ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 616/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 616/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 616/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată la 30 ianuarie 2017 pe rolul Judecătoriei Mediaș,

reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 3.523,52

lei despăgubiri și dobânda legală aferentă acesteia, precum

și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 1024 din 12 mai 2017 Judecătoria Mediaș a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune și a admis

acțiunea civilă formulată, obligând pârâtul la plata sumei de 3.523,52

lei cu titlu de despăgubiri și dobânda legală aferentă

acesteia. A obligat pârâtul să plătească reclamantului

cheltuieli de judecată în cuantum de 251,65 Iei.

Tribunalul Sibiu,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

prin Decizia nr. 1227 din 01 februarie 2017,

a respins apelul declarat de

pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1024 din data de 12 mai 2017,

pronunțată de Judecătoria Mediaș în Dosar nr. x/257/2017.

Împotriva acestei

decizii, pârâtul B. a declarat recurs. Prin adresa din 11 ianuarie 2018,

Tribunalul Sibiu a înaintat recursul Înaltei Curți de Casație și

Justiție în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, la data de 22 ianuarie 2018 și trimis, spre

soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de

filtru nr. 4.

Prin

rezoluția completului din data de 23 ianuarie 2018 s-a fixat termen de

judecată la 22 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta

Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței

sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru

următoarele considerente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțata de către tribunal, în apei,

într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de

200.000 lei.

Potrivit primei

teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri

pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a

prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt

supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv."

Prin Decizia nr. 369

din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce

privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,

distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27

C. proc. civ. care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al

competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel

al admisibilității căii extraordinare de atac, trebuie stabilit

dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte

de Casație și Justiție soluționează recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k} C. proc. civ.).

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2)

din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură

egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această

cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces

echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art.

21 alin. (3) clin Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul

nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului

la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs

soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile

art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi

încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează

recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea

Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o

anumită instanță.

În absența

unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recenta, publicată ulterior

Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată

în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când

a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din

Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului

la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa

că nu toate recursurile

intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți

de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului

de constituționalitate, se constată că această premisă

a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în

valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Din cele ce

preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat

de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea

accesului la recurs, indiferent de instanța competentă,

fără a se reține o statuare asupra încălcării

dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin

menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de

soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani,

altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 2/2013.

Așadar, în

stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

lei inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că

această competență revine Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr.

369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte

constată că. în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C.

proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să

soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 200.000 iei inclusiv (litigii soluționate

în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art.

94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine

competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor

pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului

cererii depășește pragul de 200.000 lei.

Pe acest aspect,

pe lângă cele expuse în legătură eu decizia Curții

Constituționale, este de precizat că, potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin

care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casație

are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării

excesive a instanței supreme cu cauze de mai mică

importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un

tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție,

chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a

aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl

îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de

casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de

soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens,

hotărârea din 19 decembrie 1997

pronunțată

în cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei, parag. 36-39 și

jurisprudența acolo citată).

Așadar,

potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre

nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în

situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită

valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul

la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar la

instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de

întrunirea unui prag valoric.

În ceea ce

privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta

Curte de Casație și Justiție judecă: ,,1. recursurile

declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a

altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în

interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice

alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți,

Prin urmare, art.

97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct.

1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art.

97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de

drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mat mult, s-ar ajunge Ia o

regulă

nouă de

competență, prin adăugare ia lege, rezultat ce contravine

prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această

normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta

Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres

în competența altor instanțe formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică

în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă

parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu

nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în

conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă

recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea,

se impune a fi identificată o instanță competentă pentru

soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun

judecător nu poate refuza sa

judece pe motiv

că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel

cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz,

devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora „ În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată

nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă,

nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale

ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia ți

ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a

arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului

procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a

acestora.

În absența

unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de

către tribunale și neputând fi identificată vreo

uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și

identificarea instanței competente în cauză „în baza dispozițiilor

legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apei,

dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât,

dacă aceste instanțe ai fi fost expres indicate, ar fi fost direct

incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.

proc. civ.

În acest context,

sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ.,

conform cărora „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțai hotărârea atacată".

Pe acest temei,

în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează

recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel,

procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art.

483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune

și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o

interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,

fiind vorba despre „situații asemănătoare".

În aplicarea

acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ.,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Sibiu

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Alba

lulia, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina

competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului formulat de pârâtul B.

împotriva Deciziei nr. 1227 din 1 noiembrie 2017 a Tribunalului Sibiu, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea

Curții de Apel Alba lulia.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2018.