ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2635/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3161 din 11.05.2017 pronunțată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B.; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 172.855,2 RON reprezentând contravaloare apartament - 104.500 RON, la care se adaugă cota de 80% din îmbunătățiri, adică 23.355,2 RON, precum și fructele culese sub forma chiriei încasate pe perioada iunie 2012- decembrie 2014, în valoare de 45.000 RON; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1354,2 RON reprezentând parte din onorariu expertiza; în baza art. 502 din O.U.G.

nr. 51/2008, s-a dispus obligarea reclamantei să restituie către bugetul de stat a sumei de 4681 RON reprezentând ajutor public.

Prin decizia nr. 1152 din data de 14 decembrie 2017, Tribunalul Brăila, secția I civilă a admis apelul formulat de apelantul B., împotriva sentinței civile nr. 3161/11.05.2017, pronunțată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata A., a schimbat în parte sentința apelată și în rejudecare, a obligat pârâtul la plata către reclamantă doar a sumei de 86.000 RON actualizată cu rata inflației la data plății efective, a respins în rest acțiunea ca nefondată, a înlăturat din sentință și dispozițiile privind obligarea reclamantei la restituirea ajutorului public acordat în fața primei instanțe prin încheierea din 16.04.2015, astfel că, ajutorul public judiciar acordat reclamantei la fond va rămâne în sarcina statului, a păstrat restul dispozițiilor sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii, a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 1171 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în conf.

cu art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat intimata la plata către stat a sumei de 1170 RON, reprezentând contravaloarea ajutorului public admis apelantului și a respins ca inadmisibilă cererea apelantului privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată (onorariu avocat) efectuate în primă instanță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul B., înaintate spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia de declinare nr. 160/R din 18 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 18.05.2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11. Prin rezoluția din data de 04 iunie 2018, s-a fixat termen de judecată la 21 iunie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ. Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți. Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens.

Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale". Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Brăila revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Galați, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursurilor formulate de către reclamanta A. și de către pârâtul B., împotriva deciziei nr. 1152 din data de 14 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Galați. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21.06.2018.