ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3459/2018

Ședința publică din data de 20 septembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Prin cererea inițial înregistrată la 19.10.2015 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și, ulterior, declinată la Judecătoria Bistrița, secția Civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. București și C. S.A.- Sucursala Bistrița, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună: constatarea că în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008 încheiat între reclamanți și pârâte sunt stipulate clauze abuzive, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, și anume: constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la aplicarea comisionului de administrare inserat la art. III pct. 8; constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la plata dobânzii penalizatoare inserate la art. III pct. 6 și art. II pct. 2.2 din C.S.C.; constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la comisionul de rambursare anticipată inserat la art. III pct. 9 și art. 2.5. C.S.C.; constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la declararea scadenței anticipate a creditului de către pârâtă; constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii (art. III pct. 2); constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzelor prevăzute în contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, referitoare la aplicarea comisionului de acordare (art. III pct. 7) și "Alte comisioane bancare" cuprinse la pct. 10 art. III; obligarea pârâtelor la restituirea în favoarea reclamanților a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive cu titlu de comision de administrare începând cu data de 10.06.2008, precum și a sumelor reprezentând contravaloarea dintre dobânda stabilită pe an și dobânda lunară percepută efectiv de la data acordării creditului și până la momentul plății efective a sumelor de bani; obligarea pârâtelor la restituirea în favoarea reclamanților a sumei reprezentând contravaloarea dobânzii legale aferente sumelor menționate în cadrul petitelor anterioare, calculată de la data încasării lor de către bancă până la data restituirii efective; să se constate că denominarea plăților în C.H.F. după un curs majorat față de cel de la data acordării creditului este abuzivă și constatarea nulității acestor clauze- acestei practici, drept consecință, să se dispună repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanți, respectiv, a sumelor încasate lunar cu titlu de diferență dintre valoarea C.H.F. de la data acordării creditului și valoarea C.H.F. de la data fiecărei plăți lunare, până la momentul cesiunii; obligarea pârâtelor la "înghețarea" cursului de schimb al C.H.F. de la data acordării creditului (10.06.2008) și până la momentul cesiunii; au pretins și obligarea pârâtelor, în temeiul dispozițiilor art. 453 Noul C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pârâta C. S.A. București a formulat întâmpinare față de cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 19 februarie 2016, instanța, în exercitarea prerogativelor instituite prin dispozițiile art. 131 C. proc. civ., a ridicat, din oficiu, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bistrița-Năsăud prin raportare la valoarea și obiectul litigiului, excepție care a fost admisă, prin sentința civilă nr. 155/2016 din19 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, dispunându-se declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâtele Societatea C. S.A. București și Societatea C. S.A.- Sucursala Bistrița, în favoarea Judecătoriei Bistrița.

Primind dosarul, prin sentința civilă nr. 1439/2017, pronunțată la data de 09 mai 2017, Judecătoria Bistrița, secția Civilă a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei C. S.A. - Sucursala Bistrița, invocată din oficiu, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A. - Sucursala Bistrița, invocată din oficiu, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei de interes cu privire la petitele privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor din contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008 privind comisionul de acordare a creditului - prevăzut la art. 2 pct. 2.3 din condițiile speciale și art. III pct. 7 din condițiile generale de creditare, respectiv cele privind comisionul de administrare prevăzut la art. 2 pct. 2.4 din condițiile speciale și art. III pct. 8 din condițiile generale de creditare, invocată din oficiu; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. București și S.C. C. S.A. - Sucursala Bistrița, ca fiind lipsită de interes cu privire la petitele privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor din contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008 privind comisionul de acordare a creditului - prevăzut la art. 2 pct. 2.3 din condițiile speciale și art. III pct. 7 din condițiile generale de creditare, respectiv cele privind comisionul de administrare prevăzut la art. 2 pct. 2.4 din condițiile speciale și art. III pct. 8 din condițiile generale de creditare; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. C. S.A. - Sucursala Bistrița; a constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. III pct. 9 din condițiile generale de creditare și art. 2 pct. 2.5 din condițiile speciale din contractul de credit bancar nr. HL 23299/10.06.2008, reprezentând comision de rambursare anticipată în valoare de 3.5% și dispune eliminarea acestei clauze din contractul de credit, și a respins ca neîntemeiate celelalte cereri ale reclamanților; a respins cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, A. și B., și, respectiv, C. S.A. București au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 1025/2017, pronunțată la data de 21 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, a respins apelul declarat de apelanta Societatea C. S.A. București; a admis apelul declarat de apelanții A. și B., îndreptat împotriva sentinței civile nr. 1439 din data de 09.05.2017, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis și capătul de cerere vizând comisionul de administrare și comisionul de acordare, motiv pentru care a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale ce le instituie, cu menținerea în ființă a celorlalte dispoziții ale instanței de fond.

Împotriva acestei decizii, A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea sa în parte și admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost formulată și precizată, cât și pârâta C. S.A. București, solicitând casarea sa în totalitate, cu consecința, în urma rejudecării, a respingerii cererii de chemare în judecată în întregime.

În motivare, recurenții- reclamanți A. și B. au relevat, pe scurt, situația în fapt în cauză și au susținut, în esență, că cerințele unui contract echitabil nu au fost respectate de către pârâtă, motiv pentru care, consideră abuzivă denominarea CHF, iar prin plățile percepute abuziv, au suferit și o însărăcire, banca beneficiind de o îmbogățire fără justă cauză.

În motivare, recurenta- pârâtă C. S.A. București a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 13.04.2018 și, respectiv, 10.04.2018.

La data de 13.04.2018 și, respectiv, 20.04.2018, tribunalul a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin intermediul Curții de Apel Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 16.04.2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, excepție asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Așa cum se poate observa din analiza tuturor textelor de lege sus -arătate, precum și a prevederilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că tribunalului i-a fost atribuită plenitudine de jurisdicție ca instanță de fond, în sensul că, acesta va judeca ori de câte ori legea nu prevede în mod expres competența de fond a altor instanțe.

În acest context, plenitudinea de jurisdicție a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competență a tribunalului, ca instanță de fond.

Altfel spus, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competența de drept comun a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor în toate cauzele ce au fost inițiate de la nivelul tribunalului, ca instanță de fond.

Practic, aceasta a fost intenția legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Bistrița-Năsăud, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanții B. și A. și de pârâta C. S.A. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 1025/2017 din 21 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2018.