ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 765/2018

Decizia nr. 765/2018

Asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Bacău, sub nr. x/180 din 29 iulie 2014, reclamantul A. a chemat în

judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului să le lase în

deplină proprietate și posesie suprafața de teren de aproximativ

7.400 mp, situată în extravilanul com. Ungureni, jud. Bacău în T 61,

parcela 2044/15 cu vecinătățile înscrise în TP 227804 din 28

iunie 2002 și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în

sumă de 2.500 Iei reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință pe anii 2012 - 2014.

Prin sentința civilă

nr. 5505 din 12 octombrie 2015, Judecătoria Bacău a luat act de

renunțarea reclamantului A. Ia capătul de cerere având ca obiect

"revendicare", formulată în contradictoriu cu pârâtul B. și

a respins capătul de cerere având ca obiect "pretenții",

astfel cum a fost precizat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul.

De asemenea, a respins cererea

de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtul B.

Prin Decizia nr. 678/A/2017

din 16 octombrie 2017, Tribunalul Bacău, secția l civilă, a

respins apelul declarat de reclamantul A., domiciliat în Bacău, Județ

Bacău, împotriva sentinței civile nr. 5508 din data de 12 octombrie 2015,

pronunțată de Judecătoria Bacău în Dosarul civil nr. x/180/2014,

în contradictoriu cu intimații-intervenienți C., domiciliată în

com. Ungureni, sat Țociloasa, Județ Bacău, D., domiciliată

în com. Ungureni, sat Bibirești, Județ Bacău, E.,

moștenitor după defunctul F., domiciliat în Bacău, Județ

Bacău, G., domiciliat în Bacău, Județ Bacău și

intimatul-pârât H., domiciliat în com. Ungureni, sat Țociloasa, Județ

Bacău, ca nefondat.

A obligat pe

apelantul-reclamant să plătească intimatului-pârât cheltuieli de

judecată în sumă de 1.000 lei.

Cu drept de recurs în termen

de 30 de zile de la comunicare, ce se poate depune la Tribunalul Bacău.

Împotriva acestei decizii

reclamantul A. a declarat recurs, care a fost înaintat, spre soluționare, Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

S-a fixat termen de

judecată la 14 martie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față.

Analizând excepția, Înalta

Curte de Casație si Justiție constată că este întemeiata

pentru următoarele considerente - Justiției dispozițiile art.

97, C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție judeca: 1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel precum

și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.

Recursurile și cererile în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice

alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care

a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma

de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți ia cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe

de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică

în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în

acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că

acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel

sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea

fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,

rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

Însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme

noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

„competența instanțelor judecătorești și procedura de

judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.

122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul

Bacău revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de

Apel Bacău, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează

a declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Declină competența

de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr.

678/A/2017 din 16 octombrie 2017 a Tribunalului Bacău, secția I

civilă, în favoarea Curții de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 martie 2018.