ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5230/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 19 alin. (2)din Legea nr. 503/2004, a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 1967 din 05.10.2016 solicitând anularea deciziei contestată ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 6.292 RON, compusă din: 3.865,88 RON, reprezentând despăgubirea achitată de A. către asiguratul Casco,1.507,69 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015 și 918,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în Dosarul x/2015 și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1662 din 8 mai 2017, a respins acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea Fondului este legea în vigoare la momentul nașterii situației juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995.

Suprimarea sau plafonarea garanției legale prin legea noă, nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv, iar aceasta indiferent de criteriul retroactivității avut în vedere de către doctrină și practica judiciară.

În aceste condiții, recurenta apreciază că soluția prin care instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată a normelor de drept intertemporal.

De asemenea, se mai susține că hotărârea recurată a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. I) și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Rațiunea ce a stat la baza pronunțării soluției de respingere a contestației, poate fi sintetizată în următoarele idei principale, derivate din interpretarea textelor legale relevante:

- legiuitorul a înțeles să reglementeze raporturile juridice născute ca urmare a falimentului asigurătorului în acord cu interesul public, iar nu prin raportare la prevederile dreptului comun privind instituția subrogației;

- cererile pentru realizarea creanțelor de asigurări, peste limita de 450.000 RON, pot fi valorificate exclusiv pe calea dreptului comun reglementată de procedura falimentului menită să protejeze proporțional nivelului creanțelor în mod colectiv interesele tuturor creditorilor societății de asigurare;

- subrogarea este eficientă în beneficiul A., ca asigurător facultativ însă numai în limita totală pentru sumele achitate de aceasta propriilor asigurați.

Nu se poate reține interpretarea propusă de A. în condițiile în care este de notorietate că majoritatea despăgubirilor achitate în situații de normalitate sunt situate sub limita maximă a acestui plafon. În caz contrar, ar fi eludat scopul urmărit de lege prin stabilirea acestuia și afectarea principiului egalității în cadrul procedurii de faliment, în condițiile în care garanția plății acestor despăgubiri este limitată în toate situațiile ivite în practică de acest plafon, independent de calitatea solicitantului acestor despăgubiri și de izvorul acestor creanțe de asigurări.

Cu alte cuvinte, instanța de fond apreciază în mod greșit că instituția subrogației este incompatibilă cu procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015, întrucât s-ar încălca egalitatea creditorilor B. în fața procedurii falimentului.

Mecanismul subrogației nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015. Asigurătorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON, indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă.

În materia asigurărilor facultative și obligatorii, calitatea de garant pentru plata despăgubirilor în caz de faliment al asigurătorului o deține FGA. Aplicând art. 1597 alin. (2) C. civ., rezultă că subrogarea A. în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării produce efecte inclusiv față de FGA, acesta din urmă fiind ținut să execute obligația de plată ce îi incumbă potrivit legii.

Din interpretarea teleologică a art. 2210 alin. (1) din C. civ., rezultă că o eventuală intenție a legiuitorului de a înlătura societățile de asigurare care s-au subrogat în drepturile persoanelor asigurate sau ale beneficiarilor asigurării de la protecția și garanția oferită prin intermediul FGA, ar fi fost reglementată expres.

Având în vedere faptul că înlăturarea societăților de asigurare de la efectele instituției subrogației are caracterul unei excepții, ar fi trebuit să fie reglementată în mod expres prin lege.

O veritabilă încălcare a principiului egalității creditorilor B. în fața procedurii falimentului ar presupune ca unui creditor de asigurare, care se adresează FGA cu o cerere de plată în nume propriu, să îi fie achitată creanța cu depășirea plafonului de 450.000 RON.

În speță, A. nu se adresează FGA în nume propriu. Urmare a mecanismului subrogației asigurătorului în drepturile asiguratului, fiecărei cereri de plată formulate către FGA de către A., îi corespunde o poziție de creditor de asigurare distinctă.

Prin urmare, cererile de plată formulate de A. nu pot fi privite unitar cu consecința cumulării creanțelor exhibate, astfel încât să se considere atins plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Ignorând în mod nejustificat mecanismul subrogației, instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că persoanele asigurare direct sau indirect se pot adresa FGA cu o cerere de plată, însă atunci când A. acționează în numele acestor persoane, sumele de bani achitate trebuie cumulate, fără a lua în seamă că fiecare cerere de plată are la bază un raport de asigurare distinct.

Potrivit considerentelor sentinței recurate, A. nu beneficiază de un drept sau o creanță în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, în afara limitei de-450.000 RON instituită în mod legal, prin raportare la art. 53 din Constituție.

În subsidiar, dacă am admite faptul că existența plafonului reprezintă o măsură proporțională, în acord cu art. 53 din Constituție, per a contrario, în limita sumei de 450.000 RON A. deține o creanță în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO ce reclamă o protecție specifică.

În speță, deși A. nu a pretins, în nume propriu, plata unei creanțe superioare plafonului maxim prevăzut de lege, a primit numeroase soluții de respingere, generate de interpretarea eronată asupra instituției subrogației coroborate cu procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

În consecință, A. deține o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, iar potrivit dispozițiilor legale incidente în speță, plățile efectuate de FGA nu au depășit cuantumul plafonului prevăzut de lege.

În măsura în care ar fi fost posibilă o soluționare în etape a cererii de plată, atunci cu siguranță această posibilitate ar fi fost prevăzută în mod expres în procedura reglementată în Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, se impune obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse prin cererea de plată sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimatul pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 6 decembrie 2019, având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație, secția contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză și dosarul nr. x/2017 au un obiect similar și că problema de drept suspusă judecății este identică, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1662 din 08 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sentința civilă nr. 10888/03.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea în pretenții formulată de A. și s-a dispus obligarea societății B. la plata următoarelor sume: 3.865,88 RON, reprezentând despăgubirea achitată de A. către asiguratul Casco; penalități de întârziere aferente debitului principal în valoare de 0,1%/zi de întârziere calculate de la data de 08.11.2014 până la data achitării efective a debitului; 918,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în Dosarul x/2015 (298,18 RON taxa de timbru și 620 RON onorariu de avocat).

Având în vedere că societatea B. se află în procedura falimentului, reclamanta A. s-a adresat FGA cu o cerere prin care a solicitat plata sumei de 6.292 RON, însă soluționând cererea de plată formulată de A., pârâtul FGA a emis Decizia 1967 din 05.10.2016 prin care a respins cererea motivat de faptul că Fondul a efectuat deja către A. plăți în valoare de 450.000 RON, acesta fiind plafonul maxim permis potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

La soluționarea cererii societății reclamante, pârâtul a avut în vedere, în esență, că în privința acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. SA) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Înalta Curte constată că în înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON relevantă este Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare, având în vedere faptul că atât pârâtul, prin decizia contestată, cât și instanța de fond, prin decizia recurată, au analizat cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă doar sub aspectele legate de depășirea plafonului de garantare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate susținerile și apărările părților, precum și fiecare dintre motivele de nelegalitate invocate.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1662 din 08 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2020.