ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4328/2018

Ședința publică din data de 16 octombrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

- să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 și 7.2 din Convenția de credit nr. x din 8.05.2007, să dispună modificarea acestora în sensul de a se stabili că restituirea ratelor creditului are în vedere valoarea schimbului valutar de la data încheierii contractului, respectiv 08.05.2007;

- să constate că rambursarea creditului, ca modalitate de executare a contractului, are în vedere valoarea schimbului valutar stabilită la pct. nr. 1, să oblige pârâta la recalcularea ratelor la cursul CHF din data încheierii contractului de credit și la restituirea sumelor achitate în plus în baza clauzelor abuzive de la pct. 1 începând cu data încheierii contractului de credit - 08.05.2007 și până la data restituirii efective;

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2) din Convenția de credit, art. 2.7.3 din actul adițional din 7.03.2013 și art. 2.8.3 din actul adițional din 24.07.2014 referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare;

- să dispună înlăturarea acestora și obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în baza acestor comisioane abuzive, începând cu data încheierii contractului și până la eliminarea efectivă a acestor clauze;

- să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 din convenția de credit referitoare la dreptul pârâtei de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare, să dispună înlăturarea acesteia din cuprinsul convenției, să stabilească că dobânda variabilă se compune din LIBOR la 3 luni + marja fixă de 5,61;

- să oblige pârâta să recalculeze nivelul dobânzii pentru creditorul acordat și să îi restituie sumele achitate în plus în baza acestei clauze abuzive;

- să oblige pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate și nedatorate percepute abuziv, începând cu data încasării sumelor și până la plata efectivă a acestora, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 148, 194 și urm. C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 179/2008, Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, Legea nr. 363/2007.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit de consum nr. x din 8.05.2007, al clauzei cuprinse în art. 2.7.3 din actul adițional la contractul de credit de consum nr. x din 8.05.2007 din 07.03.2013 și al clauzei cuprinse în art. 2.8.3 din actul adițional la contractul de credit de consum nr. x/08.05.2007 din 24.07.2014, referitor la comisionul de analiză dosar și comisionul de administrare a creditului.

S-a dispus înlăturarea din contractul încheiat de părți a clauzelor cuprinse în art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit de consum nr. x din 8.05.2007, al clauzei cuprinse în art. 2.7.3 din actul adițional la contractul de credit de consum nr. x din 08.05.2007, din 07.03.2013 și al clauzei cuprinse în art. 2.8.3 din actul adițional la contractul de credit de consum nr. x din 08.05.2007 din 24.07.2014.

Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului sumele achitate în temeiul clauzelor abuzive, la care se va adăuga dobânda legală, ce se va calcula de la data introducerii cererii - 19.02.2015 până la data plății efective.

A fost constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x/08.05.2007.

S-a dispus înlăturarea din contractul încheiat de părți a clauzei cuprinse în art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x din 08.05.2007.

Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului sumele achitate în temeiul clauzei abuzive, la care se va adăuga dobânda legală, ce se va calcula de la data introducerii cererii - 19.02.2015 până la data plății efective.

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1, 7.2 din contractul de credit de consum nr. x/08.05.2007, modificarea acestor clauze, constatarea că rambursarea creditului are în vedere valoarea schimbului valutar de la data încheierii convenției, obligarea pârâtelor la recalcularea ratelor la cursul CHF de la data încheierii contractului, restituirea sumelor achitate în plus în baza clauzelor menționate, stabilirea elementelor din care se compune dobânda, obligarea pârâtelor la recalcularea nivelului dobânzii.

Au fost obligate, în solidar, pârâtele, la plata către reclamant a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimatul A., în sumă de 600 RON, reprezentând onorariu avocat.

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Vrancea, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Vrancea, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Galați, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 314/2017 din 3 noiembrie 2017 pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Galați.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2018.