ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2995/2018

Prin sentința civilă nr. 446 din 16 martie 2017, Judecătoria Deta a admis, în parte, acțiunea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect pretenții. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 500 euro sau echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON.

Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin decizia nr. 1259/A din 1 noiembrie 2017, a respins cererea de apel formulată de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de judecătorie. A admis cererea de apel incident formulată de pârâtă împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

Fără cheltuieli de judecată în primă instanță. A menținut în rest sentința apelată.

Fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Timiș la data de 8 ianuarie 2018.

Competența soluționării recursului a fost declinată în favoarea Înaltei Curți de către Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 53 din 29 martie 2018.

S-a reținut în motivarea soluției că dispozițiile generale în materie de competență, respectiv art. 97 pct. 1 C. proc. civ., trebuie interpretate în lumina prevederilor speciale ale art. 483 alin. (3) din cod, lipsind un text similar, atributiv de competență în privința curților de apel, cărora competența de soluționare a recursurilor le este instituită cu titlu de excepție în cazurile prevăzute de art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Curtea de apel a constatat că această interpretare este susținută de decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 și de considerentele obligatorii ale acesteia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 iunie 2018.

Prin rezoluția din 18 iunie 2018, s-a fixat termen la 19 septembrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenței nu poate realiza o legală învestire a instanței supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor într-o cauză având ca obiect pretenții în cuantum de 3.000 euro (sau echivalentul în RON al acestei sume la data plății), soluționată în primă instanță de judecătorie și în apel de tribunal.

Astfel, dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci, dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe - unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, posibilă doar în situația în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. înseamnă nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugarea la lege și încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competență în materia recursurilor pentru instanța supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

De asemenea, dispoziția din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că și celelalte instanțe, atunci când judecă în recurs, realizează același tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Hotărârea instanței de contencios constituțional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competență a cărei neconstituționalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituționalitate l-a reprezentat sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conținutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza și considerentele justificative ale soluției adoptate s-au circumscris problemei admisibilității recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curții de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menționate anterior.

În consecință, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Timișoara, căreia îi revine competența de soluționare, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1259/A din 1 noiembrie 2017 a Tribunalului Timiș, secția I civilă în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19.09.2018.