ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 511/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 511/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 511/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Deva sub nr. x/221/21.09,2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL și C., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 18.300 lei, având în vedere îmbogățirea iară justă cauză a acestora. A solicitat și obligarea pârâților la plata dobânzii legale de la data încasării sumelor, cu cheltuieli de judecată. La data de 09 decembrie 2016, reclamantul a depus o cerere de completare a cererii de chemare în judecată, pe care instanța a recalificat-o ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc.
civ. Prin modificarea acțiunii, reclamantul a solicitat și obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor prilejuite de accesarea unui credit bancar și înființarea societății, arătând că la data de 01 iulie 2015 a accesat creditul de consum la SC D. SA, prin care a împrumutat suma de 18.000 lei, pentru a putea plăti toate cheltuielile solicitate de pârâți. Prin sentința civilă nr. 841 din 11 aprilie 2017pronunțată de Judecătoria Deva în Dosar nr. x/221/2016 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S-a admis în parte acțiunea civilă, astfel cura a fost formulată și modificată de către reclamant și au fost obligați pârâții la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 18.300 lei, ia care se adaugă dobânda legală, de la data scadenței, conform eșalonării de plată din data de 13 mai 2016 și până la data plății efective a debitului restant.
S-a respins în rest acțiunea, s-a încuviințat onorariul definitiv al curatorului desemnat pentru pârâta C., Av. E., în cuantum de 200 lei. A fost obligată pârâta C. la plata către reclamant a sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu curator. Au fost obligați pârâții, în solidar ia plata către reclamantă a sumei de 2.481,06 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Soluția primei instanțe a fost menținută de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 999 din 24 noiembrie 2017, prin care a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant a curatorului avocat E. și anulată cererea de apel formulată în numele pârâtei C., de către acesta împotriva sentinței civile nr. 841/2017, pronunțate de Judecătoria Deva, județul Hunedoara.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta C., prin curator special E., înregistrat la Tribunalul Hunedoara, la data de 4 ianuarie 2018. Prin adresa din data de 12 ianuarie 2018, Tribunalul Hunedoara a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 ianuarie 2018. Prin rezoluția din 17 ianuarie 2018, s-a fixat termen la 20 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente: Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.
Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (…), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv". Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1,000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.
civ., este neconstituțională. În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).
Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până ia 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului ia un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).
Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul ca dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani. În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o anumită instanță.
În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului ia un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of.
nr. 635 din 3 august 2017). Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare ia rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2037, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017. Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente. În acest context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc.
civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în prima instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 lei. Astfel, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1.
recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme. Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulata, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține instanței supreme. Astfel, potrivit textului menționat, „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină și circumscrie conform normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Ca atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri. În speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribuna! în apel, în privința căreia nu exista o dispoziție legala expresă atributivă de competență în favoarea instanței supreme. În acest context, neexistând o legala învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Alba Iulia, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Declina competența de soluționare a recursului formulat de pârâta C., prin curator special E. împotriva Deciziei civile nr. 999/A din data de 24 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba lulia. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică astăzi 20 februarie 2018.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.