ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 336/2020

HOTĂRÂRE

06.02.2020

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 336/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, actualizată cu rata dobânzii legale, reprezentând 10% din valoarea tranzacției, respectiv vânzarea-cumpărarea SC C. SRL conform contractului de prestări servicii încheiat la data de 15.03.2015, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din data de 10.01.2018 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Slatina.

Prin Sentința civilă nr. 47/10.01.2018, pronunțată de Judecătoria Slatina în Dosar nr. x/2017, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Slatina invocată de instanță din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Olt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 26.02.2018, sub nr. x/2017.

Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin Sentința civilă nr. 549/05.11.2018, Tribunalul Olt a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel:

Prin Decizia nr. 1191/23.04.2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 549/05.11.2018, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul pârât B..

Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A., dosarul fiind înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 01 iulie 2019.

Se critică decizia recurată ca fiind nelegală în baza art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de judecată a interpretat greșit contractul de prestări servicii atunci când a considerat că nu s-a dovedit încheierea între părți a contractului de intermediere vânzare-cumpărare între SC C. SRL prin care recurenta se obliga să găsească un cumpărător eligibil, iar intimatul s-a obligat să-i achite contravaloarea serviciilor prestate stabilită la 10% din totalul tranzacției, așa cum rezultă din art. IV și VI din contract, în condițiile în care a depus la dosarul cauzei acest contract, s-a recunoscut la interogatoriu de către intimat că a încheiat acest contract, atât la prima întrebare din interogatoriu, cât și la a II-a întrebare.

În mod greșit instanța a refuzat audierea martorului D., deși acest martor a fost prezent atât la încheierea contractului, în momentul în care a intermediat vânzarea-cumpărarea cu intimatul E. în luna aprilie 2015 la Registrul Comerțului, cât și la F. Caracal, unde E. a plătit o parte din contravaloarea acțiunilor societății SC. C. SRL.

Deși intimatul a recunoscut la interogatoriu vânzarea - cumpărarea societății, astfel cum rezultă și din declarația notarială a martorului ocular D., din adresa nr. x/02.10.2018 a F. Regiunea Sud-Vest în care se arată că E. a efectuat depuneri în numerar către SC C. SRL, din certificatul constatator de la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Olt din data de 27.04.2015, din care rezultă că E. are calitatea de asociat al SC C. SRL, calitate pe care nu a avut-o până în acel moment, respectiv până la negocierea și vânzarea acestei societăți prin intermediul recurentei, în mod nelegal Tribunalul Olt și Curtea de Apel Craiova au pronunțat cele două hotărâri, fără să aibă în vedere înscrisurile autentice, depozițiile martorilor.

Vânzarea rezultă și din înscrisurile administrate privind balanțele de verificare ale acestei societăți, din adeverința nr. x/13.02.2015 de la Primăria (...) din care rezultă că societatea lucrează în arendă și este reprezentată de administratorul B. în calitate de arendaș, din împuternicirea pe care B. a dat-o recurentei pentru vânzarea societății SC C. SRL. Totodată, înscrisurile de la ORC de pe lângă Tribunalul Olt, respectiv certificatul constatator privind SC C. SRL, dovedesc că E. devine acționar al societății din 27.04.2015, respectiv din momentul încheierii negocierilor și vânzării societății.

Instanța a interpretat greșit contractul de prestări servicii ca instituind o obligație de rezultat, considerând executate obligațiile numai în cazul în care între terțul, identificat de către recurentă, și pârât se încheie contractul menționat în contractul de prestări-servicii cu B..

În mod surprinzător, Curtea de Apel Craiova nu a amintit de rezilierea contractului încheiat de B. și SC G. SRL, la data de 30.04.2015, reziliere având ca obiect intermedierea vânzării SC C. SRL, ceea ce dovedește că recurenta a intermediat această vânzare cumpărare.

Nici Curtea de Apel Craiova și nici Tribunalul Olt nu au observat înscrisurile de la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Olt, privind situația SC C. SRL, în sensul că E. devine asociat la data de 27.04.2015.

Recurenta consideră că interpretarea greșită a obiectului cauzei, a probelor administrate, refuzul de a administra alte probe, motivele contradictorii ale celor două hotărâri judecătorești a căror casare o solicită, o îndreptățesc să solicite admiterea recursului.

Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților iar, prin încheierea din 28 noiembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1191 din data de 23 aprilie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 6 februarie 2020.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, respectiv că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analizând aceste critici, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși hotărârea pronunțată de către instanța de apel este motivată, motivarea este neconvingătoare, bazată fiind pe o neclarificare a situației de fapt, ceea ce echivalează cu o nemotivare corespunzătoare și atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, deși se pleacă de la premisa încheierii contractului de prestări servicii din 15 martie 2015 între reclamantă și B., ca unic asociat al SC C. SRL, și a dovedirii transformării SC C. SRL din societate unipersonală, în societate cu doi asociați (B. și E.), instanța explică în mod neconvingător această transformare prin raportare la cuantumul sumelor și la momentul la care acestea au fost virate de către E. în contul SC C. SRL.

Instanța de apel justifică transformarea SC C. SRL din societate unipersonală în societate pluripersonală printr-o posibilă cesiune parțială a părților sociale, cu alte cuvinte printr-o posibilă vânzare parțială a societății, care ar rezulta din vărsarea în contul SC C. SRL a sumei de 100 RON de către E..

Suma de 45000 euro, plătită între aceleași părți, la o dată ulterioară, a fost considerată de către instanța de apel ca o posibilă majorare a capitalului social sau ca aport al noului asociat, fără să se verifice dacă reprezintă contravaloarea părților sociale, cu motivarea că o atare analiză, vizând constatarea unei simulații, excede obiectului cauzei și, oricum, ar fi fost de competența completurilor specializate în litigii cu profesioniști.

Aceste prezumții asupra situației de fapt puteau fi clarificate prin administrarea tuturor probelor solicitate.

Astfel, martorul D., indicat de reclamantă ca fiind martor ocular la toate operațiunile relevante, nu a fost audiat în primă instanță, dar nici în faza procesuală a apelului, deși s-a cerut audierea lui.

Instanța de apel a respins această solicitare cu motivarea că în încheierea din 14.05.2018 s-a menționat că nu instanța, ci reclamanta a renunțat la audierea martorului D., iar această probă nu era concludentă și utilă cauzei în acel moment.

Procedând astfel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (2), art. 254 alin. (5) coroborate cu art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, chiar și în apel, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, scop în care, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc, din oficiu, chiar în faza procesuală a apelului.

Prima instanță de fond nu a audiat pe martorul D. întrucât reclamanta nu a insistat în administrarea probei pentru că aspectele pe care dorea să le dovedească au fost probate prin răspunsul la interogatoriu. Au fost astfel încălcate prevederile art. 257 alin. (2) din C. proc. civ. care dau dreptul instanței să dispună chiar administrarea din oficiu a unei probe cu privire la care s-a renunțat.

Instanța de apel a făcut în mod greșit aplicarea art. 254 alin. (6) din C. proc. civ. potrivit căruia părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, întrucât acest text trebuie interpretat în coroborare cu obligația instanței de apel, ca instanță de fond, de a-și exercita rolul activ pentru aflarea adevărului în cauză, inclusiv prin posibilitatea de a completa probele administrate la prima instanță, reglementată de art. 479 alin. (2) din C. proc. civ.

În condițiile în care, prin extrasul de la Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Olt, s-a dovedit că la data de 23.04.2015 a avut loc transformarea SC C. SRL din societate unipersonală în societate pluripersonală, eveniment care se situează în intervalul 15.03.2015 - 15.06.2015, în care era aplicabil contractul de prestări de servicii încheiat între reclamantă și pârât, dar nu s-a stabilit cu certitudine dacă E. a devenit asociat al SC C. SRL, urmare al intermedierii pe care a realizat-o reclamanta, nu se poate considera că situația de fapt a fost pe deplin stabilită, încă de la prima instanță.

Lipsei de rol activ în stabilirea corectă și completă a situației de fapt i se adaugă și o motivare neconvingătoare pe care instanța de apel a realizat-o atunci când a prezumat natura juridică a depunerilor în numerar realizate de către E. în conturile SC C. SRL, lăsând să se înțeleagă că suma de 100 RON vărsată de E. în contul SC C. SRL ar putea echivala cu o vânzare parțială a părților sociale iar, în privința sumei de 45000 euro, cu o vânzare deghizată. Lămurirea acestei chestiuni era esențială pentru a se stabili cu certitudine existența sau inexistența vânzării, în considerarea căreia urma să fie acordată remunerația de intermediere.

Motivarea este de esența hotărârilor și constituie o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Motivarea presupune în primul rând stabilirea corectă, în formă concisă și clară a situației de fapt, urmând ca, pentru fiecare din faptele reținute, să se arate probele pe baza cărora au fost stabilite, pentru a nu se înțelege că este vorba de simple afirmații sau presupuneri, ci de probe legal administrate în cadrul procesului. Dacă probele sunt contradictorii, trebuie examinate în mod comparativ și motivat de ce au fost reținute unele și înlăturate celelalte. În acest fel judecătorul stabilește adevăratele raporturi dintre părțile aflate în conflict.

Or, sub acest aspect, motivarea instanței de apel nu convinge întrucât nu cuprinde argumentele pentru care o parte din probele administrate au fost înlăturate, deși tocmai acestora recurenta le acordă valoare probatorie, considerându-le pertinente și concludente în soluționarea cauzei.

Motivarea hotărârii constituie opera judecătorului, iar analiza pe care acesta o face, în legătură cu motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluții, trebuie să fie clară și simplă, precisă, concisă și fermă, să aibă deci putere de convingere. La fel de exactă trebuie să fie și motivarea în ceea ce privește cererile pe care le-a respins.

În cauză nu doar că instanța de apel nu a stabilit situația de fapt prin analizarea tuturor probelor administrate în cauză (spre pildă nu a menționat nimic despre o eventuală reziliere a convenției de prestări servicii încheiată între SC G. SRL și SC C. SRL, invocată de recurentă), dar a făcut și o greșită aplicare a regulilor în materie de probațiune, ceea ce slăbește fermitatea și puterea de convingere a motivării hotărârii.

Cum situația de fapt nu a fost lămurită încă de la prima instanță, decizia recurată nu putea fi motivată convingător, astfel că Înalta Curte, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., urmează să admită recursul, să caseze decizia atacată și să trimită cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, nefiind posibilă trimiterea cauzei la prima instanță, ca urmare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 480 alin. (3), de vreme ce părțile nu au solicitat în mod expres, prin cererea de recurs ori prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.