ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1883/2018

Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Arad, la data de 01.03.2017, sub dosarul nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia din urmă la restituirea celor 3 aparate (terminale) POS în stare de funcționare, în 3 zile de rămânerea definitivă a hotărâtei judecătorești, iar în cazul nerestituirii obligarea paratei la plata sumei de 1.860 euro echivalentul a 8.391,39 RON (1 euro= 4,5115 RON la data de 28.02.2017); obligarea pârâtei la plata sumei de 272,8 euro echivalentul a 1.230,73 RON (1 euro= 4,5115 RON la data de 28.02.2017), reprezentând contravaloarea chiriei pentru cele 3 aparate POS pe perioada în care acestea au funcționat; obligarea pârâtei la plata sumei de 372 euro echivalentul a 1.678,27 RON (1 euro - 4,5115 RON la data de 28.02.2017), reprezentând cheltuieli instalare-dezinstalare pentru cele 3 aparate POS; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.320 RON, reprezentând beneficiul nerealizat de către reclamantă datorită nerestituirii de către pârâta a celor 3 aparate POS calculat pe perioada 13.07.2013 - 13.02.2017 și în continuare a cate 80 RON/aparat/luna până la data restituirii acestora în stare de funcționare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2669 din 24 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Arad, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a obligat pârâta să restituie în natură 3 terminale POS sau să plătească reclamantului echivalentul în RON a 1.860 euro reprezentând contravaloare a 3 terminale POS și echivalentul în RON a 372 euro reprezentând cheltuieli de instalare - dezinstalare pentru cele 3 terminale POS. A fost respinsă în rest cererea și a fost obligată pârâta la plata sumei de 2.988,03 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2669 din 24 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Arad a fost respins ca nefondat de către Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 371 din 18 octombrie 2017.

Împotriva deciziei civile nr. 371 din 18 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 8 februarie 2018. Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor având ca obiect obligația de a face, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Arad, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.