ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 862/2018

Ședința publică din data de 13 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25.03.2015 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., prin Sucursala Târgoviște și C., prin mandatar B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 9.2 din contractul de credit nr. x/12.03.2008 și, în consecință, să constate nulitatea absolută a acesteia, să dispună restituirea sumelor încasate abuziv la care se adaugă dobânda legală aferentă, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb franc elvețian - leu la momentul semnării contractului și convertirea în RON a monedei în care se face plata creditului, la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data acordării acestuia; de asemenea, reclamanta a mai solicitat să se constate caracterul abuziv și, în consecință, să se constate nulitatea absolută a clauzei care dă dreptul comerciantului să cesioneze creanța oricând crede de cuviință, inclusiv către instituții care nu sunt supuse normelor bancare, chiar dacă banca nu își respectă obligațiile asumate prin contract; a mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 09.09.2015 a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor inserate la art. 4, 9.2, 9.3, 11.1 și 14.7 din contractul de credit.

Prin sentința nr. 1098/10.11.2015, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 723/26.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei din urmă decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Cu titlu prealabil, a arătat că decizia atacată este supusă recursului, neregăsindu-se în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a subliniat că aceasta a fost pronunțată într-o cerere neevaluabilă în bani, este întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, care nu prevede expres că hotărârile primei instanțe sunt supuse numai apelului și că motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și au fost invocate și în apel, însă au fost respinse.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primelor două motive de casare, a susținut că instanța de apel nu a sancționat neîndeplinirea de către tribunal a obligației prevăzute la art. 131 alin. (1) C. proc. civ., deși la dosar nu există încheierea de ședință prin care instanța ar fi trebuit să verifice dacă era competentă general, material și teritorial să o soluționeze.

În opinia recurentei, nepronunțarea asupra acestui aspect echivalează cu nesoluționarea unui capăt de cerere.

În acest sens, a evocat jurisprudența CEDO și a subliniat că efectul neîndeplinirii acestei obligații este acela că, în condițiile în care instanța superioară ar aprecia că cererea este una evaluabilă în bani, se va constata că valoarea prestației care trebuie să fie restituiră de pârâte se situează sub limita prevăzută de art. 94 lit. k) C. proc. civ., fapt ce ar fi atras competența judecătoriei în soluționarea cauzei în primă instanță.

A mai arătat recurenta că instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația legală de a exercita controlul judiciar cu privire la critica potrivit căreia prima instanță a reținut în mod eronat că a solicitat conversia creditului și plata ratelor în moneda națională, în condițiile în care a solicitat doar stabilizarea cursului de schimb.

De asemenea, a susținut că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe motive care nu au legătură cu cauza, sens în care a citat considerentele reținute de curtea de apel cu privire la faptul că, potrivit înscrisurilor de la dosar, apelanta nu s-a folosit de dispozițiile art. 11 pct. 2 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010, subliniind că, în speță, părțile nu au formulat cereri și nu au depus documente cu privire la acest aspect.

Mai mult, în opinia recurentei, referindu-se la teoria impreviziunii, instanța de apel, cu încălcarea principiului disponibilității, a motivat respingerea unor cereri pe care nu le-a formulat.

Recurenta a criticat decizia atacată și prin prisma faptului că, în opinia sa, curtea de apel și-a întemeiat hotărârea pe motive contradictorii și nu a făcut aplicarea deciziilor C.J.U.E., în conformitate cu interpretarea directivelor europene.

În acest context, a evocat cauza C-26/13 (Kasler și D.), referitoare la Directiva nr. 93/13 CEE și a susținut că, nerespectând prevederile acesteia, fără să verifice dacă se putea aștepta ca un consumator să accepte plata unor sume de bani de care nu a putut lua cunoștință la data încheierii contractului, instanța de apel a apreciat ca fiind incluse în prețul contractului și diferențele rezultând din variația cursului de schimb între momentul punerii la dispoziție al fondurilor și cel al plății ratelor.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deși a reținut că litigiul este unul între consumatori și profesioniști, curtea de apel nu a aplicat dispozițiile art. 1.177 din noul C. civ., potrivit cărora, în privința contractelor încheiate cu consumatorii, se aplică cu prioritate legile speciale.

Or, în speță, deși cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanțele de fond au analizat doar formal cererea în raport cu dispozițiile sus-menționatei legi, respingând-o în realitate pe temeiul art. 1578 din C. civ. de la 1864, apreciind în mod eronat că principiul nominalismului monetar poate fi contrapus cerințelor imperative transpuse în Legea nr. 193/2000 și în Legea nr. 296/2004.

A subliniat recurenta că instanța de prim control judiciar a considerat aplicabil principiul nominalismului monetar, fără a verifica măsura în care consumatorul a primit sau nu creditul în franci elvețieni și fără a analiza probele propuse în acest sens, pe care le-a prezentat pe larg.

De asemenea, a susținut că instanța de apel nu a verificat nici îndeplinirea obligației de informare, criteriu de apreciere a bunei-credințe și a îndeplinirii condițiilor de validitate a contractului, lipsind astfel hotărârea apelată de efectele controlului judiciar.

În acest sens, a citat dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 289/2004 care reglementează obligația de informare și dispozițiile art. 16 din aceeași lege, vizând sancțiunile care intervin în cazul încălcării dispozițiilor acesteia și a conchis că instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului și nu a solicitat pârâtei să facă dovada îndeplinirii obligației de informare cu privire la avantajele/dezavantajele produsului contractat.

Mai mult, în opinia recurentei, obligația generală precontractuală de informare există, independent de o prevedere expresă a legii, temeiul juridic general al acesteia rezidând în interpretarea in extenso a art. 970 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/200, Regulamentul nr. 3/2007 al B.N.R., Directiva nr. 48/2008/CE, O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b), art. 45, art. 47 și art. 48 din Legea nr. 296/2004 și jurisprudența C.J.U.E. și a arătat, în esență, că francul elvețian nu reprezintă o monedă de creditare, ci una de substituție (în condițiile în care creditul nu a fost tras în această monedă) și că acest mecanism judiciar nu reprezintă o aplicație a nominalismului, ci doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului.

De aceea, în opinia recurentei, singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual, putând asigura executarea cu bună-credință a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar la cel afișat de B.N.R. la data încheierii contractului.

În acest context, a arătat că doar prin raportare la aceste valori i-a fost verificată și confirmată bonitatea la momentul acordării creditului, subliniind că nu îndeplinea condițiile de creditare pentru suma pe care ar trebui să o restituie, în condițiile în care se ia în calcul cursul de schimb majorat cu 130%.

De asemenea, a subliniat că, în contextul economic de la data încheierii contractului, cosmetizând creditul denominat în franci elvețieni și transformându-l într-un produs credibil și tentant, finanțatorul a acceptat și a urmărit evenimentul generator al dezechilibrului contractual, apreciindu-l drept fapt generator al profitului pe care urma să îl realizeze.

În final, a susținut că neexecutarea culpabilă, dolosivă, a obligației de informare, justifică externalizarea suportării riscului valutar din patrimoniul consumatorului și transferul acestuia către finanțator, a cărui bună-credință trebuie să transpară atât manifestării negative, cât și celei active, care presupune loialitate și prudență.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (...) și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv (...)."

Astfel cum rezultă din interpretarea art. 101 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în cererile privind executarea sau constatarea nulității absolute, anularea rezoluțiunea sau rezilierea unui act juridic, pentru stabilirea competenței instanței, se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, a părții din obiectul dedus judecății.

Instanța supremă reține că hotărârea atacată este pronunțată într-o cerere evaluabilă în bani, întrucât consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este anularea lor, iar conform deciziei nr. 32/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, "sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare."

Or, cererea vizând constatarea caracterului abuziv a clauzei privind moneda în care se face plata creditului, restituirea sumelor încasate abuziv la care se adaugă dobânda legală aferentă, stabilizarea cursului de schimb franc elvețian - leu la momentul semnării contractului și convertirea în RON a monedei în care se face plata creditului, la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data acordării acestuia este una evaluabilă în bani, cu consecințe asupra dreptului băncii de a obține rambursarea creditului, corelativ obligației împrumutatului de restituire a acestuia.

Cum obiectul contractului de credit nr. x/12.03.2008 constă în acordarea unui împrumut în cuantum de 84.000 de franci elvețieni (echivalentul a 351.960 RON, la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data introducerii acțiunii), valoarea obiectului cererii de chemare în judecată se poate situa cel mult la același nivel și, calculată conform art. 98 și 101 C. proc. civ., nu depășește pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Prin decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017 s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională.

Curtea Constituțională a României a statuat că "efect al constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

Or, în speță, hotărârea recurată a fost pronunțată la 26.10.2016, anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Prin urmare, raportat la considerentele expuse mai sus, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului, astfel că Înalta Curte, în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva deciziei nr. 723/26.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 martie 2018.