ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 682/2018

Decizia nr. 682/2018

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

La data de 15

martie 2017 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia,

cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtului B.

Sinaia, prin primar, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei

de 4.940,27 lei cu titlu de despăgubiri, precum și a dobânzii legale

calculate conform O.G. nr. 13/2011, de la data introducerii cererii de chemare

în judecată și până la achitarea integrala a debitului. Cu

cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civila nr. 479 din 19 mai 2017, Judecătoria Sinaia

a admis cererea de chemare în

judecată și, în consecință, a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 4.940,27 lei, despăgubiri, plus

dobânda legală, începând cu data formulării cererii,

14 martie 2017 și până la

achitarea integrală a debitului și a obligat pârâta la plata

către reclamantă a sumei de 350,80 lei, cheltuieli de judecată.

Prin

Decizia nr. 1699 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția I

civilă,

a

respins apelul declarat de pârâtul B. Sinaia, prin primar împotriva

sentinței civile nr. 479 din 19 mai 2017, pronunțată de

Judecătoria Sinaia, ca nefondat.

A

păstrat sentința apelată.

Împotriva

acestei decizii, pârâtul B. Sinaia, prin primar a declarat recurs,

înregistrat la Tribunalul

Prahova, la data de 15 ianuarie 2018 și transmis ulterior spre

soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 31 ianuarie 2018 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 10.

Prin

rezoluția din data de 2 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată

la 28 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs.

La

acest termen,

Înalta

Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței

sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483

alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute

de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea

pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile in care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație șl Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art.

97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în

cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul

a optat pentru o soluție

legislativă diferită, prin indicarea expresă și

limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile ui

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,

care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483

alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3)

se aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are roiul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct.

1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

N.C.P.C.

păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât,

coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor

pronunțate

de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum

în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu

soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o

tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct.

1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului

a instanței supreme.

O

altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, in realitate, crearea pe cale

jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126

alin. (2) din Constituție „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod").

În

aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a

recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de

către Tribunalul Prahova revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte urmează a declina competența de

soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin.

(3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul B. Sinaia,

prin primar împotriva Deciziei nr. 1699 din 8 noiembrie 2017 a Tribunalului

Prahova - secția I civilă, în favoarea Curții de Apel

Ploiești.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.