ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1859/2018

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, la data de 22 aprilie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. prin Sucursala Drobeta-Turnu Severin, au solicitat ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate existența clauzei abuzive privind comisionul lunar de gestionare/administrare a creditului, prevăzută la pct. 8 din contractul de credit nr. x din 02.08.2007, raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000, și să dispună anularea aceste clauze. Totodată, s-a solicita ca instanța să dispună restituirea sumelor percepute cu titlu de comision lunar de gestionare/administrare a creditului, în valoare de 0.10 % din valoarea creditului acordat (31,50 euro lunar), în cuantum de 3.307,50 euro (105 rate x 31,50 euro), achitat în perioada 03.09.2007 - 03.05.2016, sumă care să fie recalculată până la rămânerea definitivă a hotărârii, și să oblige pârâta la plata dobânzii legale pentru sumele percepute abuziv.

Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, prin sentința nr. 224 din 5 aprilie 2017, a respins acțiunea reclamanților A. și B..

Apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 224 din 5 aprilie 2017 a Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin a fost admis de către Tribunalul Mehdinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 233/2017 din 3 octombrie 2017. A fost schimbată, în parte, sentința apelată nr. 224 din 5 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, în dosarul nr. x/2016. A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtelor S.C. C. S.A. și S.C. C. S.A. - Sucursala Drobeta Turnu-Severin. A fost constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de gestionare prevăzut de art. 8 din contractul de credit nr. x/02.08.2007. Au fost obligate intimatele-pârâte să plătească apelanților-reclamanți suma de 1.165,50 Euro, reprezentând contravaloare comision de gestionare, perceput în perioada 03.08.2007-03.09.2010 și dobânda legală calculată de la data achitării fiecărei rate, până la data plății efective. Au fost obligate intimatele-pârâte să plătească apelanților-reclamanți cheltuieli de judecată în cuantum de 700 RON.

Împotriva deciziei nr. 233/2017 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Mehdinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. C. S.A. - Sucursala Drobeta Turnu-Severin, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 15 decembrie 2017.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Mehedinți, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Mehedinți, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.