ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 75/2018

Decizia

nr. 75/2018

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de

04.07.2016, având ca obiect accesiune, reclamantul A. a chemat în judecată

pe pârâții B., C. și D., solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să se constate prin intermediul

accesiunii artificiale imobiliare, dreptul de proprietate cu privire la imobilul

construcție cu destinație baie amplasat pe terenul în

suprafață de 245 m.p., situat în Ploiești, jud. Prahova

Prin

sentința nr. 779 din 01 februarie 2017, Judecătoria Ploiești a

respins acțiunea.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A.

Prin decizia

nr. 1518 din 18 octombrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I civilă,

a respins apelul declarat de reclamant.

Împotriva

acestei din urmă decizii, reclamantul A. a declarat recurs, înregistrat la

Tribunalul Prahova, la data de 23 noiembrie 2017.

Prin adresa

din 29 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova a înaintat recursul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în vederea

soluționării acestuia.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 29 noiembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 4.

Prin

rezoluția completului din data de 5 decembrie 2017, s-a fixat termen de

judecată la 18 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest

termen, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței sale materiale

în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele

considerente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în

apel, într-un litigiu având ca obiect accesiune.

În

conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa”.

Din norma de competență

citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează recursuri declarate

împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar

în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența

ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97

pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod”.

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile”.

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date

în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi

impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală,

potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător”.

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată

că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei

Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de

altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de

principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel

judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege”.

Cu toate

acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă

pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun

judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă”, astfel cum statuează art.

5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz,

devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora „În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată

nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă,

nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor

generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia

și ținând seama de cerințele echității”.

După cum

s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului

procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a

acestora.

În

absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru

soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi

identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la

analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare”.

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.

proc. civ.

În acest

context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc.

civ., conform cărora „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul

se soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată”.

Pe acest

temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art.

483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se

impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o

interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,

fiind vorba despre „situații asemănătoare”.

În aplicarea

acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ.,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul

Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de

Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va

declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A.

împotriva deciziei nr. 1518 din 18 octombrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția

I civilă, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2018.