ÎCCJ, decizie (scj.ro #86616)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86616) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

CURTEA EUROPEANĂ A

DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA HIRST c. REGATUL

UNIT AL MARII BRITANII ȘI IRLANDEI DE NORD (nr.2)

(Cererea nr.74025/01)

DECIZIE

STRASBOURG

6 octombrie 2005

Această decizie este definitivă. Poate să suporte

modificările de formă.

În cauză Hirst împotriva Regatului Unit al Marii

Britanii și Irlandei de Nord (nr.2)

*

,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ședința

din Marea Cameră în componența:

L. Wildhaber,

președinte

,

C.L. Rozakis,

J.-P. Costa,

Sir Nicolas Bratza,

G. Bonello,

L. Caflisch,

F. Tulkens,

P. Lorenzen,

N. Vajic,

K. Traja,

A. Kovler,

V. Zagrebelsky,

A.Mularoni,

L.Mijovic,

S.E. Jebens,

D. Jociene,

J. Šikuta,

judecători

,

și M.E. Fribergh,

grefier adjunct

,

După ce a deliberat în camera de consiliu, la

data de 27 aprilie 2005 și la data de 29 august 2005, a pronunțat următoarea

hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

La originea cauzei se află o

cerere (nr.74025/01) introdusă împotriva Regatului Unit al Marii Britanii

și Irlandei de Nord și în care un cetățean al acestui stat, domnul John Hirst

(„reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 5 iulie 2001 în temeiul

articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamantale („Convenția).

Reclamantul, căruia i s-a admis

asistența judiciară, a fost reprezentat de doamna E. Abrahamson,

avocat

la Liverpool. Guvernul britanic („Guvernul”) a fost reprezentat de agenții

săi succesivi, domnul J. Grainger apoi de doamna E. Willmott, amândoi din

Ministerul Afacerilor Externe și Commonwealth, la Londra.

Reclamantul s-a plâns că a fost

lezat în drepturile sale, în calitate de deținut condamnat care își

ispășește pedeapsa, a unei lipsiri totale a dreptului de vot. Acesta a

invocat articolul 3 din Protocolul nr.1 din Convenție, luat separat și

combinat cu articolul 14, cât și articolul 10 din Convenție.

Cererea  a fost repartizată

Secției a IV-a a Curții (articlolul 52 § 1 din regulament). La data de 8

iulie 2003, acesta a fost declarată în parte admisibilă de o cameră a

acestei secții compuse din M. Pellonpää, Sir Nicolas Bratza, V. Strážnická,

R. Maruste, S. Pavlovschi, L. Garlicki, J. Borrego Borrego, judecători și

M. O’Boyle, grefier de secție.

La Palatul Drepturilor Omului

de la Strasbourg a avut loc o ședință publică, la 16 decembrie 2003

(articolul 59 § 3 din regulament). În decizia sa din 30 martie 2004

(„decizia camerei”), camera a hotărât în unanimitate că există încălcarea

articolului 3 din Protocolul nr.1 și că nu se pune nici un fel de altă

problemă distinctă pe terenul articolelor 14 și 10 din Convenție. Ea

spune, de asemenea, că această constatare de încălcare constituie în sine

o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suportat de

reclamant.

La 23 iunie 2004 Guvernul a

cerut retrimiterea cauzei în fața Marei Camere (articolul 43 din

Convenție).

La 10 noiembrie 2004 colegiul Marii

Camere a hotărât să admită cererea de retrimitere (articolul 73 din

regulament).

Componența Marii Camere a fost

decisă în conformitate cu dispozițiile articolelor 27 §§ 2 și 3 din Convenție

și 24 din regulament.

Atât reclamantul cât și

guvernul au depus câte un memoriu. Două asociații,

Prison Reform Trust

și Centrul AIRE, ca și guvernul din Letonia autorizate de către președinte

să intervină în cadrul procedurii scrise (articolele 36 § 2 din Convenție

și 44 § 2 din regulament), au depus, de asemenea, observații. Părțile au

răspuns la aceste observații în timpul audierii menționate mai sus

(articolul 44 § 5 din Regulament).

La Palatul Drepturilor Omului

de la Strasbourg a avut loc o ședință publică la 27 aprilie 2005

(articolul 59 § 3 din Regulament).

S-au prezentat:

-

pentru Guvern

E. Wilmott, agent

R. Singh, Q.C., consilier

M. Hodgson

M. Rawlings

B. Daw, consilieri

-

pentru

reclamant

F. Krause, consilier

E. Abrahamson, avocat.

Curtea a ascultat

declarațiile domnului Singh și a doamnei Krause.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE

SPEȚEI

Reclamantul s-a născut în 1950.

La 11 februarie 1980 el a fost

declarat vinovat de omor involuntar, calificare reținută având în vedere

responsabilitatea sa diminuată, probele medicale care au arătat că era un

om atins de tulburări grave de personalitate care făceau din el o ființă

amorală. A fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe viață.

Partea din pedeapsa sa cu

executare reală (adică partea care să răspundă exigențelor de reprimare și

de intimidare) a expirat la 25 iunie 1994. Reclamantul a rămas în detenție

din considerente de risc și de periculozitate, comisia de eliberare

condiționată considerând că el continuă să prezinte un risc de prejudiciu

grav pentru public.

Articolul 3 din legea din 1983

privind procentul poporului împiedicat să voteze la alegerile legislative

ca și la alegerile municipale, reclamantul sesizează

Înalta Curte

în baza articolului 4 din legea din 1998 privind drepturile omului pentru

a solicita o declarație în termenii căreia dispoziția mai sus menționată

este incompatibilă cu Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

Cererea a fost examinată de

către

Divisional Court

la 21 și 22 martie 2001 împreună cu o cerere

de control jurisdicțional formulată de alți 2 deținuți, domnul Pearson și

domnul Feal-Martinez, care și ei încercau, de asemenea, să obțină o

declarație de incompatibilitate după ce au fost refuzați de către cel care

era responsabil cu listele electorale de a-i înscrie pe ele.

În decizia din 4 aprilie 2001

dată de

Divisional Court

, Lord Justice Kennedy arată că articolul 3

însemna încheierea unui lung proces și a citat motivele furnizate de către

ministru în timpul procedurii în favoarea menținerii politicii în vigoare:

„Comițând

infracțiuni care, prin ele însele sau combinate cu circumstanțe agravante

printre care pot figura personalitatea contravenientului sau existența unor

condamnări anterioare, cer o pedeapsă privativă de libertate, deținuți în aceași

situație au pierdut, pe periaoda lor de privare de libertate dreptul de a

cântări asupra modului în care țara este guvernată. Detenția forțată nu este

singurul aspect al pedepsei. Exilarea din societate aduce cu ea lipsirea de

privilegii ale societății și mai ales aceea de a-și alege reprezentanții”.

Examinând practica urmată

în alte state, a reieșit faptul că în Europa doar unui număr de 8 țări, dintre

care Marea Britanie, îi lipsește de dreptul de vot pe deținuții condamnați, 20

de țări lăsând bucuria integrală a acestui drept deținuților și 8 alte țări

aducând doar atingeri limitate acestui drept. El a citat Curtea Supremă a

Statelor Unite care a respins un recurs îndreptat împotriva retragerii

drepturilor electorale ale deținuților condamnați consacrat de Constituția

statului California (

Richardson c. Ramirez

[1974] 418 US 24). O

deosebită atenție a fost acordată jurisprudenței canadiene, invocată de cele

două părți și în special deciziei date de Curtea Supremă din Canada în cauza

Sauve

c. Canada

(nr.1) [1992] 2 SCR 438, în care retragerea dreptului de vot

tuturor deținuților a fost anulată pe motivul că avea o deschidere prea largă

și încetinea regula de atingere minimă, și decizia Curții de Apel Federale

confirmând în cauza Sauve  (nr.2) ([2000] 2 CF), dispoziția legislativă

adoptată în intervalul care restrângea domeniul de aplicare de lipsire a

drepturilor electorale pentru deținuții care execută o pedeapsă de 2 ani sau

mai mulți într-o instituție corecțională. Scoțând în evidență că instanțele

canadiene aplică o dispoziție din carta lor de drepturi și libertăți formulate

diferit, Divisional Court, consideră că hotărârea dată de judecătorul Linden în

cea de a doua cauză adusă în fața Curții de Apel Federale conținea observații

utile, în special în ceea ce privește riscul instanțelor de a-și însuși rolul

Parlamentului. Ea a trecut, de asemenea, în revistă cauzele examinate de

Comisia Europeană și de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului și a precizat

că această Comisie a adoptat o atitudine coerentă constând în acceptarea

restricțiilor cu privire la persoanele condamnate și deținute.

Lord Justice Kennedy

declară :

„(...) Revin la ceea ce

Curtea Europeană a spus în paragraful 52 din hotărârea Mathieu-Mohin. Evident,

din punctul de vedere al individului reținut, lipsirea dreptului de vot adice o

atingere chiar fondului acestui drept, dar este vorba de o abordare prea

simplă, căci adevăratul obiect al articolului 3 din Primul Protocol este

problema privind sufragiul universal și „ a liberei exprimări de opinie a

poporului privind alegerea corpului legislativ „. Dacă un individ trebuie să

fie lipsit de dreptul de vot acest lucru nu poate fi decât cu un scop legitim.În

cazul unui deținut condamnat care își execută pedeapsa, acest scop poate să nu

fie ușor de explicat. Există un element de pedepsire și, de asemenea, un

element de drept electoral. Așa cum a spus ministrul de interne, Parlamentul a

decis că pe durata încarcerării lor deținuții condamnați își pierd dreptul de a

cântări modul în care este guvernată țara. Grupul de lucru a estimat că

deținuți aflați în aceeași situație și-au pierdut autoritatea morală necesară

pentru a vota. Poate că cea mai bună parte care trebuie însușită este cea

sugerată de judecătorul Linden, și anume să lase filozofilor grija de a defini

adevărata natură a acestei lipsiri de drept de vot, recunoscând că legislația

face multe alte lucruri.

Curtea Europeană

cere, de asemenea, ca mijloacele folosite pentru a restrânge drepturile

electorale care rezultă din Convenție să nu fie disproporționate, și după

părerea mea, trebuie ca Divisional Court, să se lase pe mâna legiuitorului.

Este ușor de criticat o lege pentru amploarea domeniului său de aplicare (de

exemplu, faptul că se interzice deținuților care și-au terminat de ispășit

partea punitivă a pedepsei lor pe viață și persoanelor deținute în baza

dispoziției legii din 1983 privind sănătatea mentală), dar așa cum reiese clar

din sursele citate, statele, nu toate statele,care interzic dreptul de vot

persoanelor condamnate, limitează privarea dreptului la vot pe perioada

detenției. Parlamentul acestei țări putea să legifereze diferit pentru a atinge

obiectivele pe care și le-a stabilit și eu, ca și judecătorul McLachlin din

Canada, admit că procesul de adaptare la cazurile speciale este rareori

perfect, astfel încât instanțele trebuie să acorde o anumită latitudine legislatorului.Așa

cum susține  [ Consiliul de Miniștri], măsurile aplicate în diferitele

societăți democratice formează un spectru larg, în centrul căruia, se află

soluția britanică. Cu timpul, aceasta se poate deplasa către una sau alta din

extremele spectrului, fie că este ușor (cazul recentei modificări privind în

special persoanele deținute preventiv) sau radical. Este însă de competeneța

Parlamentului și nu a instanțelor să decidă acest lucru. Acest principiu se

aplică chiar și în cazul dificil al deținuților care și-au terminat de executat

partea punitivă a pedepsei lor pe viață (...) Acești indivizi au fost

condamnați, cu toții, și de exemplu, Parlamentul a declarat că toate persoanele

condamnate la o pedeapsă pe viață își pierd dreptul de vot pe viață, anomalia

aparentă a situației lor, ar fi trebuit să dispară.(...)

Dacă

articolul 3 § 1 din legea din 1983 poate fi considerată ca îndeplinind

cerințele articolului 3 [din Primul Protocol], nici articolul 14 și nici chiar

articolul 10 nu pot fi de nici un ajutor”.

Pretențiile reclamantului au

fost deci respinse, ca și cele ale celorlalți deținuți.

La 2 mai 2001, o cerere de a

introduce un apel, însoțită de un rezumat de 43 de pagini ale

modalităților avute în vedere, a fost depusă în numele domnului Pearson și

Feal-Martinez. La 15 mai 2001 Lord Justice Buxton a examinat cererea din

dosar și a refuzat autorizarea solicitată, considerând că apelul nu avea șanse

reale de succes.

19.La data de 19 mai 2001, reclamantul i-a

solicitat, de asemenea, autorizația de a introduce un apel. La 17 iunie 2001,

cererea sa a fost examinată de

Lord Justice

Simon Brown, care o va

respinge din aceleași motive ca cele date de

Lord Justice

Buxton pentru pentru

a înlătura cererile domnului Pearson și domnului Feal-Martinez. La 18 iunie

2001, după o audiere,

Lord Justice

Simon Brown a respins o nouă cerere

formulată de reclamant; el a respins, de asemenea, cererea în justiție a domnului

M. Pearson și a domnului Feal-Martinez, care și ei, și le-au reînnoit pe ale

lor.

20.La 25 mai 2004, reclamantul a fost eliberat condiționat.

II.

DREPTUL

ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

21.Articolul 3 din legea

din 1983 privind reprezentarea poporului (

Representation of the People Act

1983 – „Legea din 1983”) este astfel redactat:

„1. Orice persoană

condamnată este, în timpul încarcerării sale într-un penitenciar, în executarea

pedepsei sale (...), incapabil din punct de vedere legal de a vota la alegerile

parlamentare sau locale oricare ar fi.”

22.Acest articol a fost

adoptat fără dezbatere; el reia pur și simplu dispozițiile articolului 4 din

legea din 1969 privind reprezentarea poporului, al cărui conținut se trage din

legea din 1870 privind decăderea din drepturi, care reînnoia deja regulile

juridice anterioare privind decăderea din anumite drepturi care lovește

„criminalii” condamnați („moartea civică” din perioada regelui Eduard al

III-lea).

23.Privațiunea dreptului

de vot nu se aplică persoanelor închise pentru atingere a autorității justiției

(articolul 3 § 2 a)) nici celor închise, de exemplu, pentru că nu au plătit o

amendă (articolul 3 § 2 c)).

24.În urma dezbaterilor

parlamentare privind legea din 2000 care se referă la reprezentarea poporului,

care admite persoanelor în detenție preventivă și bolnavilor mentali care nu

sunt condamnați dreptul de a vota, deputatul Howarth, exprimându-se în numele

guvernului, a apărat idea că „pierderea drepturilor, dintre care și cel de a

vota, trebuie să facă parte integrantă din pedeapsa unui deținut condamnat”.

Legea era însoțită de o declarație de compatibilitate în temeiul articolului 19

din legea din 1998 privind drepturile omului prin care ministrul aducea la

cunoștință faptul că el considera dispozițiile pe care le-a supus Parlamentului

ca fiind compatibile cu Convenția.

25.Articolul 4 din legea

din 1998 privind drepturile omului este astfel redactată:

„1. Paragraful 2 din

prezentul articol se aplică oricărei proceduri în cadrul în care un tribunal

este chemat să spună dacă o dispoziție legislativă este compatibilă cu un drept

recunoscut de Convenție.

consideră că dispoziția în cauză este incompatibilă cu dreptul recunoscut de

Convenție, acesta poate pronunța o declarație de incompatibilitate.”

III.

TEXTELE

INTERNAȚIONALE PERTINENTE

Pactul internațional privind

drepturile civile și politice

26.Dispozițiile

pertinente ale Pactului internațional privind drepturile civile și politice

sunt astfel redactate:

Articolul 25

„Orice cetățean are

dreptul și posibilitatea, fără nici una dintre discriminările vizate în

articolul 2 [originea, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau

altă opinie, originea națională sau socială, averea, nașterea sau oricare altă

situație] și fără restricții absurde:

a)

să ia parte la conducerea

afacerilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți aleși

liber;

b)

să voteze (...)”

Articolul 10

„1. Orice persoană

lipsită de libertatea sa este tratată cu umanitate și cu respectarea demnității

inerente persoanei umane.

(...)

prezintă un tratament al condamnaților al cărui scop esențial este amendamentul

lor și reclasarea lor socială. (...)”

27.În observația generală

nr. 25(57) pe care a adoptat-o la 12 iulie     1996 în temeiul articolului 40 §

4 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, Comitetul

Drepturilor Omului ale Națiunilor Unite declară, în special, cu privire la

dreptul garantat de articolul 25:

„14. În rapoartele lor,

Statele părți ar trebui să precizeze motivele de lipsire a dreptului de vot și

să le explice. Aceste motive ar trebui să fie obiective și rezonabile. Dacă

faptul de a fi condamnat pentru o infracțiune este un motiv de lipsire a

dreptului de vot, perioada în timpul căreia interdicția se aplică ar trebui să

fie în raport cu infracțiunea și sentința. Persoanele lipsite de libertatea lor

care nu au fost condamnate nu ar trebui să fie decăzut din dreptul de vot.”

Regulile penitenciarelor

europene (1987, Recomandarea R    (87) 3 ale Comitetului de Miniștri al

Consiliului European)

28.Această recomandare

prezintă regulile minimale de aplicare în condițiile de detenție, din care și

următorul principiu:

„64. Întemnițarea în

numele privațiunii de libertate este o pedeapsă ca atare. Condițiile de

detenție și regimurile de penitenciar nu trebuie, deci să agraveze suferința

astfel cauzată, doar dacă segregarea sau menținerea disciplinei o justifică.”

Recomandarea R(2003)23 a

Comitetului de Miniștri ai Statelor membre privind gestiunea făcută de

administrațiile din penitenciare a condamnaților pe viață și a altor

deținuți de durată lungă

29.Această recomandare,

adoptată la 9 octombrie 2003, notează creșterea numărului de condamnați pe

viață și urmărește ghidarea Statelor membre în gestiunea deținuților de durată lungă.

30.Scopurile gestionării

acestor deținuți ar trebui să fie:

„2. (...)

-

să

vegheze ca închisorile să fie locuri sigure și securizate pentru deținuți

(...);

-

să

atenueze efectele negative care pot provoca detenția de durată lungă și pe

viață;

-

să

crească și să îmbunătățească posibilitatea pentru ca acești deținuți să se

reintegreze cu succes în societate și să ducă după eliberare o viață care

respectă legile.”

31.Această recomandare

conține, mai ales, următoarele principii generale:

„3. Ar trebui să se ia în

considerație diversitatea caracteristicilor individuale ale condamnaților pe

viață și a deținuților de lungă durată, și să se țină cont de acest lucru

pentru a stabili planuri individuale de desfășurare a pedepsei (principiul de

individualizare).

trebui să fie organizată, astfel încât să fie apropiată, pe cât posibil de

realitățile vieții în societate (principiul de normalizare).

deținuților ocazia de a-și exercita responsabilitățile personale din viața

cotidiană în închisoare (principiul responsabilității).”

Codul de bună conduită în

materie electorală

32.Acest document,

adoptat de Comisia Europeană pentru democrație privind dreptul (Comisia de la Veneția)

în urma celei de a 51-a sesiuni în Plen (5-6 iulie 2002) și supusă Adunării

parlamentare a Consiliului Europei la 6 noiembrie 2002, cuprinde liniile

directoare elaborate de Comisie privind circumstanțele când poate exista

privare de drept de vot sau de eligibilitate :

„d.(...)

i.o excludere a

dreptului de vot și a eligibilității poate să fie prevăzută, dar ea se supune următoarelorccondiții

cumulative :

ii. ea trebuie să fie

prevăzută de lege ;

iii. ea trebuie să

respecte principiul proporționalității ; excluderea eligibilității poate să fie

supusă unor condiții mai puțin severe decât cele de drept de vot ;

iv. trebuie să fie

motivată printr-o interdicție privind motivele legate de sănătatea mentală sau

de condamnările penale pentru delicte grave ;

v. printre altele,

excluderea drepturilor politice sau interdicția privind motivele legate de

sănătatea mentală trebuie să fie pronunțate de o instanță printr-o decizie

specifică”.

Dreptul și practica în statele

contractante

33.După studiul realizat

de Guvern plecând de la informațiile furnizate de reprezentanțele sale displomatice

în 18 țări (Albania, Germania, Azerbaijan, Croația, Danemarca, Fosta Republică Jugoslavă

Macedonia, Finlanda, Islanda, Lituania, Moldova, Muntenegreu, Olanda, Portugalia,

Republica Cehă, Slovenia, Suedia, Elveția, Ucraina) deținuții au dreptul de a

vota fără nici o restricție, în 13 țări (Armenia, Belgia[1], Bulgaria, Cipru, Estonia, Georgia, Ungaria,

Irlanda, Marea Britanie, Rusia, Serbia, Slovacia[2]

și Turcia) toți deținuții se lovesc de interdicția de a vota sau de

imposibilitatea de a face acest lucru, și, în 11 țări (Austria[3], Bosnia-Herțegovina[4], Spania[5],

Franța[6],Grecia[7], Italia[8],

Luxembourg[9],

Malta[10],Norvegia[11],Polonia[12], România) dreptul de vot al

deținuților poate fi limitat într-un alt mod.

34.Celelalte elemente de

care dispune Curtea arată că în România, deținuții ar putea să-și piardă

dreptul de vot dacă pedeapsa principală este mai mare de 2 ani  închisoare în

timp ce în Letonia deținuții execută o pedeapsă într-un penitenciar nu au drept

de vot. Cât despre Liechtenstein deținuții nu se bucură de drept de vot.

Jurisprudența pertinentă a

altor state

Canada

35.În 1992, Curtea

Supremă din Canada a anulat, în unanimitate o dispoziție legislativă care

interzice tuturor deținuților să voteze (

Sauve c. Canada (nr.1)

[1992] 2

SCR 438). Au fost introduse amendamente pentru a limita interdicția deținuților

care exercitau o pedeapsă de 2 sau mai mulți ani. Curtea de Apel Federală a

confirmat această dispoziție. Totuși, în urma deciziei date de Divisional Court

în speță, Curtea Supremă s-a pronunțat la 31 octombrie 2002 în cauza

Sauve

c. Procurorului general din Canada

(nr.2), prin cinci voturi împotrivă la

4, că alineatul 51 e) din Legea electorală din Canada din 1985, care privează

de dreptul de vot orice persoană deținută într-o instituție corecțională pentru

a executa o pedeapsă de doi sau mai mulți ani, era neconstituțională, căci

contrar articolelor 1 și 3 din Carta canadiană a drepturilor și libertăților,

în termenii căreia :

„1. Carta canadiană a drepturilor și libertăților

garantează drepturile și libertățile pe care le enunță.Acestea nu pot fi

limitate decât printr-o regulă de drept, în limite rezonabile și a cărei

justificare să poată fi demonstrată în cadrul unei societăți libere și

democrate”.

3.Orice cetățean canadian are dreptul de a vota

și este eligibil în cadrul alegerilor legislative, federale sau provinciale”.

36.Conform judecătorul McLachlin, președintele

completului, care s-a exprimat în numele majorității, dreptul de vot este un

drept fundamental pentru democrația canadiană și supremația dreptului și nu

poate fi înlăturată cu ușurință. Restricțiile privind acest drept cer nu numai

o abordare judiciară ci și o examinare aprofundată. Pentru majoritate, Guvernul

nu a reușit să evidențieze problemele specifice care necesită privarea

dreptului de vot și această măsură nu răspunde criteriului proporționalității,

în special pentru că, Guvernul nu a reușit să stabilească o legătură rațională

între privarea dreptului de vot și obiectivele pe care aceasta le urmărește.

În ceea ce privește

primul obiectiv -întărirea sensului civic și respectarea statului de drept-

faptul de a priva de dreptul de vot persoanele deținute într-un penitenciar

riscă să comnpromită și mai mult respectarea statului de drept și democrația

decât de a lăuda aceste valori. Legitimitatea legii și a obligației de a o

respecta decurge direct din dreptul de vot al fiecărui cetățean. Privarea

prizonierilor de dreptul de vot echivalează cu renunțarea la un important

mijloc de a le insufla valorile democratice și sensul responsabilităților

sociale, și conduce către principiile de includere, de egalitate și de

participare a cetățeanului și este incompatibil cu respecatrea demnității umane

care se găsește în interiorul democrației canadiene și a Cartei.

În ceea ce privește al

doilea obiectiv, și anume, a impune o sancțiune potrivită, majoritatea

consideră că Guvernul nu a prezentat nici o teorie convingătoare pentru a

explica de ce trebuie să i se permită să retragă acest drept democratic

fundamental cu titlu de pedeapsă impusă de stat. O retragere asemănătoare nu ar

mai putea să treacă ca o formă legitimă de pedeapsă deoarece este arbitrară –

nu este modelată acțiunilor și situației speciale a contravenientului și la

crima comisă de acesta  - și nu se referă la un obiectiv penal legitim, căci

nici dosarul nici bunul simț nu sprijină afirmația conform căreia privarea

dreptului de vot are ca efect intimidarea criminalilor sau de a-i readapta.

37.Conform opiniei minorității, exprimată de

judecătorul Gonthier, obiectivele măsurii sunt urgente și reale și se bazează

pe o filozofie socială sau politică în același timp rezonabile sau raționale.Primul

obiectiv și anume întărirea simțului civic și respectarea statului de drept

este legat de promovarea cetățeniei.Dezaprobarea socială a actelor criminale

grave reflectă un punct de vedere moral care garantează respectarea

contractului social și a statului de drept și care afirmă importanța legăturii

dintre individ și colectivitate. Conform minoritărții „promovarea simțului

civic” poate avea un caracter abstract sau simbolic, dar obiectivele simbolice

sau abstracte pot fi valabile în sine și nu trebuie minimalizate din simplul

motiv că sunt simbolice. Cât despre al doilea obicetiv, o mai bună realizare a obicetivelor

generale ale sancțiunii penale, măsura are în mod clar un aspect de pedeapsă și

o funcție de răsplată. Legislatorul poate din punct de vedere legitim să cpnceapă

sancțiunile și pedepsele care îi convin să fie impuse autorilor actelor

criminale grave. Privarea dreptului de vot este o incapacitate civilă care

decurge din declarația de culpabilitate. Măsura satisface, de asemenea, un

criteriu al proporționalității pentru că există o legătură rațională între

dispoziția contestată și obiective și ea este definită cu grijă pentru a se

adapta autorilor de infracțiuni grave. Retragerea dreptului de vot autorilor

actelor criminale grave este echivalentă cu a însemna pentru colectivitate și

pentru contravenienți ei-însăși că, săvârșirea unor infracțiuni grave, nu va fi

tolerată de colectivitate. Societatea, din acest punct de vedere, poate să

suspende temporar dreptul de vot al autorilor de acte criminale grave pentru a a

firma că simțul civic și respectarea statului de drept în calitate de obiective

legitime, sunt condiții prealabile participării democratice. Minoritatea se

referă la necesitatea de a respecta limita stabilită de legislator și de a ține

cont de faptul că sunt posibile numeroase proporții rezonabile și raționale.

Africa de Sud

38.La 1 aprilie 1999, în cauza August și alții c.

Comisia Electorală și alții (CCT8(99 : 1999 (3) SA 1), Curtea Constituțională

din Africa de sud a examinat cererea pe care deținuții au prezentat-o pentru a

obține o declarație și o ordonanță care constrângea comisia electorală să ia

măsuri care să le permită, ca și altor deținuți, să se înscrie pe listele

electorale și să voteze în timpul petrecut în închisoare. Aceasta a scos în

evidență că dreptul oricărui cetățean adult de a participa la alegerile

legislative era enunțat în Constituția sud-africană într-un mod ferm și a

subliniat importanța acestui drept :

„Universalitatea

dreptului de vot este importantă nu numai pentru națiune  și pentru democrație.

Faptul că toți cetățenii fără excepție se bucură de drept de vot este un mod de

recunoaștere a demnității și a importanței persoanei. În sens literal, aceasta

înseamnă că fiecare contează”.

39.Curtea Constituțională a hotărât că, prin

însăși natura sa, dreptul de vot atrage obligații pozitive pentru puterea

legislativă și puterea executivă și că legea electorală ar trebui să fie

interpretată în așa fel încât să întărească declarațiile, garanțiile și

responsabilitățile constituționale. Ea a relevat că multe societăți democratice

limitează dreptul de vot anumitor categorii de deținuți. Deși Constituția nu

cuprinde nici o dispoziție de acest gen ea a recunoscut că este posibil să se

instaureze restricții în exercitarea drepturilor fundamentale cu condiția ca

acestea să fie, în special, rezonabile și justificabile. Problema de a ști dacă

legislația care lezează  deținuții cu interdicție a fost justificată în

comparație cu Constituția nu a fost amintită în timpul procedurii și Curtea a

subliniat că decizia sa nu trebuia să fie interpretată ca împiedicând

Parlamentul să interzică dreptul de vot anumitor categorii de deținuți. În

absența unei astfel de legislații, deținuții dispuneau de drept constituțional

de a vota și nici comisia electorală nici Curtea însăși nu aveau puterea să-i

priveze de acest lucru. Ea spune că această comisie trebuia să ia măsuri

rezonabile care să permită deținuților să voteze.

ÎN DREPT

I.

ASUPRA

ÎNCĂLCĂRII INVOCATE ÎN ARTICOLUL 3 DIN PROTOCOLUL NR. 1 DIN CONVENȚIE

privat de dreptul de vot. Acesta invocă articolul 3 din Protocolul nr. 1, în

termenii căruia:

„Înaltele Părți contractante se

angajează să organizeze, la intervale de timp rezonabile, alegeri libere cu vot

secret, în condițiile care asigură libera exprimare de opinie a poporului

privind alegerea corpului legislativ”.

Hotărârea camerei

lezează deținuții condamnați care își execută pedeapsa, era disproporționată.

Ea a ținut cont de faptul că această măsură priva un număr mare de persoane de

dreptul de vot și se aplica automat oricare ar fi fost durata pedepsei sau

gravitatea infracțiunii și ducea la rezultate arbitrare și la anomalii conform

cu data alegerilor. În concluzie, aceasta a relevat faptul că, privarea

dreptului de vot înainte de a trece drept o componentă a sancțiunii aplicată

deținuților, nu avea nici un motiv logic de a continua aplicarea acestei măsuri

în speță reclamantului, care terminase executarea pedepsei sale răspunzând

cerințelor de pedepsire și de intimidare. Aceasta a încheiat în paragraful 51:

„Curtea recunoaște că este vorba de

un domeniu în care legislatorul național trebuie să se bucure de o marjă largă de

apreciere pentru a determina dacă mai este justificată în zilele noastre,

limitarea dreptului de vot la deținuți, și dacă da, cum stabilește un echilibru

drept. Legislatorului îi aparține, în special, să decidă dacă restricțiile

eventuale ale dreptului de vot trebuie să fie adaptate infracțiunilor specifice

sau infracțiunilor de o gravitate specială sau dacă, de exemplu, instanța care

pronunță pedeapsa trebuie să dispună de o latitudine totală pentru a priva sau

nu un dondamnat de dreptul de vot. Curtea relevă faptul că nimic nu arată că

legislatorul britanic a căutat vreodată să cântărească interesele concurente

sau să evalueze proporționalitatea interdicției care lezează deținuții

condamnați. Ea nu admite decât o interdicție absolută de a vota pentru orice

deținut care își execută pedeapsa, și oricare ar fi împrejurările, depinde de o

marjă de apreciere acceptabilă. În speță, reclamantul a fost decăzut din

dreptul de a vota pentru că i-a fost aplicată o restricție care privează

automat sau total dreptul de vot al deținuților condamnați; deci, el se poate

declara victimă a acestei măsuri; Curtea nu ar trebui să speculeze asupra

faptului dacă reclamantul a fost, de asemenea, decăzut din dreptul de a vota

dacă s-a impus o restricție mai limitată a dreptului de vot al deținuților, de

natură să respecte cerințele articolului 3 din Protocolul nr.1”.

Argumentele părților

Reclamantul

acord cu termenii hotărârii camerei. El promovează ideea că teza Guvernului

conform căreia această hotărâre făcea necesară o revizuire radicală a legilor

din numeroase State contractante provine dintr-o concepție eronată; pentru el,

într-adevăr, acest text se bazează pe situația specială care se regăsește în

Marea Britanie și vizează o privare totală de dreptul de vot care lovește

deținuții condamnați care rezulră, nu dintr-o decizie motivată și bine

justificată luată ca urmare a unei dezbateri aprofundate ci dintr-o fidelaitate

a unei tradiții istorice. El respinge, de asemenea, argumentul conform căruia

camera nu ar fi acordat greutatea care trebuie marjei de apreciere căic această

noțiune nu are, conform lui, decât foarte puțin de adus în speța în cauză.

43.Reclamantul subliniază

că există o prezumpție în favoarea acordării dreptului de vot, care este în

concordanță cu natura profundă a democrației. Nu este vorba numai de un

privilegiu, așa cum s-a spus de multe ori, chiar și pentru deținuți, care

continuă să se bucure de drepturi intangibile de la care nu se pot face

derogări decât în circumstanțe cu totul excepționale. A restrânge dreptul de

vot nu ar ajunge la nici un scop legitim. În realitate,legislatorul nu s-a

gândit deloc la privarea dreptului de vot s deținuților deoarece legea din

1983, care s-a mărginit să topească legile anterioare, a fost adoptată fără

dezbateri provond această problemă ; Nu au existat dezbateri profunde nici la

momentul adoptării legii din 2000. În sfârșit, jurisdicțiile naționale nu s-au

aplecat asupra legalității acestei interdicții dar au tranșat problema

acceptând avizul Parlamentului.

justificat decăderea dreptului de vot care lovește condamnații deținuți

declarând că această măsură face parte din sancțiune.Totodată, reclamantul nu

crede că este legitim să pedepsești prin suprimarea altor drepturi fundamentale

decât dreptul la libertate căci acest lucru ar fi incompatibil cu obiectivul

declarat de punerea în închisoare, și anume, readaptarea.Nimic nu ar arăta că

această pierdere a unui drept urmărește scopurile anunțate și nimic nu

dovedește existența unei legături între suprimarea dreptului de vot și

prevenirea crimei sau respectarea statului de drept. Majoritatea instanțelor și

a cetățenilor ar ignora total că pierderea dreptului de vot însoțește

condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea.Întărirea simțului civic este, conform

părerii reclamantului un obiectiv care a fost invocat a posteriori și trebuie

tratată cu circumspecție. De altfel, această măsură ar aboli simțul civic și ar

slăbi respectarea statului de drept deparece ea ar contribui să îndepărteze și

mai mulr deținuții de societate.

generală ar fi, de asemenea, disproporțională și arbitrară și ar aduce atingere

substanței însăși a dreptului de vot. Ea nu ar fi legată de natura sau de

gravitatea infracțiunii comise și efectele sale asupra deținuților ar varia în

funcție cu faptul dacă încarcerarea lor ar coincide cu alegerile. Ea ar priva

potențial o parte importantă a populației (mai mult de 48.000 persoane) de a

alege sau de posibilitatea de a contestat prin alegeri politica penală care le

este aplicată.Reclamantul susține, printre altele, că, deoarece el a terminat de

executat partea pedepsei cu executare reală, el nu mai este deținut într-un

sens represiv, doar din cauza periculozității sale, astfel că nu s-ar mai

invoca pedeapsa ca justificativă. El semnalizează pedeapsa cu închisoare „cu

intermitență” recent aplicată, prin care o persoană poate să voteze în timpul

perioadelor în care își reia locul în societate dar nu și în timpul cât este în

închisoare, și consideră că acest lucru slăbește avântul scopului pe care s-a

afirmat că-l urmărește împiedicând ceilalți deținuți condamnați să voteze.

46.Reclamantul trimite,

de asemenea, la tendința de a recunoașre dreptul de vot deținuților în Canada,

în Africa de sud și în diferite state europene și argumentează că 19 țări nu

aplică nici o restricție în timp ce 8 nu aplică decât o interdicție parțială

sau specifică. El conchide că nu există nici un motiv convingător, în afara

sancțiunii, de a retrage dreptul de vot deținuților condamnați și că această

pedeapsă suplimentară nu este în concordanță cu ideea conform căreia închisoarea

pedepsește în ideea de privare de dreptul la libertate, pe care-l antrenează,

și deținutul nu-și pierde acolo nici un alt fel de drept fundamental, numai în

cazul în care din motive de securitate, de exemplu, se comandă privarea sa.

După părerea sa, această interdicție nu este decât o problemă de judecată

morală și este inacceptabil ca dreptul de vot să fie supus unei judecăți morale

impuse de persoanele care au fost alese, deoarece acest lucru ar însemna că

aleșii ar alege electoratul.

Guvernul

Protocolul nr.1 nu enunță un drept de vot absolut și că este loc de a

recunoaște statelor contractante o marjă largă de apreciere atunci când ele au

de fixat condițiile de exercitare a dreptului de vot. El consideră că hotărârea

camerei nu a acordat acestei considerări importanța pe care o merita. După

părerea sa, camera a crezut, pe nedrept, că legea privind dreptul de vot a

deținuților rezulta dintr-o fidelitate oarbă față de o tradiție istorică.El

susține că această politică a fost urmată timp de mai mulți ani cu aprobarea

expresă a Parlamentului, formulată în ultimă instanță odată cu adoptarea legii

din 2000 privind reprezentarea poporului care a fost însoțită de o declarație

de compatibilitate cu titlul legii privind drepturile omului. Camera nu a ținut

cont, așa cum s-ar fi cuventi, de marea varietate care domnește în sânul

statelor membre asupra problemei dreptului de vot a deținuților condamnați și

se ajunge de la absența interdicției la restricții care se prelungesc dincolo

de încheierea pedepsei. În 13 țări, deținuții nu pot vota. Domnea, de asemenea,

o mare diversitate în statele democratice non-europene. Hotărârea camerei nu se

potivește cu demersul observat uniform de organismele Convenției și înainte nu

s-a sugerat niciodată că tipul de restricție care se aplică în Marea britanie

ar pune probleme.

formă aprofundată de instanțele naționale care au aplicat principiile

Convenției reluate din legea din 1983 privind drepturile omului. Ori, camera a

acordat prea puțină atenție acestui factor dar s-a concentrat asupra poziției

unei jurisdicții dintr-o altă țară (decizia

Sauve nr.2

, citată la

paragrafele 35-37 mai sus). Guvernul remarcă că acest precedent canadian a fost

adoptat cu o majoritate mică (5 voturi contra 4 ), care privea o lege, a cărei

conținut și structură diferă de cea a Convenției, care a fost interpretată de

instanțele naționale, ele neaplicând noțiunea de marjă de apreciere și că era

însoțit de o puternică opinie separată mult mai conformă cu jurisprudența

organismelor Convenției. În ceea ce privește cauza examinată în Africa de Sud (

August

c. Comisiei Electorale

, citată la paragrafele 38-39), ea nu era pertinentă

deoarece privea obstacole practice în exercitarea dreptului de vot și nu o

interdicție de votare înscrisă în lege.

cameră a căzut în eroare examinând în abstract compatibilitatea legii naționale

cu Convenția, fără să țină seama de faptul că, în circumstanțele speței, dacă

Marea Britanie ar trebui să amendeze legea și să priveze de dreptul de vot

numai persoanele care au comis crimeele cele mai grave, reclamantul fiind lovit

de această pierdere a unui drept, deoarece el a fost condamnat pentru omor, la

o pedeapsă cu închisoarea pe viață. Constatarea încălcării ar putea fi un

rezultat surprinzător care ar răni numeroase persoane. Mai mult, camera s-a

înșelat asupra numrărului de deținuți privați de dreptul de vot cuprinzându-i

și pe cei care sunt în arest preventiv și deci nu sunt atinși de această

măsură.

viza două scopuri legitime legate : pe de o parte, prevenirea crimelor și

pedepsirea contravenienților și, pe de altă parte, întărirea simțului civic și a

respectării statului de drept astfel încât persoanele care au încălcat

reglementările fundamentale ale societății se văd private de dreptul de a-și da

avizul asupra modului în care aceste reguli au fost elaborate, și, în acest fel

asupra duratei pedepsei lor. Deținuții condamnați ar fi rupt contractul social

și vor putea deci (temporar) a fi considerați ca pierzând dreptul de a

participa la guvernarea țării. Recomandarea Consiliului Europei privind

gestionarea condamnaților pe viață citați de Centrul AIRE într-o a treia

intervenție a sa nu va putea să fie obligatorie și nu ar menționa dreptul la

vot ; în orice caz, legislația nu va fi incompatibilă cu principiile pe care le

conține.

proporțională deaorece ea nu atinge decât persoanele condamnate pentru crime

judecate și destul de grave având în vedere circumstanțele individuale, pentru

a justifica o incarcerare imediată, ceea ce exclude persoanele condamnate la o

amendă, la o pedeapsă cu suspendare, o pedeapsă de interes general sau o

pedeapsă cu închisoarea pentru atingere la autoritatea justiției, ca și

persoanele care nu au plătit o amendă sau cele în arest preventiv. Mai mult,

incapacitatea juridică este ridicată din moment ce deținutul își recapătă

libertatea.. Durata acestei măsuri este astfel fixată de instanță în momentul

pronunțării pedepsei.

arbitrare ale acestei măsuri, Guvernul susține că, dacă Curtea ar trebui să

spună că nu există absolut nici o marjă de apreciere în acest domeniu, trebuie

să se admită că trebuie să se traseze o linie de demarcație undeva. În sfârșit,

consecințele asupra reclamantului dun speță nu vor fi disproporționate deoarece

el a fost condamnat la o pedeapsă cu îcnhisoarea pe viață și nu ar putea

beneficia în nici un fel de o interdicție mai adaptată la cazul său, ca aceea

din Austria, care nu atinge decât persoanele condamnate la o pedeapsă mai mare

de un an. Guvernul conchide declarându-se preocupat de faptul că această cameră

nu a furnizat nici o explicație în ceea ce privește măsurile pe care Marea

Britanie ar trebui sp le ia pentru ca sistemul său să devină compatibil cu

articolul 3 din Protocolul nr.1 și cere imediatca, în interesul securității

juridice statele contractante să furnizeze indicii detailate cu privire la

acest subiect.

Terții intervenienți

53.

Prison Reform Trust

susține că

suprimarea dreptului de vot pentru deținuții condamnați constituie un vestigiu

din secolul XIX mergând la legea din 1870 privind pierderea unui drept, care

își trage originea ea-însăși din noțiunea de moarte civică. Trebuie avut în

vedere că excluderea socială este o cauză majoră de infracțiune și de recidivă

și că interzicerea de a vota este împotriva ideilor de readaptare și de

responsabilitate civică excluzând persoane care sunt deja împinse la marginea

societății și accentuând izolarea lor față dse colectivitatea în care ele se

vor întoarce să trăiască la ieșirea din închisoare. Această măsură nu va servi

nici la convingerea de a nu comite crime și nici să sancționeze într-un mod

adecvat. Campania pe care tocmai a lansat-o în vederea reabilitării dreptului

la vot a deținuților a primit o largă susținere din partea tuturor partidelor

politice și această cauză a primit și sprijinul bisericii anglicane și catolice,

a grupurilor privind reforma penală, de la inspectorul șef al închisorilor din

Anglia și din Țara galilor și a predecesorului său, de la președintele

asociației directorilor de închisori și numeroși conducători din administrația

penitenciarelor.

54.Centrul AIRE atrage atenția asupra

recomandării Consiliului Europei privind gestionarea de către administrațiile

penitenciarelor a condamnaților pe viață și a celorlalți deținuți pe durată

mare (paragrafele 29-31), care are ca obiect de a furniza statelor membre

sfaturi pentru a combate consecințele negative ale  pedepselor lungi de

detenție și pregătirea deținuților să se reintegreze în societate la eliberarea

lor. El se sprijină pe trei principii citate în recomandare : „principiul de

individualizare”, „principiul de normalizare” și „principiul de responsabilizare”

(paragraful 31 de mai sus). El avansează ideea că deși recomandarea nu face în

mod expres referire la dreptul la vot a deținuților, aceste principii conduc

către sensul unei extinderi a dreptului de vot la deținuți deoarece acest lucru

întărește legătura lor cu societatea, întărește conștiința lor privind locul

lor în societate și ține cont de particularitățile situației lor șia

caracteristicilor lor persoanele.

că hotărârea camerei ar putea avea un efect orizontal asupra celorlalte țări

care interzic total deținuților condamnați să voteze. Argumentează că statele

ar trebui să-și acorde în materie o marjă amplă de apreciere ținând cont mai ales

de evoluția istorică și politică a țării și de faptul că nu există un punct de

vedere al Curții pentru a înlocui propriul punct de vedere cu cea a unei țări

democratice fiind pe punctul de a ști ce este ininteresul superior al

democrației. După părerea sa, camera nu a acordat o importanță suficientă

aspectului preventiv al privării dreptului de vot, care tinde într-o manieră

generală să combată criminalitatea și să evite ca persoanele care au comis

infracțiuni grave să nu participe la luarea unei decizii care ar putea să

antreneze sosirea la putere a unui individ sau a unor grupuri susceptibile de a

avea legături cu organizațiile criminale.Camera nici nu a perceput că în

sistemele moderne de justiție penală, pedeapsa cu închisoarea nu este folosită

decât în ultimă instanță li chiar dacă interdicția de votare este automată ea

rămâne legată de calificarea infracțiunii și de personalitatea autorului

acesteia.

Aprecierea Curții

I.

Principii generale

vedere diferit de alte dispoziții ale Convenției și a protocoalelor sale

garantând drepturi deoarece enunță obligația pentru Înaltele părți contractante

să organizeze alegeri în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei

poporului și nu un drept sau o libertate în special.

57.Totodată, având în vedere lucrările

pregătitoare ale articolului 3 din Protocolul nr.1 și interpretării care îi

este dată de această clauză în cadrul Convenției în ansamblul ei, Curtea a

stabilit că acest articol garantează drepturi subiective, dintre care dreptul

de vot este acela de a fi candidat la alegeri (

Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgiei

,

hotărâre din 2 martie 1987, seria A, nr.113, pp.22-23, §§ 46-51). De fapr ea a

considerat că acest termen unic de genul său se explică prin dorința de a da

mai multă solemnitate angajamentului asumat de statele contractante și de a

sublinia că este vorba despre un domeniu în care acestea rezidă în obligația de

a lua măsuri pozitive în loc să se mărginească să se abțină de orice ingerință

(

ibidem,

58.Curtea a reamintit în nenumărate rânduri

importanța principiilor democratice care susțin interpretarea și aplicarea

Convenției (vezi, între altele,

Partidul Comunist Unificat din Turcia și

alții c. Turciei

, decizie din 30 ianuarie 1998, Culegere de decizii și

hotărâri 1998-I, § 45) și profită de ocazie pentru a sublinia că drepturile

garantate de articolul 3 din Protocolul nr.1 sunt cruciale pentru stabilirea și

menținerea bazelor unei adevărate democrații conduse de un stat de drept (vezi,

de asemenea, pentru importanța care este recunoscută acestor drepturi pe plan

internațional, textele internaționale pertinente citate la paragrafele 26 la

39).

dreptul de vot nu constituie un privilegiu. În secolul XXI, într-un stat

democratic, prezumpția trebuie să joace în favoarea întăririi acestui drept în

cea mai mare măsură așa cum este ilustrat, de exemplu, istoria parlamentară din

Marea Britanie sau din alte țări unde acest drept a fost în mod progresiv extind,

de-a lungul secolelor, altor persoane decât unor indivizi aleși, grupuri de

elită sau părți din polulație având aprobarea puterii locale. Sufragiul

universal este de acum înainte principiul de referință (

Mathieu-Mohin

,

citată mai sus, § 51,

X. c. Republica Federală a Germaniei,

nr.2728/66,

decizia Comisiei din 6 octombrie 1967 privind admisibilitatea, Anuarul

Convenției, vol.10, p.339).

60.De altfel, drepturile consacrate de articolul

3 din Protocolul nr.1 nu sunt absolute. Există loc și pentru limitări implicite

și statele contractante trebuie să știe să-și acorde o matjă de apreciere în

materie.

o dezbatere vastă. Curtea reafirmă că marja de apreciere în acest domeniu este

mare (

Mathieu-Mohin

, citată mai sus, § 52 și, mai recent,

Matthews c.Marea

Britanie

[GC], nr.24833/94, § 63, CEDO 1999-I,

Labita c. Italiei

[GC],nr.26772/95,

Podkolzina c. Letoniei

, nr.46726/99, § 33, CEDO

2002-II). Există numeroase moduri de a organiza și de a face să funcționeze

sistemele electorale și o mulține de diferențe în interiorul Europei mai ales

în evoluția istorică, diversitatea culturală și gândirea politică care cere

fiecărui stat contractant să incorporeze propria sa viziune în democrație.

în ultim resort asupra observației exigențelor articolului 3 din Protocolul

nr.1 ; trebuie să se asigure că limitările nu reduc drepturile despre care este

vorba pentru a le atinge în substanța lor și să le lipsească de efectivitatea

lor, că ele urmăresc un scop legitim și că mijloacele folosite nu sunt

disproporționate (Mathieu- Mohin, § 52). Nici una din condițiile impuse după

caz nu trebuie să împiedice libera exprimare a poporului asupra a alegerii

corpului legislativ – altfel spus, ele trebuie să reflecte, sau să nu

contracareze, dorința de a menține integritatea și efectivitatea unei proceduri

electorale vizând să determine voința poporului prin intermediul sufragiului

universal. Se poate, de exemplu, să se imagineze fixarea unei vârste minime în

vederea asigurării că persoanele participante la procesul electoral să fie

destul de mature sau, în anumite circumstanțe, eligibilitatea poate fi supusă

unor criterii, cum ar fi rezidența, pentru a identifica persoanele care au

legături destul de strânse sau continue cu țara în discuție sau nutresc un

interes față de aceasta (

Hilbe c. Lichtenstein

(decembrie), nr.31981/96,

CEDO 1999-VI,

Melnitchenko c. Ucrainei,

nr.17707/02, § 56, CEDO 2004-X).

Orice derogare de la principiul de sufragiu universal riscă să saper

validitatea democrat