ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 697/2020

Ședința publică din data de 11 martie 2020

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 196 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei civile nr. 51 din 10 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2009. Fără cheltuieli de judecată.

S-a constatat că revizuirea este întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865 și că decizia civilă nr. 51/2014 vizează fondul și este definitivă în fața instanței de apel, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 3 din cod.

Totodată, s-a constatat că a fost respectat termenul de introducere a cererii de revizuire prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv o lună de la comunicarea către revizuent, în data de 27 martie 2019, a ordonanței din data de 15 martie 2019 pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019 și că în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă a expertului B. pentru o infracțiune privitoare la pricină, observându-se și decizia Curții Constituționale nr. 66/2008, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea si completarea C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008.

Analizând cererea de revizuire s-a constatat că revizuentul a formulat plângere penală împotriva expertului tehnic judiciar B., unul din cei trei experți din dosarul nr. x/2019, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual, cu consecințe deosebit de grave, susținând că, în conținutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 și nr. y/2019 de pe rolul instanțelor de judecată, nu a respectat normele și regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaționale de evaluare însușite de ANEVAR și pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere, fapt ce a condus la crearea unui prejudiciu în cuantum estimat de 10.000.000 euro.

Prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara nr. 6897/P/2015 din data de 6 iulie 2016, s-a dispus clasarea față de B. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals intelectual și mărturie mincinoasă, întrucât există un caz ce împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv fapta nu există.

Prin încheierea de cameră preliminară nr. 3665/7 noiembrie 2016, Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. x/2016, a dispus admiterea, în parte, a plângerii petentului A., a desființat, în parte, ordonanța de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, trimițând cauza procurorului în vederea începerii urmării penale cu privire la aceasta.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut în esență că "având în vedere faptul că soluția referitoare la săvârșirea infracțiunilor de mărturie mincinoasă și fals intelectual a fost cea de clasare, judecătorul de cameră preliminară constată că se impunea, în continuare, efectuarea de cercetări cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu, pentru a se constata dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni".

Prin ordonanța nr. 20/P/2017 din data de 31 ianuarie 2019 a Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara (ca urmare a declinărilor) s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost începută urmărirea penală in rem din infracțiune de abuz în serviciu în forma calificată în infracțiunea de neglijență în serviciu prin care s-au produs consecințe deosebit de grave și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș.

Prin ordonanța din data de 15 martie 2019 pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019 s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prin care s-au produs consecințe deosebit de grave, față de incidența prescripției răspunderii penale, cauză ce împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale.

S-a reținut că prin aceste ordonanțe, contrar susținerilor revizuentului, nu s-a constatat că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu, dimpotrivă, prin ordonanța nr. 20/P/2017, procurorul a schimbat încadrarea juridică, întrucât a constatat neîntrunirea tipicității subiective pentru infracțiunea de abuz în serviciu, arătând că faptele s-ar putea înscrie în tipicitatea infracțiunii de neglijență în serviciu, nestabilind însă acest aspect, întrucât nu s-a pronunțat pe infracțiunea de neglijență în serviciu, ci și-a declinat competența. Totodată, prin ordonanța nr. 70/P/2019, procurorul nu a analizat tipicitatea infracțiunii ci a constatat un impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv prescripția prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f). C. proc. pen., prin raportare la data săvârșirii infracțiunii și termenul de prescripției incident față de limitele speciale de pedeapsă și lipsa unor cauze de întrerupere.

Existând un impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., care lipsesc de obiect acțiunea penală, instanța de revizuire s-a pronunțat mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate, cum s-a stabilit prin decizia Curții Constituționale nr. 66/2008.

Potrivit art. 249 C. pen. din 1968, în vigoare la data depunerii raportului de expertiză și a suplimentelor în cauză, constituie neglijență în serviciu încălcarea din culpă, de către un funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Infracțiunea a fost incriminată similar și de art. 298 din noul C. pen., neglijența în serviciu constând în încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Prin decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 249 alin. (1) din C. pen. din 1969 și ale art. 298 din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea ei defectuoasă" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinirea prin încălcarea legii", observându-se astfel că a fost modificată tipicitatea infracțiunii de neglijență în serviciu (în ambele reglementări), latura obiectivă presupunând încălcarea unei îndatoriri de serviciu în modalitatea neîndeplinirii sau îndeplinirii ei "cu încălcarea legii".

În cauză, curtea de apel a constatat că latura obiectivă a infracțiunii imputate expertului tehnic judiciar B. a fost descrisă prin aceea că în conținutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 și nr. y/2010 de pe rolul instanțelor de judecată, nu a respectat normele și regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaționale de evaluare însușite de ANEVAR și pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere.

Or, Curtea Constituțională, în decizia menționată, a reținut că "neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuțiile de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului". Instanța constituțională a reținut că, atât în privința neîndeplinirii unui act, cât și în privința îndeplinirii defectuoase a acestuia, atribuția (neîndeplinită/îndeplinită în mod defectuos) de serviciu trebuie în mod obligatoriu să fie prevăzută de legislația primară.

Astfel, Curtea a constatat că raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi și ordonanțe ale Guvernului, și acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice și deontologice, regulamente de organizare internă, fișa postului, are influență asupra laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acțiuni sau inacțiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracțiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară.

Curtea a constatat că în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuții de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situația ca în cazul infracțiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fișei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea a reținut că, deși legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor și a ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Or, în cauza de față, expertului tehnic judiciar i se impută nerespectarea normelor și regulilor de evaluare prevăzute ca standarde internaționale de evaluare însușite de ANEVAR, astfel încât îndatorirea de serviciu nu este reglementată prin legislația primară.

ANEVAR este o organizație profesională de utilitate publică, fără scop patrimonial, reglementată prin Ordonanța Guvernului nr. 24/2011, care aprobă standardele de evaluare obligatorii pentru desfășurarea activității de evaluare, însușindu-și anual, prin hotărârea Conferinței Naționale, standardele internaționale de evaluare în vigoare. Standardele Internaționale de Evaluare IVS (International Valuation Standards), ediția 2011, traduse în limba română de S.C. C. S.R.L., care interesează cauza de față au fost însușite prin Hotărârea nr. 3/2013 a Conferinței Naționale, fiind valabile între 31 mai 2012 - 8 mai 2013.

Prin notele scrise depuse la dosar, revizuentul, făcând trimitere la decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, a susținut că expertul a încălcat atribuțiile prevăzute expres de art. 1 și 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară și atribuțiile prevăyute de art. 1, art. 2, art. 24 din Ordonanța Guvernului nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 24/2011, prin evaluare, în sensul prezentei ordonanțe, se înțelege activitatea de estimare a valorii, materializată într-un înscris, denumit raport de evaluare, realizată în conformitate cu standardele specifice acestei activități și cu deontologia profesională de un evaluator autorizat.

Potrivit art. 24 lit. b) și c) din Ordonanța Guvernului nr. 24/2011, membrii Uniunii au următoarele obligații: să elaboreze rapoartele de evaluare potrivit standardelor de evaluare adoptate de Uniune, să respecte codul de etică al profesiei de evaluator autorizat, precum și regulamentele adoptate de organele de conducere ale Uniunii.

S-a observat că toate aceste prevederi legale menționate reprezintă doar norme generale, care fac trimitere la obligativitatea respectării unui întreg set de norme, standarde și coduri de etică, care fac toate obiectul reglementării prin legislația secundară.

Potrivit curții de apel, cu atât mai mult, trebuie observat că în cauză, revizuentul a susținut că expertul nu a respectat aceste standarde de evaluare, săvârșind infracțiunea de neglijență în serviciu, făcând referire, în concret, la faptul că expertul a pornit în mod greșit de la premisa că trebuie avută în vedere, în mod exclusiv și limitativ, destinația actuală a terenurilor, aceea de teren agricol extravilan sau culoar de autostradă, refuzând să aplice metoda celei mai bune utilizări a terenului expropriat, indicând în acest sens art. 33 din Standardele internaționale de evaluare 2011.

Totodată, s-a susținut săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prin încălcarea acestor standarde, în privința abordării prin piață care presupunea obținerea prețurilor de tranzacționare a activelor identice sau similare, tranzacționate recent pe piață, expertul selectând proprietăți comparabile inadecvate, simple oferte de vânzare-cumpărare sau contracte privind proprietăți care nu prezintă aproape nicio trăsătură esențială comună cu terenurile expertizate, în special terenuri fără front stradal care nu se pretează la dezvoltarea unor proiecte imobiliare de anvergură.

Or, aceste critici puteau fi valorificate (cum de altfel au fost) prin intermediul obiecțiunilor la raportul de expertiză și a motivelor de apel, întrucât vizează modalitatea punctuală în care expertul a aplicat ipotezele de estimare a valorii terenurilor în cauza a cărei revizuire se cere. Prin urmare, nu s-ar putea reține că faptele în configurația lor concretă imputate expertului, ar încălca Standardele Internaționale de Evaluare având în vedere abordările, metodele, criteriile și factorii multipli instituiți de aceste Standarde pentru activitatea concretă de evaluare, observându-se că nici în cuprinsul Standardelor Internaționale de Evaluare nu este stabilită o metodă unică, menționându-se că una sau mai multe abordări pot fi utilizate pentru a obține valoarea definită de tipul valorii adecvat.

Concluzionând, fapta imputată expertului în prezenta cauză, constând în aceea că în conținutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 și nr. y/2010 de pe rolul instanțelor de judecată, nu a respectat normele și regulile de evaluare prevăzute ca standarde internaționale de evaluare însușite de ANEVAR și pe care trebuia să le aibă în vedere cu ocazia evaluării despăgubirilor pentru expropriere, nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de neglijență în serviciu, de vreme ce activitatea imputată nu se situează pe tărâmul încălcării legii, astfel cum s-a stabilit prin decizia Curții Constituționale nr. 518/2017.

În consecință, fapta, cum a fost descrisă prin cererea de revizuire, cu privire la care, prin Ordonanța din 15 martie 2019 pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019, s-a dispus clasarea față de incidența prescripției răspunderii penale, nu reprezintă îndeplinirea unui act defectuos prin încălcarea legii astfel cum a fost interpretat de judecătorul constituțional, astfel încât fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce în plan procesual penal ar atrage incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Tipicitatea, respectiv prevederea în legea penală reprezintă una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, alături de antijuridicitate și imputabilitate, în lipsa căreia fapta nu poate constitui infracțiune.

Ca atare, constatându-se în procedura revizuirii, pe cale incidentală, inexistenta infracțiunii invocate în sarcina expertului tehnic judiciar desemnat în dosarul nr. x/2019, s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., cu aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 66/2008, expertul B. nefiind condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină, o asemenea infracțiune nefiind constatată nici pe cale incidentală, în procedura revizuirii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A., solicitând, în principal, casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire, iar în subsidiar, modificarea deciziei și constatarea admisibilității revizuirii formulate împotriva deciziei civile nr. 51/2014 și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 448/2010, cu cheltuieli de judecată.

Invocând incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., revizuentul a criticat decizia civilă, susținând că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității și arătând că deși în C. proc. civ. din 1865 nu există dispoziții similare cu ale art. 14 alin. (6) din noul cod, principiul contradictorialității și respectării dreptului la apărare sunt evi­dent aplicabile și în prezenta cauză.

Or, instanța a motivat hotărârea, în principal, pe faptul că ar exista o dezincriminare a infracțiunii imputate expertului, ceea ce ar conduce automat, în opinia acesteia, la inadmisibilitatea cererii de revizuire formulate.

Recurentul a solicitat a se observa însă că această problemă de drept nu s-a invocat nici de instanță, nici de intimați, nici de parchet și nu s-a supus dezbaterii contradictorii a părților.

Prevalându-se de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a arătat că a învestit instanța cu o cerere de revizuire întemeiata pe art. 322 pct. 4 din cod, susținând că nu se mai poate obține constatarea existenței infracțiunii prin hotărâre penală, având în vedere că a intervenit prescripția.

Instanța, fără să supună dezbaterilor contradictorii, a identificat o altă pretinsă cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale și a apreciat că aceasta ar conduce Ia imposibilitatea analizării existenței infracțiunii pe cale incidentală, respectiv la respingerea cererii de revizuire.

În opinia recurentului, asemenea demers îi încalcă evident dreptul la un proces echitabil, de vreme ce nu i s-a permis exprimarea unei opinii cu privire nu doar la faptul că nu prezintă nicio relevanță existența altor eventuale cauze care îm­piedică constatarea infracțiunii prin hotărâre penală și că oricum dezincriminarea vizată de instanță nu este aplicabilă în cauză.

Referindu-se la încheierea din 26 septembrie 2019, prin care instanța a stabilit ordinea de discutare a problemelor invocate și a admis doar proba cu înscrisuri, revizuentul a considerat că prin verificarea laturii obiective a infracțiunii de neglijență în serviciu, fără încuviințarea probelor, instanța i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că, prin decizia pronunțată s-a arătat că nu se poate reține că faptele ar încălca Standardele Internaționale de Evaluare.

Or, în decizia Curții Constituționale nr. 156/2019, s-a reținut că "instanța de revizuire se pronunță mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței unei infracțiuni privitoare la pricină", iar conform art. 326 alin. (3) C. proc. civ. "Dezbaterile sunt limitate la admisibi­litatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază".

Prin urmare, soluționarea cererii de revizuire presupunea numai stabilirea admisibilității acesteia și verificării faptelor invocate, ceea ce, în cazul special prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., presupunea verificarea pe cale incidentală a existenței sau inexistenței infracțiunii.

În acest context, amânarea administrării probelor, în vederea pronunțării unei "a doua decizii" asupra cererii de revizuire este nelegală, încălcând normele de procedură prevăzute de art. 326 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul a susținut că această încălcare îl vatămă, deoarece probele solicitate vizau tocmai cele două aspecte pe care instanța trebuia să le verifice - infracțiunea invocată și admisibilitatea revizuirii, nicidecum "fondul apelului".

Procedând la soluționarea revizuirii fără să i se permită administrarea probelor, în opinia recurentului, instanța i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, care include drep­tul părții să propună probe.

Or, cercetând existența infracțiunii pe cale incidentală, judecătorul civil nu trebuie să analizeze toate elementele constitutive ale infracțiunii, deoarece, prin hotărârea pronunțată nu se va ajunge la condamnarea expertului. Ceea ce interesează este numai elementul material al laturii obiective a infracțiunii, fiind fără relevanță dacă, continuându-se procesul penal se putea ajunge la o soluție de condamnare.

Scopul revizuirii este verificarea existenței unei denaturări a adevărului prin săvârșirea unei infracțiuni, ceea ce trebuie făcut numai prin analiza faptei.

Or, instanța civilă s-a hazardat în analiza condițiilor de punere în mișcare a acțiunii penale, reținând o pretinsă dezincriminare a infracțiunii de neglijență în serviciu prin îndeplinirea unui act cu încălcarea unor dispoziții normative din legislația secundară.

Acest element este însă nerelevant pentru recurent, de vreme ce, în ipoteza unei dezincriminări, sunt aplicabile prevederile art. 16 lit. b) din Noul C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce face aplicabile tocmai prevederile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865, respectiv tocmai în ipoteza în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.

Practic, instanța, constatând că este legal învestită, întrucât s-a făcut do­vada faptului că, în cauză, constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, intervenind prescripția, a reținut că oricum constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, deoarece a intervenit dezincriminarea.

Asemenea raționament reprezintă pentru recurent o denegare de dreptate, instanța având obligația să verifice pe cale incidentală existența sau inexistența infracțiunii, fără să facă aprecieri privind motivele pentru care constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală.

Ca atare, având în vedere că partea este îndreptățită la dublul grad de jurisdicție, iar hotărârea recurată a respins cererea de revizuire cu motivarea principală că există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale și deci infrac­țiunea nu se poate constata prin hotărâre penală, ceea ce reprezintă tocmai con­diția admisibilității revizuirii, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii de revizuire.

Recurentul a criticat decizia atacată și din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., pretinzând că instanța de revizuire a încălcat competența organelor de urmărire penală.

A arătat că, deși "nu s-a pronunțat pe infracțiunea de neglijență în servi­ciu", procurorul a verificat faptele și a constatat că, sub aspectul încadrării juri­dice, acestea ar forma conținutul infracțiunii de neglijență în serviciu.

Ulterior, procurorul a constatat că răspunderea penală este prescrisă - art. 16 lit. f) din Noul C. proc. pen., dispunând clasarea, nereținând (și) o altă cauză care să împiedice punerea în mișcare a acțiunii penale.

Ambele soluții - atât încadrarea juridică a faptei, cât și motivul de împie­dicare a punerii în mișcare a acțiunii penale - sunt în competența exclusivă a organelor de urmărire penală și au fost stabilite definitiv.

Or, instanța civilă, constatând că fapta este prevăzută de legislația secun­dară, a reținut aplicabilitatea art. 16 lit. b) din Noul C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, instanța civilă a schimbat temeiul soluției de clasare, ceea ce, pentru recurent, este inadmisibil și încalcă competența organelor de cercetare penală.

Prin prisma art. 339 și art. 341 din Noul C. proc. pen. și cum nici împotriva ordonanței de schimbare a încadrării juridice, nici îm­potriva ordonanței de clasare pentru că a intervenit prescripția, B. nu a formulat plângere, conform art. 339-340, în opinia recurentului, aceste soluții au devenit definitive, astfel încât nu puteau fi modificate de instanța civilă, în demersul de verificare, pe cale incidentală, a existentei infracțiunii de neglijență în serviciu.

Recurentul a susținut și încălcarea competenței Curții Constituționale, cu trimitere la art. 3 din Legea nr. 47/1992.

Anume, susține că deși a reținut că obligația de respectare a Standardelor de Evaluare este prevăzută într-o reglementare primară - Ordonanța Guvernului nr. 2/2000 și Ordonanța Guvernului nr. 24/2011, instanța a constatat că acestea ar fi "norme generale" și nu ar fi suficiente pentru configurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de neglijență în serviciu.

Ori, prin decizia nr. 405/2016, Curtea Constituțională a reținut expres că dispozițiile care incriminează abuzul în serviciu sunt constituționale daca este prevăzut în LEGE/O.G./O.U.G. comportamentul interzis, chiar dacă acesta este de­taliat în acte normative secundare.

Hotărârea atacată a fost criticată și pentru motivul că cuprinde motive străine de natura pricinii, invocând incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că argumentul instanței relativ la invocarea art. 9 din Standardele de evaluare - "valoarea nu este un fapt, ci o opinie", nu are legătură cu cauza.

Conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, acțiunea se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabili­rea despăgubirii.

Specificând conținutul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, recurentul a arătat că Standardele de evaluare 2011 prevăd diferit noțiunile de "valoare" și "valoare de piață", stabilind că: o valoare pentru proprietar este o estimare a beneficiilor care ar reveni unei anumite părți titulare a proprietății (art. 9); conceptul valoare de piață presupune un preț negociat pe o piață des­chisă și concurențială pe care participanții acționează în mod liber (art. 32).

Prin urmare, având în vedere că legea face referire expresă la "prețul cu care se vând", rezultă evident că expertul trebuia să aibă în vedere valoarea de piață, nicidecum o valoare estimată în abstract de un proprietar.

Obligativitatea respectării acestor Standarde de evaluare, sub aspectul calculului valorii de piață rezultă și din decizia civilă nr. 572/1 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, pentru recurent este evident că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, de vreme ce se raportează Ia alte concepte decât cele aplicabile.

Decizia atacată a fost criticată și prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv pentru încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituție.

A arătat astfel că deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017, prin care s-a constatat că sunt neconstituționale normele de incriminare ale infracțiunilor de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, dacă comportamentul interzis nu este impus prin LEGE/O.G./O.U.G., sunt pronunțate în anii 2016-2017, în vreme ce fap­tele imputate expertului B. sunt dinainte de data 10 aprilie 2014 - data pronunțării deciziei civile nr. 51/2014 - supuse revizuirii în cauză.

Într-adevăr, la data deciziei nr. 51/2014 s-a produs prejudiciul recurentului, deoarece Curtea de Apel Timișoara, considerând proba cu expertiza întocmită de expertul B. ca fiind corespunzătoare adevărului, i-a respins apelul, a admis apelul declarat de Statul Ro­mân, a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în ju­decată formulate de revizuent.

Îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, respectiv încălcarea obligației de întocmire a expertizei cu respectarea Standardelor de Evaluare s-a produs însă anterior pronunțării deciziei nr. 51/10 aprilie 2014.

Chiar în Decizia nr. 392/2017 s-a reținut că "deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, având aceleași efecte pentru toate autoritățile publice și toate subiectele indivi­duale de drept.

Deși este corect că prin pronunțarea deciziilor nr. 405/2016 (pentru abuzul în serviciu) și nr. 392/2017 (pentru neglijența în serviciu), s-a produs o dezincriminare a infracțiunilor constând în îndeplinirea unui act prin încălcarea unor dispoziții normative cu forță juridică inferioară legii (lato sensu), această dezincriminare nu poate fi aplicată retroactiv.

În opinia recurentului, instanța a încălcat dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție atunci când a reținut că fapta imputată expertului - săvârșită în anii 2013-2014 nu este pre­văzută de legea penală, deoarece textul incriminator a fost declarat neconstitu­țional în anii 2016-2017.

De altfel, și Curtea Constituțională a statuat în mod constant că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște, cât și situațiile juridice aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acestora și, doar în mod excepțional, situațiilor juridice epuizate.

În acest din urmă caz, adică în privința litigiilor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, fiind vorba despre un raport juridic epuizat, Curtea Constituțională a stabilit că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, în cazul contrar, consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut.

Recurentul a susținut și încălcarea de către instanță a art. 298 C. pen.

În condițiile în care prin Deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017 nu doar că s-a de­clarat neconstituțională incriminarea infracțiunilor de abuz în serviciu și negli­jență în serviciu atunci când comportamentul interzis rezultă dintr-o legislație secundară, dar s-a declarat constituțională incriminarea acelorași infracțiuni atunci când comportamentul interzis rezultă dintr-o legislație primară, în opinia recurentului, instanța civilă trebuia să observe conținutul dispozițiilor art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activității de ex­pertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, ale art. 2 alin. (2) și art. 24 din Ordonanța Guvernului nr. 24/2011.

Constatând ca este prevăzut într-un act cu forță de lege comportamentul interzis, instanța civilă trebuia să constate încălcarea obligației și existența infracțiunii.

Instanța a reținut că, deși reglementează - într-un act cu forță de lege - o conduită interzisă, aceste prevederi legale reprezintă "norme generale" și nu ar putea fi avute în vedere la verificarea infracțiunii de neglijență în serviciu.

În primul rând, nici Constituția, nici art. 298 C. pen. și nici Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă nu definesc noțiunea de "norme generale" și nu prevăd o asemenea categorie de norme, eventual prin comparație cu "norme punctuale", noțiunea utilizata de instanță referindu-se la faptul ca dispozițiile art. 24 din Ordonanța Guvernului nr. 24/2011 sunt norme de trimitere, care prevăd o obligație nedetaliată de respectare a Standardelor de Evaluare.

În al doilea rând, specificând conținutul art. 16 alin. (1) și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, recurentul a menționat că prin art. 5 lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 24/2011 s-a prevăzut că Uniunea Naționala a Evaluatorilor Autorizați din România "adoptă standardele de evaluare obli­gatorii pentru desfășurarea activității de evaluare", iar Conferința Națională - organul reprezentativ de conducere a Uniunii "aprobă, prin hotărâre, standar­dele de evaluare, obligatorii pentru membrii Uniunii, la propunerea Consiliului director".

In aceste condiții, în opinia recurentului, obligația membrilor, conform art. 24 lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 24/2011 "să elaboreze rapoartele de evaluare potrivit standardelor de evaluare adoptate de Uniune" este evident o conduită impusă într-un act cu forță de lege.

Faptul că Standardele de Evaluare fac parte din legislația secundară nu prezintă nicio relevanță, de vreme ce este vorba despre atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară, configurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii rezultând din legislația primară, cu referire la cuprinsul art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 24/2011.

În aceste condiții, pentru recurent, rezultă cu evidență că este incriminată infracțiunea de abuz/neglijență în serviciu prin întocmirea unor expertize tehnice fără respecta­rea standardelor de evaluare.

Recurentul a criticat și încălcarea art. 1 din Standardele de evaluare, arătând că deși instanța a reținut că "activitatea imputată nu se situează pe tărâmul în­călcării legii", totuși în considerente a reținut și că "nu s-ar putea susține că faptele, în configurația lor concretă imputate expertului, ar încălca Standardele Interna­ționale de Evaluare".

Prin urmare, în două alineate la pagina 18 din hotărâre, instanța a verificat to­tuși, contrar întregii motivări, existența infracțiunii.

Recurentul a criticat respectivele considerente susținând că această prevedere nu reprezintă "abordări, metode, criterii și factori multipli", așa cum a reținut instanța, ci exprimarea unui rezultat la care trebuie sa ajungă expertul atunci când calculează valoarea de piață, acest principiu fiind previzibil și obligatoriu.

Or, expertul B. a întocmit raportul său de expertiză pornind de la premisa că trebuie avută în vedere, în mod exclusiv și limitativ, destinația actuală a terenurilor, aceea de teren agricol extravilan.

Evaluarea proprietăților imobiliare pornind de la această premisă eronată încalcă principiul obligatoriu conform căruia "valoarea de piață trebuie să reflecte cea mai bună utilizare a acestuia".

Pentru a evita determinarea valorii terenului după metoda celei mai bune utilizări a acestuia, expertul B. a pornit în stabilirea valorii terenului expropriat de la premisa că cea mai bună utilizare a sa este aceea de "cu­loar autostrada"-în totală contradicție cu realitatea faptică și Standardele Internaționale de Evaluare.

Evaluarea expertului B. a fost determinată de selectarea unor proprietăți total inadecvate cu titlul de "comparabile" care să fie luate drept referințe pentru prețul pieței imobiliare. Astfel, "comparabilele" selectate sunt fie simple oferte de vânzare-cumpărare (în condițiile în care puteau fi identifi­cate contracte de vânzare), fie contracte de vânzare asupra unor proprietăți care nu prezintă aproape nicio trăsătură esențială comună cu terenurile expertizate.

Expertul B. a avut în vedere destinația exclusiv agricolă a terenului și prețuri minimale determinate conform grilelor notariale pentru te­renuri agricole extravilane amplasate aleatoriu, ignorând caracteristicile esenți­ale ale terenurilor evaluate (precum front stradal, acces din drum național, ra­cordare la utilități, potențial de construire datorită posibilității de introducere în intravilan, forma dreptunghiulară compactă, suprafața generoasă) cu încălcarea Standardelor Internaționale de Evaluare.

Dovada încălcării standardelor rezultă, în opinia recurentului, și din compararea rezultatelor evaluării întocmite de expertul B. cu rezultatele evaluărilor în­tocmite de ceilalți doi experți desemnați, respectiv acesta a stabilit o valoare unitară de 15,20 euro/mp, în timp ce ceilalți doi experți au stabilit valori unitare de 63,87 euro/mp și de 89,20 euro/mp.

Pentru recurent, aceste variații nu sunt explicabile decât prin încălcarea Standardelor de evaluare de către expertul B., acesta neaplicând un raționament obiect, fără scopul de a subevalua imobilele și cu scopul de a stabili valoarea de piață care să reflecte cea mai bună utilizare a acestora.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ., dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății. În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii;"

În consecință, investită cu judecarea unei cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 4, teza 1 C. proc. civ., instanța are a verifica și statua cu prioritate, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii.

Dispozițiile art. 15 C. pen. (cu denumirea marginală Trăsături esențiale ale infracțiunii) prevăd următoarele: Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.(1) și Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. (2).

La rândul lor, dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., prevăd că: Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

Așa fiind, rezultă că prevederea de legea penală a unei fapte ca fiind infracțiune se constituie în același timp într-o trăsătură esențială a infracțiunii, în sensul art. 15 C. pen., dar și într-o condiție care împiedică pornirea sau continuarea acțiunii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Investită cu judecata unei cereri de revizuire, instanța civilă are a statua incidental, cu prioritate, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii din perspectiva trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, astfel cum acestea sunt prevăzute de norma de drept substanțial, art. 15 alin. (1) C. pen.

Împrejurarea că această condiție de existență a infracțiunii se constituie în plan procesual penal într-o cauză care împiedică instanța penală să tragă la răspundere penală făptuitorul nu prezintă relevanță în fața instanței civile. Aplicarea art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. este în competența exclusivă a organelor de urmărire penală și a instanței penale.

Dacă fapta imputată nu mai este prevăzută de legea penală, instanța de revizuire, la rândul său, este împiedicată să constate existența infracțiunii, în raport de dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., întrucât imposibilitatea constatării decurge din însăși lipsa normei de incriminare din C. pen. și nu doar dintr-o cauză care pune instanța penală, la un anumit moment, în imposibilitate de a exercita acțiunea penală și tragerea la răspundere a făptuitorului printr-o hotărâre penală.

În speță, referitor la situația de fapt a cauzei, se constată că prin ordonanța din data de 15.03.2019 pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019 s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prin care s-au produs consecințe deosebit de grave privind pe expertul tehnic judiciar B., față de incidența prescripției răspunderii penale (cauză ce împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale).

Infracțiunea de neglijență în serviciu era prevăzută de dispozițiile art. 249 din vechiul C. pen. și este prevăzută de cele ale art. 249 din noul C. pen.

Expertul tehnic judiciar B. este unul din cei trei experți care au întocmit raportul de expertiză din dosarul x/2019 în care s-a pronunțat decizia nr. 51/10.04.2014 de Curtea de Apel Timișoara a cărei revizuire se cere iar fapta imputată constă în nerespectarea normelor și regulilor de evaluare prevăzute ca standarde internaționale de evaluare însușite de ANEVAR cu ocazia efectuării raportului de expertiză judiciară.

În ceea ce privește infracțiunea de neglijență în serviciu, prin decizia nr. 518/6.07.2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (1) din C. pen. din 1969 și ale art. 298 din C. pen., Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 249 alin. (1) din C. pen. din 1969 și ale art. 298 din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinirea ei defectuoasă" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinirea prin încălcarea legii".

În considerentele deciziei, Curtea Constituțională a făcut trimitere la decizia nr. 405/15.07.2016 prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii", constatând că atât soluția, cât și considerentele deciziilor nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din 6 iunie 2017, referitoare la modalitatea de interpretare a sintagmei "îndeplinește în mod defectuos", sunt aplicabile mutatis mutandis.

Analizând criticile formulate de revizuent întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., a căror examinare cu prioritate se impune de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Cu titlu prealabil, este de observat că statuând prin dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. cu privire la posibilitatea casării unei hotărârii, când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, legiuitorul a avut în vedere încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat, adică săvârșirea de către instanța de judecată a unei imixtiuni în atribuțiile puterii legislative ori ale puterii executive.

Verificând criticile formulate de revizuent se constată că acestea nu pun în discuție o astfel de problematică.

Astfel, prin prima critică, revizuentul susține că instanța de revizuire a încălcat competența organelor de urmărire penală, argumentat de faptul că atât încadrarea juridică a faptei, cât și motivul de împie­dicare a punerii în mișcare a acțiunii penale sunt în competența exclusivă a organelor de urmărire penală și, în cauză, aceste aspecte au fost stabilite definitiv prin acte ale organelor de urmărire penală (pe care le enumeră).

Chestiunea de drept invocată de revizuent nu pune în discuție incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ci în ce măsură se impun cu autoritate de lucru judecat statuările din ordonanțele pronunțate de procuror în fața instanței civile de revizuire, investite cu stabilirea existenței sau inexistenței infracțiunii, tocmai în considerarea faptului că o astfel de constatare nu s-a realizat și nu se mai poate realiza printr-o hotărâre penală.

Prin cea de-a doua critică, revizuentul susține că instanța de revizuire a încălcat competența Curții Constituționale a României.

În dezvoltarea criticii, revizuentul citează din decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale (paragraf. 61-65), susținând că instanța de revizuire, deși a reținut că obligația de respectare a Standardelor de Evaluare impusă experților este prevăzută în reglementări primare, anume în O.G. nr. 2/2000 și O.G. nr. 24/2011, contrar paragrafelor citate, a reținut greșit că acestea ar fi "norme generale" și nu ar fi suficiente pentru configurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de neglijență în serviciu.

Nici această chestiunea de drept nu pune în discuție incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., cum eronat invocă revizuentul, ci interpretarea și aplicarea respectivei decizii a instanței de control constituțional raportului juridic dedus judecății.

Așa fiind, reținând că aspectele menționate pun în discuție legalitatea raționamentului judiciar al instanței de revizuire, Înalta Curte urmează a le analiza în cadrul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate .

Anume, se constată că nu poate fi primită critica prin care revizuentul pretinde încălcarea principiilor contradictorialității, al oralității dezbaterilor și al respectării dreptului la apărare sub motiv că instanța de revizuire nu a pus în discuția părților la termenul de judecată din data de 26.09.2019 argumentul pe care și-a fundamentat concluzia privind inexistența infracțiunii, și anume neprevederea faptei de legea penală, cu luarea în considerare a dezlegărilor date infracțiunilor de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu prin deciziile nr. 405/15.06.2016 și 518/06.2017 ale Curții Constituționale (în baza cărora a operat dezincriminarea a infracțiunilor în considerarea unor aspecte privind latura obiectivă).

Prevederea în legea penală a faptei pentru care se pretinde că este infracțiune se constituie într-o trăsătură esențială pentru existența infracțiunii din perspectiva legii penale și nu într-o excepție procesuală care să fie pusă în discuția prealabilă a părților în etapa verificării pe cale incidentală a condiției de admisibilitate a revizuirii privitoare la existența sau inexistența infracțiunii

Cu alte cuvinte, îndeplinirea de către fapta imputată a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea penală, reprezintă obiectul chestiunii litigioase aflată în dezbaterea părților și care urmează să fie soluționată pe cale incidentală de instanța de revizuire și aceste trăsături nu pot fi puse în dezbatere distinct, ca și excepții procesuale, cum eronat pretinde revizuentul.

Așa fiind, revine părților implicate în procedura de revizuire sarcina de a dovedi existența sau, după caz, inexistența trăsăturilor esențiale ale infracțiunii cu care pretind că se identifică fapta imputată, astfel cum aceste trăsături sunt prevăzute de legea penală la momentul judecății revizuirii.

Nici argumentul potrivit căruia obligația dezbaterii prealabile a acestei trăsături a infracțiunii se impunea a fi făcută în considerarea faptului că prin cererea de revizuire a precizat că organele de urmărire penală au reținut o altă cauză care împiedica punerea în mișcare a acțiunii penale, anume prescripția răspunderii penale, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., nu justifică o altă concluzie.

Aceasta, întrucât, instanța de revizuire avea a analiza existența infracțiunii din perspectiva trăsăturilor sale prevăzute de C. pen. și nu a statua cu privire la existența sau inexistența cauzelor care împiedică în plan procesual penal exercitarea acțiunii penale, respectiv, cu privire la identitatea constatărilor sale cu cele statuate prin ordonanța de clasare, ordonanță care, în raport de dispozițiile art. 28 C. proc. civ., nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

Constatarea instanței de revizuire privind lipsa uneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii nu pune în discuție, astfel cum eronat pretinde revizuentul, schimbarea temeiului care a împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale stabilit prin ordonanța de clasare, întrucât cele două proceduri judiciare nu se confundă.

De altminteri, instanța de revizuire nu are în competență evaluarea critică a actelor de urmărire penală întocmite anterior sesizării ei, motiv pentru care aceste acte nu se impun a fi puse în discuția contradictorie a părților din procesul de revizuire, ci are a statua, cu respectarea competențelor ce îi sunt conferite prin lege, cu privire la existența sau inexistența infracțiunii invocată drept temei al revizuirii, caz în care statuările sale nu pun în discuție încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate primi nici critica prin care revizuentul pretinde că instanța de revizuire a antamat prin considerentele hotărârii aspecte privind temeinicia cererii de revizuire, depășind astfel, în mod nelegal, limitele judecății stabilite prin încheierea de ședință din 26.09.2019, când dezbaterile au fost restrânse la chestiunea prejudicială a existenței sau nu a infracțiunii

Revizuentul își întemeiază critica pe existența în considerentele hotărârii recurate a mențiunii potrivit căreia "nu s-ar putea reține că faptele în configurația lor concretă imputate expertului ar încălca Standardele Internaționale de Evaluare".

Verificând hotărârea recurată, se constată că această mențiune a fost expusă în cadrul considerentelor care priveau verificările relative la existența infracțiunii în raport de statuările din decizia nr. 518 din 6 iulie 2017 a Curții Constituționale, instanța de revizuire reținând că analiza se impunea a fi efectuată deoarece, prin această decizie, a fost modificată tipicitatea infracțiunii de neglijență în serviciu din punct de vedere al laturii obiective, existența infracțiunii fiind condiționată de încălcarea unei îndatoriri de serviciu în modalitatea neîndeplinirii sau îndeplinirii ei "cu încălcarea legii".

În acest scop, al constatării existenței sau inexistenței infracțiunii din perspectiva cerințelor legale relative la latura obiectivă, instanța de revizuire a verificat conținutul atribuțiilor experților prevăzute de art. 1 și 34 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară precum și pe cele prevăzute de art. 1, 2, 24 din O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor invocate de revizuent, precum și conținutul reglementării instituite prin art. 33 din Standardele internaționale de evaluare 2011 și prin art. 1. din Standardele Internaționale de Evaluare IVS 2011.

Rezultă că analiza menționată s-a efectuat de instanța de revizuire în considerarea și cu respectare limitelor judecății, astfel cum acestea au fost stabilite prin încheierea de ședință din 26.09.2019 și nu în analizarea temeiniciei cererii de revizuire, astfel cum eronat pretinde revizuentul.

Concluzia se impune și în raport de considerentele finale ale analizei efectuate de instanța de revizuire, potrivit cărora fapta imputată expertului în prezenta cauză, constând în aceea că în conținutul rapoartelor de expertiză tehnică judiciară întocmite de către acesta în dosarele nr. x/2009 și y/2010 de pe rolul instanțelor de judecată, nu a respectat normele și regulile de evaluare prevă