ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 883/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 15090 din 03.09.20J5, Judecătoria sectorului 1 București a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L, având ca obiect pretenții. S-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată. A dispus avansarea sumei de 300 RON reprezentând onorariu avocat din oficiu desemnat în cauza din fondurile Ministerului Justiției și a obligat reclamantul la plata către stat a sumei de 300 RON reprezentând onorariul avocatului din oficiu.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, prin decizia nr. 1873 din data de 17 mai 2017, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțate de judecătorie.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul A., înregistrat la Tribunalul București la data de 19.12.2017.

Prin adresa din data de 05.02.2018, Tribunalul București a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 25.02.2018.

Prin rezoluția din 07.02.2018, s-a fixat termen la 20 martie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Soluția Tribunalului București de trimitere a cauzei, spre competentă soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate învesti legal instanța supremă.

Pe de o parte, decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidență cauzei, având în vedere data pronunțării hotărârii instanței de apei - 17 mai 2017 și data publicării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017 raportat la dispozițiile art. 147 alin,(4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în Monitorul Oficial).

Pe de altă parte, potrivit art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege ", ceea ce înseamnă ca instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) din C. proc. civ., invocate, de asemenea, în decizia de declinare, nu sunt nici ele în măsură să fundamenteze soluția curții de apel și legala învestire a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ", fiind vorba așadar de reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică potrivit art. 97 pct. 1 din C. proc. civ.

Conform art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum în speță, acțiunea cu care a fost învestită prima instanță - judecătoria - a fost soluționată în apel de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97

3

pct. 1 din C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apei și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de iege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 din C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

Pentru aceste considerente, înalta Curte va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, ca instanță ierarhic superioară celei care a realizat judecata în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1873 din data de 17 mai 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 martie 2018.