ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1541/2017

HOTĂRÂRE

24.10.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1541/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la 29 martie 2017 sub numărul x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.:

- să se constate nulitatea absolută a prevederilor art. 3.2 din contractul de credit nr. x/13.12.2007 referitoare la obligația de plată a dobânzii variabile și revizuibilă la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii; repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de dobândă care excede dobânzii calculate prin raportare la indicele de referință LIBOR, precum și la plata dobânzii legale aferente și actualizarea acestei sume cu indicele de inflație;

- să se constate nulitatea absolută a prevederilor art. 3.2 din contractul de credit nr. x/14.07.2008 privitoare la obligația de plată a dobânzii variabile și revizuibile la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii și repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de dobândă care excede dobânzii calculate prin raportare la indicele de referință LIBOR, precum și la plata dobânzii legale aferente și actualizarea acestei sume cu indicele de inflație;

- să se constate nulitatea absolută a prevederilor art. 4 din contractul de credit nr. x/14.07.2008 privitoare la obligația de plată a comisionului de acordare și repunerea părților în situația anterioară producerii efectelor clauzei abuzive, prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.679,32 RON, reprezentând echivalentul a 630 CHF, conform cursului de schimb valutar BNR din ziua formulării cererii, precum și la plata dobânzii legale aferente;

- să se constate nulitatea absolută a prevederilor art. 4 din contractul de credit nr. x/13.12.2007 privitoare la obligația de plată a comisionului de acordare și repunerea părților în situația anterioară producerii efectelor clauzei abuzive, prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.470,29 RON, reprezentând echivalentul a 1.286,25 CHF, conform cursului de schimb valutar BNR din ziua formulării cererii, precum și la plata dobânzii legale aferente și actualizarea acestei sume cu indicele de inflație;

- să se constate nulitatea absolută a prevederilor art. 5 din contractul de credit nr. x/13.12.2007 privitoare la obligația de plată a comisionului de rambursare în avans;

- să se constate nulitatea absolută a prevederilor art. 5 din contractul de credit nr. x/14.07.2008 privitoare la obligația de plată a comisionului de rambursare în avans cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat, în esență, că respectivele clauze sunt abuzive potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauzele nu au fost negociate direct cu reclamanții, sunt încălcate cerințele bunei-credințe și a fost rupt echilibrul contractual.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 970 din vechiul C. civ., art. 1170 din noul C. civ. și art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la data de 03.05.2017, pârâta S.C. C. S.A., a invocat, printre altele, excepția necompetenței teritoriale față de dispozițiile art. 8.2 din contractele de credit, art. 107 alin. (1) noul C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3896 din 30 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Buzău a fost admisă excepția de necompetență teritorială și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

S-a reținut, în esență, că legea în vigoare la data semnării contractului permitea părților să încheie o clauză atributivă de competență și, cum părțile au inserat la art. 13.5 din contractul părților o prorogare convențională de competență teritorială la instanțele de judecată din București, competența de soluționare a cauzei potrivit clauzei atributive de competență revine, în temeiul art. 107 alin. (1) C. proc. civ., instanței de la sediul pârâtei, în cazul de față fie Judecătoria Sectorului 1 București, fie Tribunalul București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 28 iulie 2017, sub numărul x/2017.

Prin sentința civilă nr. 6953 din 25 septembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost admisă excepția de necompetență teritorială și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău.

A fost constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Instanța a reținut în considerente că, dispozițiile art. 13.5 din contractul de credit încheiat de părțile din litigiu nu determină competența teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 București, în considerarea faptului că sintagma "instanțele competente din București" nu este suficientă pentru alegerea instanței, iar dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prevăd, în afară de instanța de la domiciliul/sediul pârâtei, și instanța de la domiciliul/sediul reclamantului, părțile putând să consfințească clauza atributivă de competență în materia protecției drepturilor consumatorilor numai după nașterea dreptului la despăgubire, astfel că orice convenție contrară va fi considerată ca nescrisă.

În plus, a mai apreciat această instanță că, în raport de jurisprudența Curții de la Luxembourg, clauza atributivă de competență trebuie să fie apreciată din oficiu dacă aceasta este abuzivă și, în caz afirmativ, ea nu poate să producă efecte asupra consumatorilor.

Prin urmare, conchide Judecătoria Sectorului 1 București în considerentele sentinței menționate anterior, că această instanță este situată la o distanță mare de localitatea de domiciliu a reclamanților, ceea ce face ca deplasările și cheltuielile implicate pentru judecata acestui litigiu să aibă un caracter disuasiv și mult prea oneros.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 3 octombrie 2017 sub nr. x/2017.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Buzău competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, față de obiectul prezentului litigiu, de temeiurile juridice invocate și de calitatea părților, instanța este învestită cu o acțiune întemeiată pe legislația de protecție a consumatorilor.

Regula generală de drept comun, în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Conform art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în afară de instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, mai este competentă "instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor."

Pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, opțiune susținută de art. 116 C. proc. civ.

De reținut că în cauză nu își găsește aplicarea art. 13.5 din contractul de credit inserat de părțile din litigiu, întrucât o astfel de clauză devine operantă numai după nașterea dreptului la despăgubire, astfel cum prevăd dispozițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ., anterior acestui moment clauza trebuind să fie considerată nescrisă.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudența sa, în materia protecției consumatorului (Cauza Océano Grupo Editorial S.A. vs. Roció Murciano Quintero), a statuat că este inechitabil și mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanța de la sediul acestuia din urmă.

De reamintit că, în jurisprudența sa (Costa vs. Enel) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre, stabilind că obiectivul integrării pe care îl urmărește Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre, supremația dreptului comunitar asupra celui național fiind o condiție sine qua non a integrării.

În consecință, aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul național.

Revenind la speța de față, acțiunea reclamanților în constatare a caracterului abuziv a unor clauze din convenția de credit în care aceștia au calitatea de consumatori, în relația cu banca, este de competența Judecătoriei Buzău, ca instanță de la domiciliul consumatorilor/reclamanților.

În speță, opțiunea reclamanților-consumatori a fost în sensul soluționării cauzei de către instanța de la domiciliul lor, iar potrivit art. 116 C. proc. civ. această opțiune nu poate fi înlăturată de instanță.

Față de considerentele anterior expuse, în raport și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.