lege ; iii. ea trebuie să respecte principiul proporționalității ; excluderea eligibilității poate să fie supusă unor condiții mai puțin severe decât cele de drept de vot ; iv. trebuie să fie motivată printr-o interdicție privind motivele legate de sănătatea mentală sau de condamnările penale pentru delicte grave ; v. printre altele, excluderea drepturilor politice sau interdicția privind motivele legate de sănătatea mentală trebuie să fie pronunțate de o instanță printr-o decizie specifică”.

Dreptul și practica în statele contractante 33.După studiul realizat de Guvern plecând de la informațiile furnizate de reprezentanțele sale displomatice în 18 țări (Albania, Germania, Azerbaijan, Croația, Danemarca, Fosta Republică Jugoslavă Macedonia, Finlanda, Islanda, Lituania, Moldova, Muntenegreu, Olanda, Portugalia, Republica Cehă, Slovenia, Suedia, Elveția, Ucraina) deținuții au dreptul de a vota fără nici o restricție, în 13 țări (Armenia, Belgia[1], Bulgaria, Cipru, Estonia, Georgia, Ungaria, Irlanda, Marea Britanie, Rusia, Serbia, Slovacia[2] și Turcia) toți deținuții se lovesc de interdicția de a vota sau de imposibilitatea de a face acest lucru, și, în 11 țări (Austria[3], Bosnia-Herțegovina[4], Spania[5], Franța[6],Grecia[7], Italia[8], Luxembourg[9], Malta[10],Norvegia[11],Polonia[12], România) dreptul de vot al deținuților poate fi limitat într-un alt mod.

34.Celelalte elemente de care dispune Curtea arată că în România, deținuții ar putea să-și piardă dreptul de vot dacă pedeapsa principală este mai mare de 2 ani închisoare în timp ce în Letonia deținuții execută o pedeapsă într-un penitenciar nu au drept de vot. Cât despre Liechtenstein deținuții nu se bucură de drept de vot. Jurisprudența pertinentă a altor state Canada 35.În 1992, Curtea Supremă din Canada a anulat, în unanimitate o dispoziție legislativă care interzice tuturor deținuților să voteze ( Sauve c. Canada (nr.1) [1992] 2 SCR 438). Au fost introduse amendamente pentru a limita interdicția deținuților care exercitau o pedeapsă de 2 sau mai mulți ani. Curtea de Apel Federală a confirmat această dispoziție.

Totuși, în urma deciziei date de Divisional Court în speță, Curtea Supremă s-a pronunțat la 31 octombrie 2002 în cauza Sauve c. Procurorului general din Canada (nr.2), prin cinci voturi împotrivă la 4, că alineatul 51 e) din Legea electorală din Canada din 1985, care privează de dreptul de vot orice persoană deținută într-o instituție corecțională pentru a executa o pedeapsă de doi sau mai mulți ani, era neconstituțională, căci contrar articolelor 1 și 3 din Carta canadiană a drepturilor și libertăților, în termenii căreia : „1. Carta canadiană a drepturilor și libertăților garantează drepturile și libertățile pe care le enunță.Acestea nu pot fi limitate decât printr-o regulă de drept, în limite rezonabile și a cărei justificare să poată fi demonstrată în cadrul unei societăți libere și democrate”.

3.Orice cetățean canadian are dreptul de a vota și este eligibil în cadrul alegerilor legislative, federale sau provinciale”. 36.Conform judecătorul McLachlin, președintele completului, care s-a exprimat în numele majorității, dreptul de vot este un drept fundamental pentru democrația canadiană și supremația dreptului și nu poate fi înlăturată cu ușurință. Restricțiile privind acest drept cer nu numai o abordare judiciară ci și o examinare aprofundată. Pentru majoritate, Guvernul nu a reușit să evidențieze problemele specifice care necesită privarea dreptului de vot și această măsură nu răspunde criteriului proporționalității, în special pentru că, Guvernul nu a reușit să stabilească o legătură rațională între privarea dreptului de vot și obiectivele pe care aceasta le urmărește.

În ceea ce privește primul obiectiv -întărirea sensului civic și respectarea statului de drept- faptul de a priva de dreptul de vot persoanele deținute într-un penitenciar riscă să comnpromită și mai mult respectarea statului de drept și democrația decât de a lăuda aceste valori. Legitimitatea legii și a obligației de a o respecta decurge direct din dreptul de vot al fiecărui cetățean. Privarea prizonierilor de dreptul de vot echivalează cu renunțarea la un important mijloc de a le insufla valorile democratice și sensul responsabilităților sociale, și conduce către principiile de includere, de egalitate și de participare a cetățeanului și este incompatibil cu respecatrea demnității umane care se găsește în interiorul democrației canadiene și a Cartei.

În ceea ce privește al doilea obiectiv, și anume, a impune o sancțiune potrivită, majoritatea consideră că Guvernul nu a prezentat nici o teorie convingătoare pentru a explica de ce trebuie să i se permită să retragă acest drept democratic fundamental cu titlu de pedeapsă impusă de stat. O retragere asemănătoare nu ar mai putea să treacă ca o formă legitimă de pedeapsă deoarece este arbitrară – nu este modelată acțiunilor și situației speciale a contravenientului și la crima comisă de acesta - și nu se referă la un obiectiv penal legitim, căci nici dosarul nici bunul simț nu sprijină afirmația conform căreia privarea dreptului de vot are ca efect intimidarea criminalilor sau de a-i readapta.

37.Conform opiniei minorității, exprimată de judecătorul Gonthier, obiectivele măsurii sunt urgente și reale și se bazează pe o filozofie socială sau politică în același timp rezonabile sau raționale.Primul obiectiv și anume întărirea simțului civic și respectarea statului de drept este legat de promovarea cetățeniei.Dezaprobarea socială a actelor criminale grave reflectă un punct de vedere moral care garantează respectarea contractului social și a statului de drept și care afirmă importanța legăturii dintre individ și colectivitate. Conform minoritărții „promovarea simțului civic” poate avea un caracter abstract sau simbolic, dar obiectivele simbolice sau abstracte pot fi valabile în sine și nu trebuie minimalizate din simplul motiv că sunt simbolice.

Cât despre al doilea obicetiv, o mai bună realizare a obicetivelor generale ale sancțiunii penale, măsura are în mod clar un aspect de pedeapsă și o funcție de răsplată. Legislatorul poate din punct de vedere legitim să cpnceapă sancțiunile și pedepsele care îi convin să fie impuse autorilor actelor criminale grave. Privarea dreptului de vot este o incapacitate civilă care decurge din declarația de culpabilitate. Măsura satisface, de asemenea, un criteriu al proporționalității pentru că există o legătură rațională între dispoziția contestată și obiective și ea este definită cu grijă pentru a se adapta autorilor de infracțiuni grave. Retragerea dreptului de vot autorilor actelor criminale grave este echivalentă cu a însemna pentru colectivitate și pentru contravenienți ei-însăși că, săvârșirea unor infracțiuni grave, nu va fi tolerată de colectivitate.

Societatea, din acest punct de vedere, poate să suspende temporar dreptul de vot al autorilor de acte criminale grave pentru a a firma că simțul civic și respectarea statului de drept în calitate de obiective legitime, sunt condiții prealabile participării democratice. Minoritatea se referă la necesitatea de a respecta limita stabilită de legislator și de a ține cont de faptul că sunt posibile numeroase proporții rezonabile și raționale. Africa de Sud 38.La 1 aprilie 1999, în cauza August și alții c. Comisia Electorală și alții (CCT8(99 : 1999 (3) SA 1), Curtea Constituțională din Africa de sud a examinat cererea pe care deținuții au prezentat-o pentru a obține o declarație și o ordonanță care constrângea comisia electorală să ia măsuri care să le permită, ca și altor deținuți, să se înscrie pe listele electorale și să voteze în timpul petrecut în închisoare.

Aceasta a scos în evidență că dreptul oricărui cetățean adult de a participa la alegerile legislative era enunțat în Constituția sud-africană într-un mod ferm și a subliniat importanța acestui drept : „Universalitatea dreptului de vot este importantă nu numai pentru națiune și pentru democrație. Faptul că toți cetățenii fără excepție se bucură de drept de vot este un mod de recunoaștere a demnității și a importanței persoanei. În sens literal, aceasta înseamnă că fiecare contează”. 39.Curtea Constituțională a hotărât că, prin însăși natura sa, dreptul de vot atrage obligații pozitive pentru puterea legislativă și puterea executivă și că legea electorală ar trebui să fie interpretată în așa fel încât să întărească declarațiile, garanțiile și responsabilitățile constituționale.

Ea a relevat că multe societăți democratice limitează dreptul de vot anumitor categorii de deținuți. Deși Constituția nu cuprinde nici o dispoziție de acest gen ea a recunoscut că este posibil să se instaureze restricții în exercitarea drepturilor fundamentale cu condiția ca acestea să fie, în special, rezonabile și justificabile. Problema de a ști dacă legislația care lezează deținuții cu interdicție a fost justificată în comparație cu Constituția nu a fost amintită în timpul procedurii și Curtea a subliniat că decizia sa nu trebuia să fie interpretată ca împiedicând Parlamentul să interzică dreptul de vot anumitor categorii de deținuți. În absența unei astfel de legislații, deținuții dispuneau de drept constituțional de a vota și nici comisia electorală nici Curtea însăși nu aveau puterea să-i priveze de acest lucru.

Ea spune că această comisie trebuia să ia măsuri rezonabile care să permită deținuților să voteze. ÎN DREPT I. ASUPRA

ÎNCĂLCĂRII INVOCATE ÎN ARTICOLUL 3 DIN PROTOCOLUL NR. 1 DIN CONVENȚIE

40. Reclamantul se plânge de faptul că a fost privat de dreptul de vot. Acesta invocă articolul 3 din Protocolul nr. 1, în termenii căruia: „Înaltele Părți contractante se angajează să organizeze, la intervale de timp rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condițiile care asigură libera exprimare de opinie a poporului privind alegerea corpului legislativ”. Hotărârea camerei 41. Camera a considerat că interdicția de a vota lezează deținuții condamnați care își execută pedeapsa, era disproporționată. Ea a ținut cont de faptul că această măsură priva un număr mare de persoane de dreptul de vot și se aplica automat oricare ar fi fost durata pedepsei sau gravitatea infracțiunii și ducea la rezultate arbitrare și la anomalii conform cu data alegerilor.

În concluzie, aceasta a relevat faptul că, privarea dreptului de vot înainte de a trece drept o componentă a sancțiunii aplicată deținuților, nu avea nici un motiv logic de a continua aplicarea acestei măsuri în speță reclamantului, care terminase executarea pedepsei sale răspunzând cerințelor de pedepsire și de intimidare. Aceasta a încheiat în paragraful 51: „Curtea recunoaște că este vorba de un domeniu în care legislatorul național trebuie să se bucure de o marjă largă de apreciere pentru a determina dacă mai este justificată în zilele noastre, limitarea dreptului de vot la deținuți, și dacă da, cum stabilește un echilibru drept.

Legislatorului îi aparține, în special, să decidă dacă restricțiile eventuale ale dreptului de vot trebuie să fie adaptate infracțiunilor specifice sau infracțiunilor de o gravitate specială sau dacă, de exemplu, instanța care pronunță pedeapsa trebuie să dispună de o latitudine totală pentru a priva sau nu un dondamnat de dreptul de vot. Curtea relevă faptul că nimic nu arată că legislatorul britanic a căutat vreodată să cântărească interesele concurente sau să evalueze proporționalitatea interdicției care lezează deținuții condamnați. Ea nu admite decât o interdicție absolută de a vota pentru orice deținut care își execută pedeapsa, și oricare ar fi împrejurările, depinde de o marjă de apreciere acceptabilă.

În speță, reclamantul a fost decăzut din dreptul de a vota pentru că i-a fost aplicată o restricție care privează automat sau total dreptul de vot al deținuților condamnați; deci, el se poate declara victimă a acestei măsuri; Curtea nu ar trebui să speculeze asupra faptului dacă reclamantul a fost, de asemenea, decăzut din dreptul de a vota dacă s-a impus o restricție mai limitată a dreptului de vot al deținuților, de natură să respecte cerințele articolului 3 din Protocolul nr.1”. Argumentele părților Reclamantul 42. Reclamantul a fost de acord cu termenii hotărârii camerei.

El promovează ideea că teza Guvernului conform căreia această hotărâre făcea necesară o revizuire radicală a legilor din numeroase State contractante provine dintr-o concepție eronată; pentru el, într-adevăr, acest text se bazează pe situația specială care se regăsește în Marea Britanie și vizează o privare totală de dreptul de vot care lovește deținuții condamnați care rezulră, nu dintr-o decizie motivată și bine justificată luată ca urmare a unei dezbateri aprofundate ci dintr-o fidelaitate a unei tradiții istorice. El respinge, de asemenea, argumentul conform căruia camera nu ar fi acordat greutatea care trebuie marjei de apreciere căic această noțiune nu are, conform lui, decât foarte puțin de adus în speța în cauză.

43.Reclamantul subliniază că există o prezumpție în favoarea acordării dreptului de vot, care este în concordanță cu natura profundă a democrației. Nu este vorba numai de un privilegiu, așa cum s-a spus de multe ori, chiar și pentru deținuți, care continuă să se bucure de drepturi intangibile de la care nu se pot face derogări decât în circumstanțe cu totul excepționale. A restrânge dreptul de vot nu ar ajunge la nici un scop legitim. În realitate,legislatorul nu s-a gândit deloc la privarea dreptului de vot s deținuților deoarece legea din 1983, care s-a mărginit să topească legile anterioare, a fost adoptată fără dezbateri provond această problemă ; Nu au existat dezbateri profunde nici la momentul adoptării legii din 2000. În sfârșit, jurisdicțiile naționale nu s-au aplecat asupra legalității acestei interdicții dar au tranșat problema acceptând avizul Parlamentului.

44. Parlamentul a justificat decăderea dreptului de vot care lovește condamnații deținuți declarând că această măsură face parte din sancțiune.Totodată, reclamantul nu crede că este legitim să pedepsești prin suprimarea altor drepturi fundamentale decât dreptul la libertate căci acest lucru ar fi incompatibil cu obiectivul declarat de punerea în închisoare, și anume, readaptarea.Nimic nu ar arăta că această pierdere a unui drept urmărește scopurile anunțate și nimic nu dovedește existența unei legături între suprimarea dreptului de vot și prevenirea crimei sau respectarea statului de drept. Majoritatea instanțelor și a cetățenilor ar ignora total că pierderea dreptului de vot însoțește condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea.Întărirea simțului civic este, conform părerii reclamantului un obiectiv care a fost invocat a posteriori și trebuie tratată cu circumspecție.

De altfel, această măsură ar aboli simțul civic și ar slăbi respectarea statului de drept deparece ea ar contribui să îndepărteze și mai mulr deținuții de societate. 45. Această interdicție generală ar fi, de asemenea, disproporțională și arbitrară și ar aduce atingere substanței însăși a dreptului de vot. Ea nu ar fi legată de natura sau de gravitatea infracțiunii comise și efectele sale asupra deținuților ar varia în funcție cu faptul dacă încarcerarea lor ar coincide cu alegerile. Ea ar priva potențial o parte importantă a populației (mai mult de 48.000 persoane) de a alege sau de posibilitatea de a contestat prin alegeri politica penală care le este aplicată.Reclamantul susține, printre altele, că, deoarece el a terminat de executat partea pedepsei cu executare reală, el nu mai este deținut într-un sens represiv, doar din cauza periculozității sale, astfel că nu s-ar mai invoca pedeapsa ca justificativă.

El semnalizează pedeapsa cu închisoare „cu intermitență” recent aplicată, prin care o persoană poate să voteze în timpul perioadelor în care își reia locul în societate dar nu și în timpul cât este în închisoare, și consideră că acest lucru slăbește avântul scopului pe care s-a afirmat că-l urmărește împiedicând ceilalți deținuți condamnați să voteze. 46.Reclamantul trimite, de asemenea, la tendința de a recunoașre dreptul de vot deținuților în Canada, în Africa de sud și în diferite state europene și argumentează că 19 țări nu aplică nici o restricție în timp ce 8 nu aplică decât o interdicție parțială sau specifică.

El conchide că nu există nici un motiv convingător, în afara sancțiunii, de a retrage dreptul de vot deținuților condamnați și că această pedeapsă suplimentară nu este în concordanță cu ideea conform căreia închisoarea pedepsește în ideea de privare de dreptul la libertate, pe care-l antrenează, și deținutul nu-și pierde acolo nici un alt fel de drept fundamental, numai în cazul în care din motive de securitate, de exemplu, se comandă privarea sa. După părerea sa, această interdicție nu este decât o problemă de judecată morală și este inacceptabil ca dreptul de vot să fie supus unei judecăți morale impuse de persoanele care au fost alese, deoarece acest lucru ar însemna că aleșii ar alege electoratul.

Guvernul 47. Guvernul consideră că articolul 3 din Protocolul nr.1 nu enunță un drept de vot absolut și că este loc de a recunoaște statelor contractante o marjă largă de apreciere atunci când ele au de fixat condițiile de exercitare a dreptului de vot. El consideră că hotărârea camerei nu a acordat acestei considerări importanța pe care o merita. După părerea sa, camera a crezut, pe nedrept, că legea privind dreptul de vot a deținuților rezulta dintr-o fidelitate oarbă față de o tradiție istorică.El susține că această politică a fost urmată timp de mai mulți ani cu aprobarea expresă a Parlamentului, formulată în ultimă instanță odată cu adoptarea legii din 2000 privind reprezentarea poporului care a fost însoțită de o declarație de compatibilitate cu titlul legii privind drepturile omului.

Camera nu a ținut cont, așa cum s-ar fi cuventi, de marea varietate care domnește în sânul statelor membre asupra problemei dreptului de vot a deținuților condamnați și se ajunge de la absența interdicției la restricții care se prelungesc dincolo de încheierea pedepsei. În 13 țări, deținuții nu pot vota. Domnea, de asemenea, o mare diversitate în statele democratice non-europene. Hotărârea camerei nu se potivește cu demersul observat uniform de organismele Convenției și înainte nu s-a sugerat niciodată că tipul de restricție care se aplică în Marea britanie ar pune probleme. 48. Mai mult, problema a fost examinată într-o formă aprofundată de instanțele naționale care au aplicat principiile Convenției reluate din legea din 1983 privind drepturile omului.

Ori, camera a acordat prea puțină atenție acestui factor dar s-a concentrat asupra poziției unei jurisdicții dintr-o altă țară (decizia Sauve nr.2 , citată la paragrafele 35-37 mai sus). Guvernul remarcă că acest precedent canadian a fost adoptat cu o majoritate mică (5 voturi contra 4 ), care privea o lege, a cărei conținut și structură diferă de cea a Convenției, care a fost interpretată de instanțele naționale, ele neaplicând noțiunea de marjă de apreciere și că era însoțit de o puternică opinie separată mult mai conformă cu jurisprudența organismelor Convenției. În ceea ce privește cauza examinată în Africa de Sud ( August c. Comisiei Electorale , citată la paragrafele 38-39), ea nu era pertinentă deoarece privea obstacole practice în exercitarea dreptului de vot și nu o interdicție de votare înscrisă în lege.

49. Guvernul crede, de asemenea, că această cameră a căzut în eroare examinând în abstract compatibilitatea legii naționale cu Convenția, fără să țină seama de faptul că, în circumstanțele speței, dacă Marea Britanie ar trebui să amendeze legea și să priveze de dreptul de vot numai persoanele care au comis crimeele cele mai grave, reclamantul fiind lovit de această pierdere a unui drept, deoarece el a fost condamnat pentru omor, la o pedeapsă cu închisoarea pe viață. Constatarea încălcării ar putea fi un rezultat surprinzător care ar răni numeroase persoane. Mai mult, camera s-a înșelat asupra numrărului de deținuți privați de dreptul de vot cuprinzându-i și pe cei care sunt în arest preventiv și deci nu sunt atinși de această măsură.

50. Guvernul susține că în speță incapacitatea viza două scopuri legitime legate : pe de o parte, prevenirea crimelor și pedepsirea contravenienților și, pe de altă parte, întărirea simțului civic și a respectării statului de drept astfel încât persoanele care au încălcat reglementările fundamentale ale societății se văd private de dreptul de a-și da avizul asupra modului în care aceste reguli au fost elaborate, și, în acest fel asupra duratei pedepsei lor. Deținuții condamnați ar fi rupt contractul social și vor putea deci (temporar) a fi considerați ca pierzând dreptul de a participa la guvernarea țării. Recomandarea Consiliului Europei privind gestionarea condamnaților pe viață citați de Centrul AIRE într-o a treia intervenție a sa nu va putea să fie obligatorie și nu ar menționa dreptul la vot ; în orice caz, legislația nu va fi incompatibilă cu principiile pe care le conține.

51. Măsurarea în cauză va fi, dealtfel, proporțională deaorece ea nu atinge decât persoanele condamnate pentru crime judecate și destul de grave având în vedere circumstanțele individuale, pentru a justifica o incarcerare imediată, ceea ce exclude persoanele condamnate la o amendă, la o pedeapsă cu suspendare, o pedeapsă de interes general sau o pedeapsă cu închisoarea pentru atingere la autoritatea justiției, ca și persoanele care nu au plătit o amendă sau cele în arest preventiv. Mai mult, incapacitatea juridică este ridicată din moment ce deținutul își recapătă libertatea.. Durata acestei măsuri este astfel fixată de instanță în momentul pronunțării pedepsei. 52. În ceea ce privește efectele pretinse arbitrare ale acestei măsuri, Guvernul susține că, dacă Curtea ar trebui să spună că nu există absolut nici o marjă de apreciere în acest domeniu, trebuie să se admită că trebuie să se traseze o linie de demarcație undeva.

În sfârșit, consecințele asupra reclamantului dun speță nu vor fi disproporționate deoarece el a fost condamnat la o pedeapsă cu îcnhisoarea pe viață și nu ar putea beneficia în nici un fel de o interdicție mai adaptată la cazul său, ca aceea din Austria, care nu atinge decât persoanele condamnate la o pedeapsă mai mare de un an. Guvernul conchide declarându-se preocupat de faptul că această cameră nu a furnizat nici o explicație în ceea ce privește măsurile pe care Marea Britanie ar trebui sp le ia pentru ca sistemul său să devină compatibil cu articolul 3 din Protocolul nr.1 și cere imediatca, în interesul securității juridice statele contractante să furnizeze indicii detailate cu privire la acest subiect.

Terții intervenienți 53. Prison Reform Trust susține că suprimarea dreptului de vot pentru deținuții condamnați constituie un vestigiu din secolul XIX mergând la legea din 1870 privind pierderea unui drept, care își trage originea ea-însăși din noțiunea de moarte civică. Trebuie avut în vedere că excluderea socială este o cauză majoră de infracțiune și de recidivă și că interzicerea de a vota este împotriva ideilor de readaptare și de responsabilitate civică excluzând persoane care sunt deja împinse la marginea societății și accentuând izolarea lor față dse colectivitatea în care ele se vor întoarce să trăiască la ieșirea din închisoare. Această măsură nu va servi nici la convingerea de a nu comite crime și nici să sancționeze într-un mod adecvat.

Campania pe care tocmai a lansat-o în vederea reabilitării dreptului la vot a deținuților a primit o largă susținere din partea tuturor partidelor politice și această cauză a primit și sprijinul bisericii anglicane și catolice, a grupurilor privind reforma penală, de la inspectorul șef al închisorilor din Anglia și din Țara galilor și a predecesorului său, de la președintele asociației directorilor de închisori și numeroși conducători din administrația penitenciarelor. 54.Centrul AIRE atrage atenția asupra recomandării Consiliului Europei privind gestionarea de către administrațiile penitenciarelor a condamnaților pe viață și a celorlalți deținuți pe durată mare (paragrafele 29-31), care are ca obiect de a furniza statelor membre sfaturi pentru a combate consecințele negative ale pedepselor lungi de detenție și pregătirea deținuților să se reintegreze în societate la eliberarea lor.

El se sprijină pe trei principii citate în recomandare : „principiul de individualizare”, „principiul de normalizare” și „principiul de responsabilizare” (paragraful 31 de mai sus). El avansează ideea că deși recomandarea nu face în mod expres referire la dreptul la vot a deținuților, aceste principii conduc către sensul unei extinderi a dreptului de vot la deținuți deoarece acest lucru întărește legătura lor cu societatea, întărește conștiința lor privind locul lor în societate și ține cont de particularitățile situației lor șia caracteristicilor lor persoanele. 55. Guvernul leton se declară preocupat la gândul că hotărârea camerei ar putea avea un efect orizontal asupra celorlalte țări care interzic total deținuților condamnați să voteze.

Argumentează că statele ar trebui să-și acorde în materie o marjă amplă de apreciere ținând cont mai ales de evoluția istorică și politică a țării și de faptul că nu există un punct de vedere al Curții pentru a înlocui propriul punct de vedere cu cea a unei țări democratice fiind pe punctul de a ști ce este ininteresul superior al democrației.

După părerea sa, camera nu a acordat o importanță suficientă aspectului preventiv al privării dreptului de vot, care tinde într-o manieră generală să combată criminalitatea și să evite ca persoanele care au comis infracțiuni grave să nu participe la luarea unei decizii care ar putea să antreneze sosirea la putere a unui individ sau a unor grupuri susceptibile de a avea legături cu organizațiile criminale.Camera nici nu a perceput că în sistemele moderne de justiție penală, pedeapsa cu închisoarea nu este folosită decât în ultimă instanță li chiar dacă interdicția de votare este automată ea rămâne legată de calificarea infracțiunii și de personalitatea autorului acesteia.

Aprecierea Curții I. Principii generale 56. Articolul 3 din Protocolul nr.1 pare la prima vedere diferit de alte dispoziții ale Convenției și a protocoalelor sale garantând drepturi deoarece enunță obligația pentru Înaltele părți contractante să organizeze alegeri în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei poporului și nu un drept sau o libertate în special. 57.Totodată, având în vedere lucrările pregătitoare ale articolului 3 din Protocolul nr.1 și interpretării care îi este dată de această clauză în cadrul Convenției în ansamblul ei, Curtea a stabilit că acest articol garantează drepturi subiective, dintre care dreptul de vot este acela de a fi candidat la alegeri ( Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgiei , hotărâre din 2 martie 1987, seria A, nr.113, pp.22-23, §§ 46-51).

De fapr ea a considerat că acest termen unic de genul său se explică prin dorința de a da mai multă solemnitate angajamentului asumat de statele contractante și de a sublinia că este vorba despre un domeniu în care acestea rezidă în obligația de a lua măsuri pozitive în loc să se mărginească să se abțină de orice ingerință ( ibidem, § 50). 58.Curtea a reamintit în nenumărate rânduri importanța principiilor democratice care susțin interpretarea și aplicarea Convenției (vezi, între altele, Partidul Comunist Unificat din Turcia și alții c. Turciei , decizie din 30 ianuarie 1998, Culegere de decizii și hotărâri 1998-I, § 45) și profită de ocazie pentru a sublinia că drepturile garantate de articolul 3 din Protocolul nr.1 sunt cruciale pentru stabilirea și menținerea bazelor unei adevărate democrații conduse de un stat de drept (vezi, de asemenea, pentru importanța care este recunoscută acestor drepturi pe plan internațional, textele internaționale pertinente citate la paragrafele 26 la 39). 59. Așa cum reclamantul ne face să observăm, dreptul de vot nu constituie un privilegiu.

În secolul XXI, într-un stat democratic, prezumpția trebuie să joace în favoarea întăririi acestui drept în cea mai mare măsură așa cum este ilustrat, de exemplu, istoria parlamentară din Marea Britanie sau din alte țări unde acest drept a fost în mod progresiv extind, de-a lungul secolelor, altor persoane decât unor indivizi aleși, grupuri de elită sau părți din polulație având aprobarea puterii locale. Sufragiul universal este de acum înainte principiul de referință ( Mathieu-Mohin , citată mai sus, § 51, X. c. Republica Federală a Germaniei, nr.2728/66, decizia Comisiei din 6 octombrie 1967 privind admisibilitatea, Anuarul Convenției, vol.10, p.339). 60.De altfel, drepturile consacrate de articolul 3 din Protocolul nr.1 nu sunt absolute.

Există loc și pentru limitări implicite și statele contractante trebuie să știe să-și acorde o matjă de apreciere în materie. 61. Amploarea acestei marje din speță a suscitat o dezbatere vastă. Curtea reafirmă că marja de apreciere în acest domeniu este mare ( Mathieu-Mohin , citată mai sus, § 52 și, mai recent, Matthews c.Marea Britanie [GC], nr.24833/94, § 63, CEDO 1999-I, Labita c. Italiei [GC],nr.26772/95, § 201, CEDO 2000-IV și Podkolzina c. Letoniei , nr.46726/99, § 33, CEDO 2002-II). Există numeroase moduri de a organiza și de a face să funcționeze sistemele electorale și o mulține de diferențe în interiorul Europei mai ales în evoluția istorică, diversitatea culturală și gândirea politică care cere fiecărui stat contractant să incorporeze propria sa viziune în democrație.

62. În același timp, Curții îi aparține să judece în ultim resort asupra observației exigențelor articolului 3 din Protocolul nr.1 ; trebuie să se asigure că limitările nu reduc drepturile despre care este vorba pentru a le atinge în substanța lor și să le lipsească de efectivitatea lor, că ele urmăresc un scop legitim și că mijloacele folosite nu sunt disproporționate (Mathieu- Mohin, § 52). Nici una din condițiile impuse după caz nu trebuie să împiedice libera exprimare a poporului asupra a alegerii corpului legislativ – altfel spus, ele trebuie să reflecte, sau să nu contracareze, dorința de a menține integritatea și efectivitatea unei proceduri electorale vizând să determine voința poporului prin intermediul sufragiului universal.

Se poate, de exemplu, să se imagineze fixarea unei vârste minime în vederea asigurării că persoanele participante la procesul electoral să fie destul de mature sau, în anumite circumstanțe, eligibilitatea poate fi supusă unor criterii, cum ar fi rezidența, pentru a identifica persoanele care au legături destul de strânse sau continue cu țara în discuție sau nutresc un interes față de aceasta ( Hilbe c. Lichtenstein (decembrie), nr.31981/96, CEDO 1999-VI, Melnitchenko c. Ucrainei, nr.17707/02, § 56, CEDO 2004-X). Orice derogare de la principiul de sufragiu universal riscă să saper validitatea democrat