ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 484/2018

Deliberând asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 12171 din 28 noiembrie

2016, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă, a

respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC

B. SA, prin Sucursala Timișoara și cu intervenienta C., ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul A., calea de atac fiind

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a

civilă, la data de 3 februarie 2017, sub nr. x/325/2016.

Prin Decizia civilă nr. 1168/A

din 30 iunie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a

admis apelul formulat de reclamantul - apelant A. împotriva sentinței

civile nr. 12171 din data de 28 noiembrie 2016, pronunțată de

Judecătoria Timișoara, în Dosar nr. x/325/2016, în contradictoriu cu

pârâta SC B. SA, prin Sucursala Timișoara și cu intervenientul

forțat C.; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul

că a admis, în parte, acțiunea și a obligat-o pe

pârâta-intimată la plata sumei de 1.527,8 lei către

reclamantul-apelant, actualizată cu rata inflației de la data de 10

iunie 2016 până la momentul plății efective; a obligat-o pe

pârâta-apelantă ta plata unor penalități către

reclamantul-intimat, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere,

calculate asupra sumei de 1.527,8 lei de la data de 10 iunie 2016 și

până la momentul plății efective; a menținut, în rest,

sentința apelată și a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata

sumei de 1.306,8 de lei către reclamantul-intimat, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs recurentul-reclamant A.. Calea de atac a fost înregistrata pe

rolul Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă.

La data de 19 decembrie 2017,

această instanță a înaintat cererea de recurs, împreună cu

dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, în vederea soluționării

căii de atac.

Cauza a fost repartizată,

aleatoriu, spre soluționare. Completului C12 N.C.P.C.

Prin rezoluția

completului din data de 8 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la

16 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii

de recurs.

La acest termen de

judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței materiale în soluționarea căii de

atac formulate.

Examinând competenta

materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor

art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție reține următoarele;

Hotărârea atacată cu

recurs a fost pronunțată de către tribunal într-un litigiu

înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 5 iulie 2016,

având ca obiect o acțiune evaluabilă In bani, cu o valoare mai

mică de 200.000 lei, respectiv 14.799,59 lei.

Potrivit primei teze din art. 18

alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele

pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și

până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 tei

inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30

mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește

efectele deciziei Curții Constituționale, distinct de chestiunea

aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă, din

considerentele sale. se desprinde concluzia că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv {litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.

civ.).

Obiectul controlului de

constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală

constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care

conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată, în contextul

absenței accesului la recurs în litigiile având ca obiect cereri

evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele

decât litigiile după materie, prevăzute de art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei

menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de

atac, care intră în conținutul dreptului la un proces echitabil,

include, imperativ, accesul la un recurs soluționai de către Înalta

Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21

alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta

Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri

evaluabile în bani.

În viziunea Curții

Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o

anumită instanță.

În absența unor

considerente în sens contrar, nu se poate deduce, din decizia Curții

Constituționale, o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut, în mod constant, că accesul liber

ia justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei

nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.

Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat

încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție,

referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței

(parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în

vedere aceeași perspectivă, a absenței accesului la calea de

atac a recursului, iar nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de

recurs. De altfel, considerentele asupra acestui aspect vizează exclusiv

„cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intra de plano în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție,

Așadar, în stabilirea

competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369

din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competența de

soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, care are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Potrivit dispozițiilor

art. 97 pct. 1 C. proc. civ., „Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța

supremă are competență de drept comun în materia recursurilor

doar cu privire ia deciziile curților de apel, pentru hotărârile

altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii,

aptă sa atragă judecata în recurs de către instanța

supremă.

Totodată, art. 483 alin.

(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă

din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod

expres.

Pornind de la această

premisă, se constată că nu este stabilită, în mod expres,

competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea

competență nu este prevăzută, de principiu, nici în

favoarea curților de apel, ținând cont de făptui că, în

conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă

recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din

dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că

„recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile",

norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului și scopului

recursului.

Această verificare a

legalității se realizează, însă, în cazurile în care

instanța supremă este competentă potrivit legii, adică

conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C.

proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a

hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe

(tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia

recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speță,

reclamanta a învestit, în primă instanță judecătoria, iar

soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă

că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care

reglementează competența în materia recursului Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Aceasta întrucât nu este

supusă cenzurii o decizie pronunțată de curtea de apel și

nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte

hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența

de judecată în recurs a Înaltei Curți.

O altfel de interpretare, care

să atribuie competența de drept comun instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea care face obiectul acesteia,

ar însemna, în realitate, crearea, pe cale jurisprudențială, a unei

norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

„competența instanțelor judecătorești și procedura de

judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.

122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod").

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte constată că nu este legal învestită, astfel că,

văzând dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina

competența de soluționare în favoarea Curții de Apel

Timișoara, ca instanță ierarhic superioară celei care a

pronunțat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Timiș,

secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

de soluționare a recursului formulat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei

civile nr. 1168/A din 20 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul

Timiș, secția a Il-a civilă, în favoarea Curții de Apel

Timișoara,

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 16 februarie 2018.