ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3253/2018

Ședința publică din data de 18 septembrie 2018

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, la data de 29 mai 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. a chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000.000 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului, evaluat provizoriu, cauzat prin fapta sa ilicită constând în pierderea suferită și beneficiu nerealizat, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru dovedirea situației de fapt, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori și expertiză contabilă.

Prin sentința civilă nr. 1013 din 21 aprilie 2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca nefondată acțiunea și a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 1500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin probele administrate în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea cerințelor esențiale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, și anume existența faptei ilicite și existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită imputată și prejudiciul pretins a fi reparat pe calea acțiunii.

S-a reținut că fapta ilicită a pârâtei constând în permiterea accesului în incinta sa a unor terți în scopul tăierii, dezmembrării și încărcării în mijloace de transport a bunurilor aparținând reclamantei S.C. A. S.A., precum și scoaterea acestora din incinta sa, deși avea cunoștință de sechestrul judiciar aplicat, nu a fost probată în cauză prin mijloace de probă pertinente și concludente.

A apreciat prima instanța ca faptele imputate sunt descrise generic, fără menționarea unor coordonate temporale pentru a se putea calcula eventualele termene de prescripție și pentru a se putea individualiza prejudiciul raportat la fiecare acțiune în parte, fără menționarea, în concret, a modului în care a acționat pârâta în sensul prejudicierii reclamantei.

În dosarul nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, având ca obiect sechestru judiciar, în temeiul dispozițiilor art. 598 și art. 600 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., D. a fost numit administrator-sechestru pentru paza bunurilor, la cererea expresă a reclamantei, aceasta îndeplinind și atribuția de administrator judiciar al reclamantei S.C. A. S.A..

S-a mai reținut că prin sentința civilă nr. 4463/CA/2008 pronunțată în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Hunedoara, pârâta C. S.A. a fost obligată să permită accesul E. S.R.L. în vederea ridicării bunurilor, iar reclamanta nu a prezentat hotărâri judecătorești ulterioare, cu conținut contrar acestor dispoziții, astfel încât apărarea reclamantei potrivit căreia pârâta și-ar fi dat acordul la sustragerea bunurilor aflate sub sechestru a fost apreciată ca nefondată.

Prima instanță a arătat că sentința civilă nr. 1165/9.11.2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, prin care reclamanta a încercat fără succes să obțină desființarea contractului nr. x/2008 cu care se legitima E. S.R.L. și procesul-verbal de inventariere, respectiv de predare-primire a bunurilor din 4.05.2010 este ulterioară încheierii FN/5.01.2010 a Tribunalului București de care se prevalează reclamanta.

În raport cu obiectul cauzei și probatoriile administrate, instanța a respins proba cu expertiză contabilă ca fiind neconcludentă și a constatat, pe fondul litigiului, că în sarcina pârâtei nu s-a reținut săvârșirea vreunei fapte ilicite în sensul art. 998-999 C. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 1013 din 21 aprilie 2015 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B..

Prin decizia civilă nr. 550 din 24 octombrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că aprecierea asupra utilității și concludenței probei cu expertiza contabilă aparține judecătorului, iar tribunalul a expus pe larg raționamentul care a condus la respingerea administrării probei, soluția în acest sens fiind considerată legală și temeinică.

În raport cu art. 295 coroborat cu art. 292 C. proc. civ. de la 1865, instanța de apel a încuviințat administrarea probei cu expertiză contabilă în vederea cuantificării prejudiciului.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul în care prima instanță a apreciat asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale și a probelor administrate în cauză, în raport cu art. 22 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că tribunalul a reținut fapta ilicită astfel cum a fost descrisă în acțiune și a analizat existența acesteia în raport cu probatoriile administrate la propunerea ambelor părți.

Instanța de apel a constatat că bunurile aflate sub sechestru și în raport cu care s-a invocat producerea prejudiciului au făcut obiectul mai multor contracte de vânzare. Astfel, prin contractul de vânzare nr. x/15.05.2006, societatea pârâtă a înstrăinat către S.C. F. S.R.L. bunuri rezultate din dezmembrarea echipamentelor, instalațiilor și construcțiilor aferente grupurilor energetice dezafectate din patrimoniul S.C. C. S.A.. S.C. F. S.R.L. a încheiat cu A. S.R.L. contractul nr. x/18.04.2006 având ca obiect participarea S.C. F. S.R.L. la licitația organizată de către S.C. C. S.A., în sensul livrării către S.C. A. S.A. a bunurilor menționate în anexa contractului. De asemenea, S.C. F. S.R.L. a încheiat cu S.C. E. S.R.L. contractul de vânzare nr. x/07.04.2008 având ca obiect vânzarea bunurilor dobândite prin contractul nr. x/2006 încheiat cu societatea pârâtă.

Între toate aceste societăți s-a derulat o situație litigioasă, pe rolul instanțelor judecătorești fiind înregistrate mai multe dosare, instanța de apel procedând în continuare la expunerea acesteia a constatat că, în speță, nu se poate imputa pârâtei existența unei fapte ilicite, deoarece, ca urmare a încheierii de instituire a sechestrului, paza bunurilor a fost stabilita în sarcina D. care avea ca atribuție să păzească și să conserve bunurile cu diligența unui depozitar.

Prin urmare, arată instanța de apel că pârâta S.C. C. S.A. nu avea nicio obligație legală sau instituită printr-o hotărâre judecătorească față de S.C. A. S.R.L..

Totodată, s-a apreciat că nu poate fi reținută în sarcina pârâtei sustragerea bunurilor proprietatea reclamantei și nici nerespectarea unei obligații de pază a bunurilor, având în vedere că pârâta a înstrăinat bunurile către S.C. F. S.R.L., iar printr-o hotărâre definitivă a fost obligată să permită accesul S.C. E. S.R.L. în incinta depozitului său. Hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile asupra bunurilor au fost puse în executare, iar pârâta avea obligația de a permite accesul în incinta depozitului.

Cu privire la critica reclamantei potrivit căreia pârâta avea calitatea de depozitar al bunurilor și, în această calitate, avea paza bunurilor, instanța de apel a reținut că această susținere nu a fost dovedita cu un contract de depozit sau cu un alt înscris din care să rezulte instituirea acestei obligații în sarcina societății pârâte.

Instanța de apel a constatat că expertiza efectuată în apel stabilește și cuantifică prejudiciul, acesta fiind determinat de sustragerea bunurilor, faptă care însă nu poate fi imputată pârâtei.

Pe cale de consecință, instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtei iar, în aceasta situație, lipsind una din condițiile prevăzute cumulativ pentru existența răspunderii civile delictuale, acțiunea reclamantei a fost corect soluționată de către tribunal.

La data de 7 august 2017, reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 550 din 24 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul acestuia, recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a sentinței și deciziei pronunțate de instanțele anterioare și trimiterea cauzei spre o noua judecată primei instanțe.

Primul motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează respingerea probei cu expertiza contabilă de către prima instanță și lipsa motivării instanței de apel cu privire la respingerea administrării acestei probe. Recurenta a susținut că, în lipsa administrării probei cu expertiza contabilă, prima instanță s-a aflat în imposibilitate de a analiza fondul litigiului dedus judecății, această critică fiind formulată în apel, însă neanalizată de instanță.

De asemenea, reclamanta a învederat că instanța de apel a încuviințat administrarea probei cu expertiză contabilă, însă această împrejurare nu este de natură a înlătura viciile hotărârii primei instanțe și criticile referitoare la necercetarea fondului, ci, dimpotrivă, le confirmă pe deplin.

Referitor la motivul de nelegalitate încadrat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că argumentele instanței de apel cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. de către prima instanță nu au legătură cu motivele invocate în apel de societatea reclamantă, fiind astfel străine de natura cauzei. În acest sens, s-a învederat că în considerentele deciziei recurate prima instanță a avut în vedere descrierea generică a faptelor imputate, fără menționarea unor coordonate temporale pentru a se putea calcula eventuale termene de prescripție și pentru a se putea individualiza prejudiciul raportat la fiecare acțiune în parte, precum și faptul că nu a fost menționat concret modul de acționare al pârâtei.

Recurenta a învederat că orice nelămurire a primei instanțe trebuia rezolvată pe calea reglementată de art. 200 C. proc. civ. sau, cel mai târziu, în fața primei instanțe, în condițiile art. 22 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1592 și art. 1616 C. civ. de la 1864, privitoare la depozit.

Sub acest aspect, s-a învederat că motivarea instanței de apel, potrivit căreia nu poate fi reținută în sarcina pârâtei existența unei fapte ilicite, întrucât aceasta nu a avut vreo obligație legală sau instituită printr-o hotărâre judecătorească față de reclamanta S.C. A. S.A., este nelegală.

Recurenta-reclamantă a subliniat că pârâții din cererile având ca obiect înființarea sechestrului judiciar capătă calitatea de depozitari, obligațiile acestora fiind de păstrare, de pază a lucrului depozitat și cea de restituire a bunului.

Din această perspectivă, reclamanta a arătat că pârâta și-a asumat obligații de depozitar și față de F., prin contractul de vânzare perfectat cu aceasta, iar restituirea către F. sau la dispoziția acesteia era interzisă de către instanță prin instituirea sechestrului judiciar. Din obligațiile depozitarului a mai rămas în sarcina pârâtei doar obligația de pază, pe care însă a încălcat-o atunci când a permis sustragerea de sub paza sa.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a mai susținut că, în cauză, nu există nicio hotărâre judecătorească sau procedură execuțională în cadrul căreia pârâta să fie obligată la predarea bunurilor sechestrate.

Recurenta a învederat că această critică nu a fost analizată de către instanța de apel, ci doar au fost reluate întocmai cele reținute de către prima instanță.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. Brazi a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, arătând că nu avea nicio obligație în sensul asigurării pazei bunurilor pe care partea adversă le reclamă ca fiind sustrase, deoarece, chiar la cererea sa, în vederea asigurării pazei și conservării acestor bunuri, a fost numit prin hotărâre judecătorească irevocabilă administrator judiciar D..

Intimata, în combaterea criticilor formulate de recurentă, a precizat că ridicarea bunurilor din incinta societății pârâte s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv sentința civilă nr. 4463/CA/2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2010, în temeiul căreia societatea care a ridicat bunurile a pornit executarea silită și împotriva sa.

Prin urmare, pârâta a subliniat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în sensul că pârâta nu se face vinovată de pretinsul prejudiciu solicitat de reclamantă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu, raportat la valoarea litigiului de 30.000.000 RON.

Prin încheierea din camera de consiliu din 30 ianuarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că acestea pot formula puncte de vedere, însă nu a fost depus la dosar niciun înscris în acest sens.

Prin încheierea din 24 aprilie 2018, s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen în ședință publică la data de 18 septembrie 2018.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B., din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept invocate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Prealabil, se impune a fi făcută precizarea că nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 488 C. proc. civ., reformarea unei hotărâri în recurs se poate face numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, a căror examinare este exclusă în această etapă procesuală.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează respingerea probei cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă la prima instanță, lipsa motivării instanței de apel cu privire la respingerea administrăii acestei probe, precum și imposibilitatea primei instanțe de a analiza fondul litigiului în absența administrării probei cu expertiza contabilă.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată dacă instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Verificând acest motiv de recurs prin prisma dispozițiilor legale evocate, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește respingerea cererii privind administrarea probei cu expertiza contabilă de către prima instanță, curtea de apel a analizat această critică, identificând probele care au fost solicitate de părți, cele care au fost încuviințate și motivele pentru care a fost respinsă proba cu expertiză contabilă. S-a reținut că aprecierea asupra utilității și concludenței unei probe aparține judecătorului, iar prima instanță nu a respins proba fără să analizeze considerentele pentru care a fost propusă, fiind expus pe larg raționamentul care a condus la respingerea acesteia.

Instanța de apel a analizat critica reclamantei prin raportare la considerentele avute în vedere de către prima instanță cu privire la respingerea probei cu expertiză contabilă. Pe de altă parte, instanța de apel, deși invocă dispozițiile art. 295 și art. 292 C. proc. civ. din 1865, în realitate, aplicând prevederile art. 479 și art. 478 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, raportat la data demarării litigiului, a încuviințat administrarea probei cu expertiza contabilă în vederea cuantificării prejudiciului. În acest context, soluția pe fondul litigului, în apel, a fost pronunțată prin raportare la toate probele solicitate în cauză.

Critica recurentei potrivit căreia prima instanță a fost în imposibilitate de a analiza fondul litigiului în absența unei expertize contabile este nefondată. În aceste sens, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei sale că tribunalul s-a pronunțat asupra faptei ilicite, prin raportare la probele pe care le-a apreciat a fi utile și concludente cauzei, respectiv proba cu înscrisuri și proba testimonială. Faptul că prima instanță a respins proba cu expertiza contabilă nu echivalează cu necercetarea fondului.

Prin urmare, criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi respinse ca nefondate.

În legătură cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că argumentele instanței de apel cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. de către prima instanță nu au legătură cu motivele invocate în apel de societatea reclamantă, fiind astfel străine de natura cauzei.

În acest sens, s-a învederat că în considerentele deciziei recurate prima instanță a avut în vedere descrierea generică a faptelor imputate, fără menționarea unor coordonate temporale pentru a se putea calcula eventuale termene de prescripție și pentru a se putea individualiza prejudiciul raportat la fiecare acțiune în parte, precum și faptul că nu a fost menționat concret modul de acționare al pârâtei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a prezentat motivele de fapt și de drept în baza cărora a apreciat că motivele de apel invocate de reclamantă sunt nefondate, dând eficiență principiului disponibilității, cu respectarea limitelor învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia reclamanta a expus situația de fapt și temeiul de drept incident, astfel încât considerentele deciziei au vizat criticile invocate de reclamantă prin cererea de apel.

Instanța de apel a prezentat istoricul desfășurării relațiilor comerciale și al litigiilor dintre părți aflate pe rolul instanțelor și, raportat la starea de fapt și temeiurile de drept incidente în cauză, respectiv art. 998-999 C. civ., a constatat că nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtei.

Din considerentele deciziei recurate rezultă raționamentul instanței de apel cu privire la toate motivele invocate, fiind astfel respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea prevederilor art. 1592 și art. 1616 C. civ. de la 1864, de către instanța de apel, privitoare la depozit.

În acest sens, recurenta a învederat că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtei S.C. C. S.A., deoarece aceasta nu avea nicio obligație legală sau instituită printr-o hotărâre judecătorească față de S.C. A. S.A..

Casarea unei hotărâri potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greștiă a normelor de drept material.

Înalta Curte constată cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar dispozițiile art. 1592 și art. 1616 din C. civ. de la 1864, referitoare la depozit, vizează răspunderea civilă contractuală.

Prin decizia recurată s-a reținut că pârâta nu se face vinovată de sustragerea bunurilor proprietatea reclamantei și nici de nerespectarea unei obligații de pază a bunurilor, având în vedere că bunurile au fost înstrăinate către S.C. F. S.R.L., iar printr-o hotărâre definitivă pârâta a fost obligată să permită accesul S.C. E. S.R.L. în incinta depozitului său.

S-a mai reținut că paza bunurilor era o obligație legală instituita în sarcina administratorului-sechestru, și nu a societății pârâte, iar aspectele legate de sustragerea bunurilor și atitudinea societății pârâte au fost clarificate cu depozițiile martorilor.

Prin expertiza contabilă efectuată în apel, s-a stabilit cuantumul prejudiciului și faptul că acesta a fost determinat de sustragerea bunurilor, însă această faptă nu poate fi imputată pârâtei.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că, în cauză, lipsește una dintre condițiile prevăzute cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv faptul că nu poate fi reținută în sarcina pârâtei fapta ilicită.

Înalta Curte apreciază că această critică invocată de recurenta-reclamantă în recurs, referitoare la fapta ilicită ce a fost analizată de instanța de apel prin raportare la probele administrate în cauză, reprezintă o chestiune de fapt care nu mai poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât reprezintă un motiv de netemeinicie, iar nu unul de nelegalitate.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că, în speță, nu a existat nicio hotărâre judecătorească sau executare silită care să oblige pârâta la predarea bunurilor sechestrate.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată raportat la faptul că situația litigioasă care s-a derulat pe rolul instanțelor judecătorești sub aspectul obligației pârâtei de a preda bunurile a fost detaliată de către instanța de apel. Astfel, în mod corect, s-a reținut că în urma acestor litigii a fost numit administrator pentru paza bunurilor D., iar acțiunea în constatarea nulității contractelor încheiate cu privire la bunurile aflate sub sechestru a fost respinsă.

Prin urmare, condițiile răspunderii civile delictuale au fost corect analizate de către instanța de apel.

Față de aspectele arătate, Înalta Curte constată că decizia atacată nu a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază, neavând considerente contradictorii sau străine de natura cauzei. De asemenea, decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 550 din 24 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2018.