ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1627/2018

Ședința publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de 22 iunie 2015, sub numărul x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat să se dispună anularea contractului de arendă nr. x/2011, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 2000 RON și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 10352 din 24 septembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2015, s-a dispus declinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Medgidia.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia sub nr. x/2015 din 22.10.2015.

La cererea reclamantului A., prin încheierea din 28 iunie 2016, instanța a dispus introducerea în cauză a pârâtei C..

La termenul de judecată din 11 ianuarie 2016, reclamantul A. a renunțat la judecată în ceea ce privește capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 2.000 RON, dar ulterior a revenit asupra poziției sale procesuale, susținând că nu a renunțat la judecată, și a solicitat obligarea pârâților la plata câte unei sume de 1.500 RON fiecare cu titlul de daune morale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la partea ce i se cuvine din exploatarea terenului - proprietatea sa - pentru ultimii 4 ani.

Prin sentința civilă nr. 1569 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Medgidia în dosarul civil nr. x/2015 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului pentru capătul de cerere privind anularea contractului de arendare. S-a admis, în parte, acțiunea civilă având ca obiect anulare act și a fost obligată pârâta C. către reclamant la plata sumei de 789,75 RON cu titlul de arendă cuvenită pentru cota de 1/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafață de 3 ha teren arabil situat în extravilanul județul Constanța pentru perioada 2011-2015. S-a respins, ca nefondată, cererea de anulare a contractului de arendare nr. x/01.11.2011 intervenit între pârâta C. și I.I. D., a fost obligată pârâta C. către reclamant la plata sumei de 75 RON cu titlul de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru). S-a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata câte unei sume de 1.500 RON cu titlul de daune morale, s-a admis cererea pârâtului B. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată și a fost obligat reclamantul către pârâtul B. la plata sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii, cu consecința admiterii acțiunii.

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 1356 din 9 noiembrie 2017 a respins apelul formulat de către apelanta reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1569 din 26.09.2016 pronunțată de Judecătoria Medgidia în dosarul civil nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații pârâți B. și C., ca nefondat. A fost obligat apelantul reclamant la plata către intimatul pârât B. a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanța, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 17 ianuarie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 22 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Intimatul- pârât B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

În ședința publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Constanța în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Constanța căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1356 din 9 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2018.