ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 511/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 511/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr.
511/2018
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
la Judecătoria Deva sub nr. x/221/21.09,2016, reclamantul A., în
contradictoriu cu pârâta SC B. SRL
și C.,
a
solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se
dispună obligarea pârâților la plata sumei de 18.300 lei, având în
vedere îmbogățirea iară justă cauză a acestora. A
solicitat și obligarea pârâților la plata dobânzii legale de la data
încasării sumelor, cu cheltuieli de judecată.
La data de 09
decembrie 2016, reclamantul a depus o cerere de completare a cererii de chemare
în judecată, pe care instanța a recalificat-o ca fiind o modificare a
cererii de chemare în judecată, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ.
Prin modificarea
acțiunii, reclamantul a solicitat și obligarea pârâților la
plata tuturor cheltuielilor prilejuite de accesarea unui credit bancar și
înființarea societății, arătând că la data de 01 iulie
2015 a accesat creditul de consum la SC D. SA, prin care a împrumutat suma de
18.000 lei, pentru a putea plăti toate cheltuielile solicitate de
pârâți.
Prin
sentința civilă nr. 841 din 11 aprilie 2017pronunțată de
Judecătoria Deva în Dosar nr. x/221/2016 s-a respins excepția lipsei
calității procesuale pasive a
pârâtei C.
S-a
admis în parte acțiunea civilă, astfel cura a fost formulată
și modificată de către reclamant și au fost obligați
pârâții la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 18.300 lei,
ia care se adaugă dobânda legală, de la data scadenței, conform
eșalonării de plată din data de 13 mai 2016 și până la
data plății efective a debitului restant. S-a respins în rest
acțiunea, s-a încuviințat onorariul definitiv al curatorului desemnat
pentru pârâta C., Av. E., în cuantum de 200 lei. A fost obligată pârâta C.
la plata către reclamant a sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată constând în onorariu curator. Au fost obligați pârâții,
în solidar ia plata către reclamantă a sumei de 2.481,06 lei, cu
titlu de cheltuieli de judecată.
Soluția
primei instanțe a fost menținută de Tribunalul Hunedoara, secția
I civilă, prin Decizia nr. 999 din 24 noiembrie 2017,
prin care a fost admisă
excepția lipsei calității de reprezentant a curatorului avocat E.
și anulată cererea de apel formulată în numele pârâtei C., de
către acesta împotriva sentinței civile nr. 841/2017, pronunțate
de Judecătoria Deva, județul Hunedoara.
Împotriva
acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta C., prin curator special
E., înregistrat la Tribunalul Hunedoara, la data de 4 ianuarie 2018.
Prin
adresa din data de 12 ianuarie 2018, Tribunalul Hunedoara a înaintat cererea de
recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Dosarul
a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 12 ianuarie 2018.
Prin
rezoluția din 17 ianuarie 2018, s-a fixat termen la 20 februarie 2018, în
vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de
Casație și Justiție în soluționarea recursului.
La
acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra
excepției de necompetență, pe care o va admite,
în considerarea
următoarelor argumente:
Decizia
supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în
apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică
de 200.000 lei.
Potrivit
primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele
măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum
și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare
a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu
sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (…), precum
și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000
lei inclusiv".
Prin Decizia
nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017,
Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și
în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1,000.000 lei
inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind
unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,
precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind C. proc. civ., este neconstituțională.
În ceea
ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,
distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit
dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte
de Casație și Justiție soluționează recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în
litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000
lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de
către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).
Obiectul
controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de
dispoziția legală constatată ca fiind contrară
Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a
fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile
vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până ia 1.000.000 lei
inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin.
(2) din Legea nr. 2/2013
Curtea
Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric
al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu
asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la
această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului
ia un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)
și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).
Din
considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul
nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului
la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat
de către Înalta Curte, în sensul ca dispozițiile art. 16 alin. (1)
și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în
măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate
litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea
Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este
asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste
litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o
anumită instanță.
În absența
unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții
Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului ia un
proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța
supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea
Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber
la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile
judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de
lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei
nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.
Of. nr. 635 din 3 august 2017).
Chiar
atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3)
din Constituție referitoare ia rolul Înaltei Curți în unificarea
jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea
Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a
absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la
Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe
acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în
competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație
și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa
că nu toate recursurile intră de plano în competența de
soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așadar,
în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această
competență revine Înaltei Curți de Casație și
Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369
din 30 mai 2037, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.
Competența
de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de
către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în
interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
În acest
context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea
dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța
competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv
(litigii soluționate în prima instanță de către
judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp
ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a
recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în
cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de
200.000 lei.
Astfel,
în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a
dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta
Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile
declarate împotriva hotărârilor curților
de apel, precum și a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul
legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date
prin lege în competența sa".
Din
norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul
că Înalta Curte de Casație și Justiție
soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât
hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a
prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței
supreme.
Prin
urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de
Casație și Justiție, ca regulă, competența de
soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor
curților de apel și numai prin excepție competența de
soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel
formulata, norma în discuție nu consacră plenitudinea de
competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,
indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă
recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu
statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate
recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor
instanțe.
Reformularea
art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță
de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu
este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea
nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei
reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art.
122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai
prin modificarea normelor prezentului cod".
Nici
dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o
altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia
recursului, care ar aparține instanței supreme.
Astfel,
potrivit textului menționat, „recursul urmărește să
supună Înaltei Curți de Casație și Justiție
examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile".
Rezultă
că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare
natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul
căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea
ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de
instanța supremă, el se determină și circumscrie conform
normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca
atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi
competentă instanța supremă în soluționarea recursului,
este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o
prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri.
În speță
însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba
despre o decizie pronunțată de tribuna! în apel, în privința
căreia nu exista o dispoziție legala expresă atributivă de
competență în favoarea instanței supreme.
În acest
context, neexistând o legala învestire a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea
de Apel Alba Iulia, căreia îi aparține competența, ca
instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia
în apel.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I
D E
Declina
competența de soluționare a recursului formulat de pârâta C., prin curator
special E. împotriva Deciziei civile nr. 999/A din data de 24 noiembrie 2017,
pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în favoarea
Curții de Apel Alba lulia.
Fără
cale de atac.
Pronunțată
în ședință publică astăzi 20 februarie 2018.