ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6071/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 septembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 8591 din 17.06.2017, emisă de pârât.

Prin sentința civilă nr. 477 din 08 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 8591/17.06.2017 și a obligat pârâtul FGA să plătească reclamantei suma de 867,50 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru 50 de RON și onorariu avocat 817,50 RON, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 477 din 08 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

O primă critică formulată de pârât a vizat nepronunțarea instanței de fond cu privire la tardivitatea depunerii cererii de plată, în raport de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Potrivit considerentelor deciziei contestate, cererea de plată formulată de reclamantă a fost respinsă și pe motivul depunerii tardive, însă instanța de fond, deși reține data depunerii cererii ca fiind 11 august 2016, nu face vreo referire la acest aspect.

Recurentul-pârât a criticat și considerentele instanței de fond referitoare la calitatea de creditor de asigurări a reclamantei, susținând greșita interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) și art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, întrucât, în opinia pârâtului, plafonul maxim de despăgubire prevăzut de lege se calculează pe creditor de asigurare și nu pe creanță de asigurare. Acest mod de soluționare a cauzei nu ia în considerare efectele cesiunii poliței de asigurare de la utilizator către societatea de leasing, care nu sunt similare cu cele ale unei cesiuni de creanță și nici faptul că obligația asigurării auto aparține utilizatorului autovehiculului, astfel încât și drepturile ce se nasc din raportul de asigurare aparțin tot acestuia. În mod greșit a reținut instanța de fond că pot fi opozabile FGA condițiile generale de leasing sau raporturile obligaționale ale părților ce decurg din acest contract.

Instanța de fond a constatat că finanțatorul are calitatea de asigurat și beneficiar al indemnizației de asigurare, fiind omis utilizatorul din această structură juridică, deși mandatul încheiat între utilizator și finanțator nu se extinde și în sfera contractului de asigurare, ca un mandat implicit, astfel cum a susținut reclamanta, la a cărei opinie a achiesat instanța de fond.

A considerat recurentul-pârât că problema dedusă judecății este aceea de a stabili dacă finanțatorul are calitatea de unic creditor de asigurare, chiar dacă deține mai multe creanțe de asigurări, prin subrogarea în drepturile asiguraților CASCO. În opinia recurentului, dată fiind forma de redactare a Legii nr. 213/2015, inclusiv forma verbelor utilizate (la singular, nu la plural), legiuitorul a dorit ca plafonul de asigurare să fie stabilit prin raportare la un singur creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor deținute, iar pentru restul creanței, există posibilitatea satisfacerii acesteia în procedura de faliment a asigurătorului, conform Legii nr. 85/2014.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă Societatea A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate sesizate de recurentul-pârât, deși întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În cauză, reclamanta Societatea A. S.A. a sesizat instanța de contencios administrativ cu acțiune în anularea Deciziei nr. 8591/17.06.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a invocat două aspecte de nelegalitate ale actului administrativ atacat, respectiv greșita reținere a depunerii tardive a cererii de plată și greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1, art. 2, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 2199 C. civ., cu referire la plafonul maxim de despăgubire a creditorilor de asigurări.

Soluționând cererea de chemare în judecată, instanța de fond a analizat doar motivul de nelegalitate referitor la modul de calcul al plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, omițând a examina prima critică de nelegalitate a deciziei atacate expusă în acțiune, referitoare la nerespectarea termenului de depunere a cererii de plată, deși aceasta este, deopotrivă, motiv de respingere a cererii de plată, reținut prin decizia a cărei anulare se solicită și asupra căruia părțile au formulat apărări în scris, dar și oral, prin concluziile puse în fața instanței de fond, la termenul la care pricina a fost judecată.

Înalta Curte reține că judecătorul are obligația de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din același act normativ, instanța trebuie să examineze fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul.

În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată și de apărările corelative ale pârâtului, Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, concluzionând asupra nelegalității actului administrativ atacat, considerentele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a tuturor argumentelor și motivelor expuse de părți, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil și nefiind respectate rigorile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Având în vedere aceste aspecte, pentru a asigura părților dreptul la soluționarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea examinării cererii de chemare în judecată sub toate aspectele de nelegalitate invocate cu privire la Decizia FGA nr. 8591/17.06.2017.

În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare și de motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 477 din 08 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.