CASE OF S.C. PILOT SERVICE S.A. CONSTANTA v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 1.477/02) îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială de drept român, Societatea Comercială „Pilot Service“ - S.A. Constanța (

Aceasta a fost reprezentată în fața Curții de doamnele avocat A. Dăgăliță și N. Popescu, din București, iar ulterior numai de aceasta din urmă. Guvernul român (

La 29 martie 2006, Curtea a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3, aceasta a hotărât să se analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Deoarece domnul C. Bîrsan, judecător ales pentru România, s-a abținut, Guvernul l-a desemnat pe domnul J. Casadevall pentru a statua în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).

Reclamanta este o societate comercială constituită în anul 1991, în urma transformării unei foste întreprinderi de stat în societate pe acțiuni. Sediul său social este în Constanța, iar obiectul său principal de activitate este pilotarea navelor în porturile maritime, pe Dunărea maritimă și fluvială și pe canalurile navigabile.

Prin Ordinul ministrului transporturilor din 21 iunie 1994, nepublicat, Ministerul Transporturilor a stabilit ca zone de pilotaj următoarele porturi: Constanța Nord (zona 1), Constanța Sud (zona 2), Mangalia și Midia.

La 27 iunie 1996, Fondul Proprietății de Stat (F.P.S.) a vândut asociației salariaților reclamantei 51% din acțiunile societății. În urma transmiterii ulterioare a celorlalte acțiuni către persoane fizice, în cadrul procesului de privatizare, aceasta a devenit o societate cu capital integral privat.

Prin

Prin Ordinul ministrului transporturilor din 16 septembrie 1999 (

La 3 decembrie 1999, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanța cu o acțiune împotriva Ministerului în vederea anulării

La scurt timp de la introducerea acțiunii de mai sus, la 27 ianuarie 2000, Inspectoratul Navigației Civile i-a eliberat reclamantei o autorizație pentru desfășurarea activității de pilotaj la intrarea și la ieșirea din porturi, precum și pe căile și canalurile navigabile de acces spre porturile fluviale. Conform unei clauze din autorizație, aceasta era valabilă până la acordarea concesiunii serviciului de pilotaj, conform art. 5 din Ordinul nr. 508/1999, însă cel târziu până la data de 27 ianuarie 2005.

La 23 mai 2000, în urma unei licitații, Ministerul a concesionat serviciul public de pilotaj (vezi procedura D de mai jos).

Prin sentința din 15 iunie 2000, Curtea de Apel a admis acțiunea, a anulat

Ministerul a formulat un recurs dedus în fața Curții Supreme de Justiție.

La 16 iulie 2000, la cererea reclamantei, Curtea de Apel Constanța a dispus ca Ministerul să suspende aplicarea ordinului contestat și să îi permită reclamantei să își desfășoare activitatea până la soluționarea recursului. În urma unei plângeri pe care reclamanta a introdus-o la Parchetul General al României, Ministerul i-a permis să își desfășoare temporar activitatea.

Reclamanta afirmă că a fost obligată de autorități să își întrerupă activitatea la 12 august 2000 și că și-a reluat-o la 22 august 2000.

La 23 august 2000, Ministerul a emis un nou ordin (vezi procedura B de mai jos).

La 1 septembrie 2000, reclamanta și-a încetat activitatea în urma unei scrisori a conducerii portului Constanța (vezi paragraful 27 de mai jos).

Prin decizia din 6 februarie 2001, Curtea Supremă a admis recursul Ministerului, a casat sentința din 15 iunie 2000 și a anulat art. 5 din ordin. Curtea Supremă a reținut că art. 2 din ordin era conform cu legea, nu și art. 5. Decizia era redactată astfel în părțile sale relevante:

La 7 februarie 2001, reclamanta a solicitat comandamentului portului Constanța să îi permită desfășurarea activității, în baza deciziei din data de 6 februarie 2001 a Curții Supreme.

La 6 martie 2001, aceasta a adresat aceeași cerere Ministerului.

La 14 martie 2001, sentința din 15 iunie 2000 a Curții de Apel Constanța a fost învestită cu formulă executorie în partea referitoare la anularea art. 5.

Prin scrisoarea din 21 martie 2001, Ministerul i-a adus la cunoștință reclamantei că nu îi putea satisface cererea, deoarece dreptul de a desfășura activitatea de pilotaj nu îl aveau decât societățile care au fost selecționate în urma licitației din 23 mai 2000 (vezi procedura D de mai jos). Prin aceeași scrisoare, Ministerul a precizat următoarele:

La o dată neprecizată, procurorul general al României a formulat, la cererea Ministerului, un recurs în anulare împotriva deciziei menționate mai sus a Curții Supreme, arătând că Ordinul nr. 508/1999 al Ministerului a fost abrogat prin

Prin decizia din 5 noiembrie 2001, Curtea Supremă a respins recursul în anulare ca neîntemeiat. Aceasta a statuat că autorizația din 27 ianuarie 2000 eliberată reclamantei constituia un drept dobândit în patrimoniul său și că, prin urmare, el trebuia să fie protejat pe toată durata valabilității autorizației. De asemenea, Curtea Supremă a reținut că limitarea adusă autorizației, în perioada sa de valabilitate, nu era conformă cu legea.

Art. 2 alin. (2) din normele metodologice și art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 prevedeau că numai concesionarul unui serviciu public portuar poate presta acest serviciu și, respectiv, că autorizațiile eliberate în temeiul Ordinului nr. 508/1999 nu sunt valabile decât până la expirarea vizei anuale.

Prin scrisoarea din 1 septembrie 2000, conducerea portului Constanța a informat-o pe reclamantă că, începând cu acea dată, exercitarea dreptului său de pilotaj era suspendat.

La 6 octombrie 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanța cu o acțiune împotriva Ministerului pentru a anula prevederile menționate mai sus ale Ordinului nr. 595/2000 și ale normelor metodologice aferente și pentru a i se acorda daune-interese pentru prejudiciul pe care i l-a produs acest ordin.

În timp ce procedura se afla pe rol, la 19 ianuarie 2001, Inspectoratul Navigației Civile i-a eliberat reclamantei o autorizație referitoare la pilotajul navelor la intrarea și la ieșirea din porturi. Conform mențiunilor autorizației, ea era valabilă numai pentru zonele neconcesionate și numai până la data de 19 ianuarie 2006.

Prin sentința din 22 noiembrie 2001, Curtea de Apel a admis acțiunea, a anulat prevederile în cauză și a statuat că reclamanta avea dreptul de a desfășura activitatea de pilotaj în baza autorizației din 27 ianuarie 2000. Prin aceeași hotărâre, Curtea de Apel a anulat scrisoarea conducerii portului Constanța menționată anterior (vezi paragraful 27 de mai sus) și a constatat, în plus, că reclamanta renunțase la cererea sa cu privire la acordarea de daune-interese. Curtea de Apel a reținut în special următoarele:

Această hotărâre a fost confirmată prin decizia din 22 octombrie 2002 a Curții Supreme, care a respins recursul Ministerului. Decizia era redactată astfel în părțile sale relevante:

În aceeași decizie, Curtea Supremă a făcut trimitere la decizia sa din 5 noiembrie 2001 (vezi paragraful 24 de mai sus) cu privire la ilegalitatea limitărilor aduse autorizației în cauză. Referitor la acest lucru, Curtea Supremă a reținut următoarele:

La 23 octombrie 2002, reclamanta a solicitat Ministerului și autorităților portului Constanța permisiunea de a-și relua activitatea de pilotaj, invocând decizia menționată mai sus.

La 29 octombrie 2002, sentința Curții de Apel Constanța a fost învestită cu formulă executorie.

La 30 octombrie 2002, la cererea reclamantei, un executor judecătoresc le-a cerut autorităților portului Constanța și Ministerului să execute sentința menționată mai sus.

Prin scrisoarea din 6 noiembrie 2002, Ministerul a informat-o pe reclamantă că urmează să adopte un nou ordin pentru a anula prevederile menționate mai sus ale Ordinului nr. 595/2000. De asemenea, i-a precizat că ea nu putea totuși să desfășoare activitatea de pilotaj, deoarece nu solicitase o nouă autorizație. Ministerul a considerat că o astfel de autorizație era necesară din moment ce hotărârea în cauză nu anulase prevederile privind autorizațiile.

Prin

Prin

Prin

La 3 mai 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanța cu o acțiune împotriva Guvernului, pentru a anula

Prin decizia din 6 decembrie 2000, Curtea de Apel a respins acțiunea.

Această decizie a fost confirmată prin decizia din 26 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, care a respins recursul reclamantei, reținând că, prin hotărârea criticată, statul nu instituise un monopol asupra activității de pilotaj maritim, în măsura în care reclamantei i s-a acordat dreptul de a candida la licitația destinată concesionării serviciului de pilotaj.

La 23 mai 2000, în urma unei licitații, Ministerul a concesionat serviciul public de pilotaj al navelor pentru porturile maritime din Constanța Nord (zona 1), Constanța Sud (zona 2), Midia și Mangalia, pentru o durată de 10 ani. Reclamanta a participat la licitație, prezentând o ofertă pentru zona 2, însă a fost declarată câștigătoare o altă societate (societatea V.).

La 25 mai 2000, reclamanta a sesizat Tribunalul București cu o acțiune introdusă împotriva Ministerului în vederea anulării procedurii pentru zona 2.

La 12 iulie 2000, Ministerul a încheiat un contract de concesiune cu societatea V.

Prin sentința din 2 noiembrie 2001, tribunalul a admis acțiunea și a anulat procedura pentru zona 2, din cauza unor neregularități procedurale.

La 22 ianuarie 2002, reclamanta i-a solicitat Ministerului, prin intermediul unui executor judecătoresc, permisiunea de a desfășura activitatea de pilotaj.

La 18 februarie 2002, reclamanta și-a reluat activitatea în zona 2.

În urma exercitării căii de atac a recursului de către Minister, sentința din 2 noiembrie 2001 a fost confirmată prin decizia din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

La 24 decembrie 2002, reclamanta, în calitate de mandatară, a încheiat un contract de mandat cu Administrația Porturilor Maritime Constanța (

La 11 iunie 2003, la solicitarea Ministerului, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 2 noiembrie 2001 și 10 iunie 2002 menționate mai sus, susținând o interpretare greșită a dreptului intern.

La 26 iunie 2003, reclamanta și Administrația au convenit prelungirea contractului de mandat până la încheierea unui contract de concesiune, în urma unei noi licitații publice.

La 25 ianuarie 2004, Autoritatea Navală Constanța i-a eliberat reclamantei o autorizație referitoare la pilotajul navelor

Prin decizia din 2 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție (actuala Curte Supremă de Justiție) a admis recursul în anulare al procurorului general și a respins acțiunea reclamantei, statuând că procedura de licitație respectase cerințele legale. Decizia a fost pronunțată cu o majoritate de 2 la 1. Judecătorul cu opinie minoritară a arătat în opinia sa separată că recursul în anulare ar fi trebuit să fie respins, potrivit considerațiilor sale.

Prin scrisoarea din 14 februarie 2005, Autoritatea Navală Constanța l-a informat pe G.C., expert contabil desemnat de reclamantă, despre următoarele:

La 28 februarie 2005, Autoritatea Navală i-a trimis reclamantei o notificare ale cărei părți relevante sunt următoarele:

Prin notificarea din 28 februarie 2005, Administrația a notificat-o pe reclamantă asupra următoarelor aspecte:

În urma unei plângeri a reclamantei, Autoritatea Navală a reluat, prin scrisoarea din 31 martie 2005, conținutul notificării din 28 februarie 2005, informând-o că nu putea desfășura activitatea de pilotaj decât după obținerea unei autorizații și numai pentru zonele ce nu făceau obiectul concesiunii.

La 20 aprilie 2005, Ministerul Transporturilor i-a comunicat reclamantei că nu avea competență în materie de eliberare de autorizații pentru activitatea de pilotaj și a invitat-o, așadar, să adreseze o cerere în acest sens Autorității Navale.

La 8 ianuarie 2003, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanța cu o acțiune împotriva Ministerului pentru a i se acorda daune-interese pentru neexecutarea hotărârii din data de 22 noiembrie 2001 (vezi paragraful 30 de mai sus).

Prin sentința din 17 februarie 2003, Curtea de Apel a respins acțiunea, reținând următoarele:

Reclamanta nu a formulat nicio cale de atac împotriva acestei sentințe.

O nouă acțiune în despăgubire introdusă de reclamantă împotriva Ministerului a fost respinsă prin sentința din 26 iulie 2005 a Curții de Apel Constanța. Reclamanta a formulat recurs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. A avut loc o ședință de judecată la 11 octombrie 2006, însă reclamanta nu a mai prezentat alte informații despre soluționarea procedurii.

Prin faxul din 28 februarie 2008, avocatul reclamantei a informat Grefa despre faptul că Registrul comerțului a sesizat Tribunalul Constanța cu o cerere de dizolvare a societății reclamante din cauză că aceasta nu a procedat la majorarea capitalului social prevăzută de lege, cerere care a fost respinsă prin sentința din 19 decembrie 2007 a tribunalului menționat, ținând cont de faptul că reclamanta își majorase capitalul între timp.

Prin același fax, avocatul reclamantei a precizat că aceasta nu desfășura activitate nici la momentul respectiv și că era expusă falimentului în orice moment. Avocatul a furnizat în acest sens copia hotărârii din 30 octombrie 2006 a Tribunalului Constanța care respinsese o cerere a administrației portuare de deschidere a unei proceduri de reorganizare judiciară împotriva sa.

Această lege a prevăzut transformarea fostelor întreprinderi de stat în regii autonome și societăți comerciale. Conform art. 40 din lege, statul poate institui monopoluri asupra anumitor activități economice, însă orice monopoluri, precum și

Prin această hotărâre, Guvernul a aprobat înființarea anumitor societăți comerciale pe acțiuni, printre care și reclamanta, în domeniul transportului naval. Această hotărâre a stabilit într-o anexă că obiectul principal de activitate al reclamantei era pilotajul navelor în porturile maritime, Dunărea maritimă și fluvială și canalurile navigabile.

Conform art. 82 din această ordonanță, Ministerul Transporturilor stabilește zone de pilotaj obligatoriu. Această activitate poate face obiectul unei concesiuni în beneficiul uneia sau cel mult a două societăți.

Prevederile relevante ale acestei ordonanțe sunt următoarele:

pilotajul navelor (...).”

Prin

Prevederile relevante din acest ordin sunt următoarele:

Această hotărâre prevede următoarele în părțile sale relevante:

Prevederile relevante din acest ordin sunt următoarele:

Prevederea relevantă din această normă metodologică este următoarea:

Art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 și art. 2 alin. (2) din normele metodologice au fost abrogate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 1.867/2002.

Prevederile relevante din Codul de procedură civilă sunt următoarele:

când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;

când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică (...).”

Art. 330 și 330

din Convenție din cauza neexecutării deciziilor definitive din 6 februarie 2001 și 22 octombrie 2002 ale Curții Supreme de Justiție

Reclamanta se plânge de neexecutarea deciziilor definitive din 6 februarie 2001 și 22 octombrie 2002 ale Curții Supreme de Justiție. Ea citează

din Convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, Curtea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.

Argumentele părților

Guvernul admite că prevederile în litigiu ale ordinelor nr. 508/1999 și 595/2000 au fost anulate de instanțele naționale și că, prin urmare, ele nu trebuiau să se mai aplice. Totuși, el consideră că cele două decizii au constatat doar nulitatea limitărilor suplimentare aduse autorizației deja emise reclamantei, fără a stabili o altă obligație în sarcina autorităților publice. În continuare, el susține că dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive nu a fost încălcat în speță.

În ceea ce privește pretinsa neexecutare a deciziei din 6 februarie 2001, Guvernul arată că, în cazul de față, nu era vorba decât de o neexecutare parțială în speță, pe care Curtea Supremă a cenzurat-o în orice caz prin decizia sa din 22 octombrie 2002 (vezi paragrafele 31 și 32 de mai sus). În plus, lipsa unei reparații pecuniare în beneficiul reclamantei s-a datorat faptului că ea a renunțat la această cerere (vezi paragraful 30 de mai sus). Mai mult, el observă că în perioada ianuarie 2001-februarie 2002, partea interesată a putut să își desfășoare activitatea în zona portuară, care nu făcea obiectul unui contract de concesiune.

În ceea ce privește decizia din 22 octombrie 2002, Guvernul apreciază că această decizie a constatat doar nulitatea anumitor prevederi ale Ordinului nr. 595/2000, fără a stabili alte obligații în sarcina autorităților decât aceea de a nu mai aplica prevederile anulate. El adaugă că prin Ordinul nr. 1.867/2002 din 14 noiembrie 2002 Ministerul Transporturilor a abrogat prevederile a căror nulitate a fost constatată de Curtea Supremă. Mai mult, reclamanta și-a desfășurat activitatea în perioada 18 februarie 2002-28 februarie 2005 în condiții de liberă concurență cu alți agenți economici.

Având în vedere aceste considerente, Guvernul consideră că justul echilibru între interesele de față nu a fost afectat.

Reclamanta arată că, deși cele două decizii i-au recunoscut dreptul de a desfășura activitatea de pilotaj fără alte restricții și limitări, aceste decizii au rămas inoperante, autoritățile impunându-i să înceteze activitatea începând cu 1 septembrie 2000. În plus,

Reclamanta se opune argumentului Guvernului conform căruia deciziile în cauză au constatat numai nulitatea limitărilor suplimentare cu privire la autorizația sa, fără a stabili totuși o altă obligație în sarcina autorităților (vezi paragrafele 81 și 83 de mai sus). Într-un stat de drept este de neconceput să se considere că o hotărâre judecătorească care anulează un act administrativ nu stabilește obligații în sarcina autorităților publice, care ar putea astfel să o ignore. Dimpotrivă, ea consideră că anularea de către o instanță națională a prevederilor unui ordin al ministerului presupune ca autoritățile să nu mai aplice aceste prevederi. Or, în speță, autoritățile administrative au continuat să i le impună, ceea ce i-a blocat în mod ilegal activitatea.

În măsura în care Guvernul face trimitere, pe de altă parte, la o executare parțială a deciziei din 6 februarie 2001 (vezi paragraful 82 de mai sus), reclamanta consideră că o astfel de executare nu este conformă cu art. 6 din Convenție. În ceea ce privește argumentul conform căruia reclamanta a renunțat la reparația materială, aceasta consideră că un astfel de element nu este relevant în speță, deoarece ea nu era obligată să facă niciun demers suplimentar pentru a asigura respectarea unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate împotriva organelor administrației.

Mai mult, reclamanta observă că Guvernul nu a precizat care era zona portuară în care ar fi putut să își desfășoare activitatea în perioada ianuarie 2001-februarie 2002 (vezi

Conform afirmațiilor reclamantei, reluarea parțială a pilotajului maritim, limitat la zona portuară Constanța Sud, după un an și 5 luni de încetare completă a activității, nu-i poate afecta calitatea de victimă, în măsura în care dreptul său de desfășurare a activității de pilotaj maritim, așa cum reieșea acesta din hotărârea din data de 15 iunie 2000, și anume fără restricțiile impuse prin ordinele ministeriale invalidate pe cale judiciară, nu a fost respectat.

Ea adaugă că a fost obligată să își înceteze complet activitatea din 28 ianuarie 2005, cu toate că dispunea de o autorizație valabilă până la data de 19 ianuarie 2006 și de două decizii în favoarea sa, care nu au fost niciodată anulate.

Aprecierea Curții

Curtea reamintește că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanță ar emana, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces“ în sensul art. 6 din Convenție (

În acest sens, în Cauza

Curtea observă că (...) Consiliul de Stat a anulat cele două decizii ale directorului din învățământul secundar care le refuzau reclamanților – doar pe considerentul naționalității lor – permisul solicitat (...). Ținând cont de aceste decizii, părțile interesate puteau să pretindă că au dreptul ca cererile lor să aibă succes; reiterându-le la data de 8 august 1989 (...), ei nu au făcut decât să îi reamintească administrației obligația pe care o avea de a lua o decizie în conformitate cu regulile de drept a căror nerespectare a atras după sine anularea. Totuși, ea a rămas în pasivitate până la data de 20 octombrie 1994.

Omițând timp de peste cinci ani să ia măsurile necesare pentru a se conforma unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, autoritățile naționale au lipsit, în cazul de față, prevederile

din Convenție de orice efect util.

Pe de altă parte, Curtea a reținut următoarele în

În speță, Curtea observă că, prin decizia sa din data de 6 februarie 2001, Curtea Supremă a anulat definitiv prevederile art. 5 din Ordinul nr. 508/1999, statuând că sunt ilegale, deoarece aduceau modificări nepermise legii prin înființarea unei noi categorii de autorizații și deoarece limitau valabilitatea autorizațiilor până la concesionarea serviciilor publice portuare. Instanța supremă a reținut și că reclamanta dobândise dreptul de a desfășura activitatea de pilotaj maritim în condiții de concurență și că statul nu instituise prin lege un monopol cu privire la această activitate. Mai mult, ea a precizat că nu exista nicio prevedere legală care să prevadă că autorizațiile eliberate își pierdeau valabilitatea în caz de concesiune a serviciului public portuar în beneficiul altor persoane (vezi paragraful 18 de mai sus).

Mai mult, prin decizia sa din 22 octombrie 2002, instanța supremă a statuat că reluarea în Ordinul nr. 595/2000 a prevederilor deja anulate din Ordinul nr. 508/1999 constituia un mod de a eluda hotărârile judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat și încălca principiul constituțional al separației puterilor. În plus, ea a statuat că dreptul reclamantei a fost încălcat, cu încălcarea condițiilor care reieșeau din autorizația sa (vezi paragraful 31 de mai sus).

În măsura în care Guvernul susține că deciziile în discuție nu au stabilit alte obligații în sarcina autorităților decât aceea de a nu aplica prevederile anulate (vezi paragrafele 81 și 83 de mai sus), Curtea reamintește că a statuat deja următoarele în

Curtea observă, în speță, că cele două decizii în discuție erau suficient de clare și nu se pretau la discuții în ceea ce privește conținutul lor. Într-adevăr, ele stabileau foarte clar în sarcina autorităților obligația de a nu se mai întemeia pe prevederile în cauză și de a-i permite reclamantei să își desfășoare activitatea în baza autorizației ce îi fusese acordată la data de 27 ianuarie 2000 – ceea ce era, de altfel, obiectivul urmărit de ea prin introducerea acțiunilor în anulare a prevederilor celor două ordine în litigiu. În măsura în care instanțele au constatat prin deciziile definitive că prevederile litigioase ale ordinelor în discuție erau ilegale, autoritățile publice aveau datoria de nu le mai invoca.

Or, în ciuda deciziei din 6 februarie 2001, Ministerul Transporturilor a refuzat să îi permită reclamantei să își desfășoare activitatea, pe motivul că acest drept nu le aparținea decât societăților care au fost alese la finalul licitației din 23 mai 2000 și că această decizie nu a stabilit în dispozitivul ei nicio obligație în sarcina autorității competente (vezi paragraful 22 de mai sus). De asemenea, el i-a refuzat dreptul de desfășurare a activității sale după decizia din 22 octombrie 2002, cu motivarea că nu a solicitat o nouă autorizație (vezi paragraful 36 de mai sus).

Curtea observă că

În măsura în care Guvernul pretinde că reclamanta și-a desfășurat activitatea în perioada 18 februarie 2002- 28 februarie 2005 (vezi paragraful 83 de mai sus), Curtea constată că autorizația din 27 ianuarie 2000 nu era limitată la anumite zone portuare (vezi paragraful 10 de mai sus), în timp ce activitatea reclamantei în această perioadă nu s-a desfășurat decât în zona 2, și aceasta abia în urma unei noi acțiuni introduse de reclamantă împotriva Ministerului (vezi paragrafele 48 și 55 de mai sus).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, în speță, a avut loc încălcarea

din Convenție.

din Convenție din cauza anulării deciziei din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești

Din perspectiva

din Convenție, reclamanta se plânge de anularea deciziei definitive din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general al României.

Argumentele părților

Guvernul ridică excepția de incompatibilitate ratione materiae a acestui capăt de cerere cu

din Convenție, considerând că procedura în anulare a licitației nu era hotărâtoare pentru un drept cu caracter civil al reclamantei. El citează

să se poată aplica pe latura sa „civilă“, trebuie să existe o „contestație“ a unui „drept“ cu „caracter civil“ despre care să se poată susține, cel puțin într-un mod justificabil, că este recunoscut în dreptul intern. Soluția procedurii trebuie să fie direct determinantă pentru dreptul în discuție: o legătură slabă sau niște repercusiuni îndepărtate nu sunt suficiente pentru a face să intre în joc

.

Guvernul consideră că procedura în cauză nu putea conduce direct la modificarea unui drept cu caracter civil al reclamantei, deoarece anularea licitației din motive procedurale nu avea nicio altă semnificație decât reluarea ulterioară a procedurii. Concesionarea serviciilor publice portuare fusese deja hotărâtă printr-o hotărâre a Guvernului pe care reclamanta încercase să o anuleze, însă cererea i-a fost respinsă printr-o decizie definitivă (vezi procedura C de mai sus). Prin urmare, el consideră că anularea licitației nu presupunea abandonarea principiului concesiunii serviciilor publice portuare și nu îi conferea reclamantei niciun beneficiu. Singurul efect al anulării era să îi confere reclamantei statutul de potențial candidat în cadrul unei eventuale noi licitanții. Or, o astfel de participare ar fi supusă anumitor condiții și, pe deasupra, îndeplinirea lor nu ar garanta încheierea contractului de concesiune, deoarece numai clauzele diferitelor oferte primite, care sunt confidențiale, stabilesc viitorul concesionar.

Apoi, Guvernul afirmă că acțiunea însăși nu avea un obiect patrimonial, deoarece ea nu urmărea decât anularea unei proceduri de selecție. După părerea sa, eventuala încheiere a unui contract de concesiune la finalul unei astfel de proceduri poate antrena efecte economice pentru un agent economic, însă acest lucru nu este suficient pentru ca procedura respectivă să capete în sine un caracter „civil“.

Reclamanta constată că ea era titulara a două autorizații (vezi paragrafele 29 și 53 de mai sus), care au fost invalidate în urma anulării deciziei definitive din 10 iunie 2002. În opinia sa, cauza citată de Guvern (vezi paragraful 103 de mai sus) nu este relevantă, deoarece, în cauza de față, nulitatea sau valabilitatea procedurii de licitației avea consecințe directe asupra situației sale patrimoniale. Prin urmare, ea consideră că

Aprecierea Curții

Curtea apreciază că excepția Guvernului este strâns legată de substanța cererii reclamantei, astfel încât ea trebuie conexată cu fondul.

De asemenea, Curtea constată, în lumina tuturor elementelor aflate în posesia sa, că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de

Argumentele părților

Guvernul reamintește că, în urma Cauzei

De asemenea, Guvernul observă că, în speță, admiterea recursului în anulare nu are nicio influență asupra drepturilor reclamantei, în măsura în care, la data de 2 februarie 2005, autorizația care îi fusese eliberată în anul 2000 nu mai era valabilă. El adaugă faptul că deciziile din 6 februarie 2001 și din 22 octombrie 2002 ale Curții Supreme de Justiție au recunoscut necesitatea eliberării unei autorizații și faptul că autorizația avea o valabilitate limitată în timp prin efectul legii. În aceste condiții, el consideră că eventualele drepturi pe care reclamanta le dobândea prin existența autorizației nu mai aveau temei și că, prin urmare, procedura respectivă nu mai putea afecta situația reclamantei.

Guvernul distinge situația în speță de cea din Cauza

Reclamanta subliniază că, prin decizia din 2 februarie 2005, Înalta Curte, admițând recursul în anulare al procurorului general, a anulat o procedură judiciară finalizată cu o sentință definitivă și care dobândise autoritate de lucru judecat, cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice și a dreptului la un proces echitabil. În acest sens, ea citează drept exemple cauzele

Aprecierea Curții

Curtea observă că la data de 18 februarie 2002 reclamanta și-a reluat activitatea în zona 2, în urma anulării pe cale judiciară a procedurii de licitație (vezi paragrafele 46 și 48 de mai sus). De altfel, la 25 ianuarie 2004, acesteia i s-a eliberat o autorizație valabilă pentru zona menționată mai sus până la data de 24 ianuarie 2009 (vezi paragraful 53 de mai sus).

De asemenea, Curtea constată că Înalta Curte a admis recursul în anulare al procurorului general și, prin urmare, a respins acțiunea, în condițiile în care procedura fusese deja soluționată prin decizia definitivă din 10 iunie 2002 (vezi paragrafele 49 și 54 de mai sus). Reclamanta a fost informată ulterior că valabilitatea autorizației sale din 25 ianuarie 2004 înceta și că era nevoită să înceteze să mai presteze serviciul de pilotaj în zona 2 în baza deciziei Înaltei Curți (vezi paragrafele 56 și 57 de mai sus).

Prin urmare, autorizația deținută de reclamantă pentru zona 2, deși valabilă până în 2009, a fost invalidată prin efectul admiterii recursului în anulare și, ulterior, reclamanta a fost obligată să își înceteze activitatea în zona menționată mai sus.

În aceste condiții, Curtea nu are cum să subscrie la argumentul Guvernului conform căruia soluția procedurii nu era direct hotărâtoare pentru un drept civil al reclamantei (vezi paragraful 103 de mai sus).

Curtea observă, așadar, că o decizie definitivă favorabilă reclamantei, care îi permitea să își desfășoare activitatea în zona 2, a fost anulată și că întreaga procedură care s-a încheiat cu această decizie a fost anulată prin admiterea unei căi extraordinare de recurs.

Or, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de

din Convenție, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțele judecătorești să nu mai poată fi supusă rejudecării (

Curtea reamintește că în Cauza

din Convenție din cauza intervenției într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte în procedură, și din cauza rejudecării unei sentințe definitive care a dobândit autoritate de lucru judecat. Or, aceste elemente se regăsesc în cauza de față.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie respinsă excepția invocată de Guvern și constatat faptul că anularea deciziei definitive din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești i-a încălcat reclamantei dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, a avut loc încălcarea

din Convenție.

Reclamanta susține o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza refuzului autorităților interne de a executa deciziile din 6 februarie 2001 și din 22 octombrie 2002 ale Curții Supreme de Justiție. De asemenea, aceasta susține o încălcare a acestei prevederi din cauza admiterii recursului în anulare. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea observă că acestea nu sunt lovite de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.

Argumentele părților

Guvernul observă că reclamanta atribuie pretinsul obstacol aflat în calea dreptului său de a desfășura activitatea de pilotaj următoarelor două cauze: neexecutarea deciziilor din 6 februarie 2001 și din 22 octombrie 2002 ale Curții Supreme, pe de o parte, și, pe de altă parte, admiterea recursului în anulare. El reiterează aici observațiile sale făcute cu privire la art. 6 din Convenție în ceea ce privește executarea celor două decizii și constată că, în temeiul unui contract de mandat încheiat cu Administrația Porturilor Maritime, reclamanta și-a desfășurat activitatea în mod continuu și fără obstacole, cu excepția celor rezultate din jocul concurenței.

Guvernul admite că autorizația eliberată reclamantei constituia un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, însă adaugă că dreptul care rezulta din această autorizație era însoțit de o limitare a duratei sale. Or, în perioada de valabilitate a autorizației reclamanta a putut să își desfășoare activitatea. Prin urmare, în opinia Guvernului, perioada ulterioară nu este relevantă în speță.

În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe încălcarea dreptului reclamantei de a-și desfășura activitatea în urma admiterii recursului în anulare, Guvernul subliniază că în momentul în care a fost admis recursul în anulare deja autorizația reclamantei nu mai era valabilă.

Guvernul consideră că stabilirea unei limite temporale a valabilității unei autorizații nu este, în sine, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. El apreciază că, în conformitate cu jurisprudența Curții (

Guvernul reiterează că anularea procedurii din 23 mai 2000 nu însemna abandonarea concesiunii serviciilor publice portuare și nu îi conferea reclamantei dreptul să desfășoare activitatea de pilotaj în deplină libertate.

Reclamanta consideră că ingerința în dreptul său la respectarea bunurilor rezultă din refuzul autorităților de a îi permite să desfășoare activitatea de pilotaj, prin neexecutarea celor două hotărâri definitive și prin anularea unei alte hotărâri definitive, în urma admiterii recursului în anulare. Ea subliniază că autorizațiile sale aveau o valoare economică, deoarece îi permiteau să desfășoare această activitate. Ele reprezentau, așadar, un element esențial al fondului său de comerț.

Reclamanta adaugă că, în speță, justul echilibru care trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general a fost afectat. Deși

În opinia reclamantei, imposibilitatea de a-și desfășura activitatea din cauza instituirii unui monopol de fapt în domeniul pilotajului ar putea să fie considerată ca o reglementare a folosinței bunurilor în sensul alin. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea arată că acest monopol nu era prevăzut de lege.

Reclamanta mai observă că în

Reclamanta subliniază în speță că, prin ordinele litigioase, Ministerul a modificat legea într-un mod nepermis, fără a ține cont de cele două decizii definitive ale Curții Supreme, care a statuat că Ordonanța nr. 22/1999 nu condiționa valabilitatea autorizațiilor de existența unei concesionări. Un astfel de mod de a acționa este contrar legii, astfel cum a fost el interpretat cu autoritate de lucru judecat de către instanța supremă.

În continuare, reclamanta consideră că această constatare ar putea să scutească Curtea de a verifica dacă a fost păstrat un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor individuale. Totuși, ea arată că acest echilibru a fost încălcat și că a fost obligată să suporte o sarcină disproporționată și excesivă.

Aprecierea Curții

Curtea observă că reclamanta a formulat două capete de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1: unul legat de neexecutarea celor două decizii definitive, celălalt referitor la anularea unei a treia decizii definitive în urma unui „recurs în anulare“.

Curtea observă că instanța națională supremă a statuat, în decizia sa din 6 februarie 2001, că reclamanta a dobândit dreptul de desfășurare a activității de pilotaj maritim în condiții de liberă concurență și că, din cauza aplicării prevederilor primului ordin, i s-a interzis dreptul de a desfășura această activitate (vezi paragraful 18 de mai sus). Această decizie a confirmat de altfel sentința din 15 iunie 2000 a Curții de Apel în ceea ce privește anularea art. 5 din ordinul în cauză. Or, sentința pronunțată în prima instanță reținuse că toate încălcările aduse obiectului de activitate al reclamantei au efecte asupra patrimoniului său și sunt echivalente unei exproprieri, încălcând astfel prevederile

Instanța supremă a mai reținut, în decizia sa definitivă din 22 octombrie 2002, că dreptul reclamantei a fost încălcat prin aplicarea prevederilor celui de al doilea ordin, cu încălcarea condițiilor care reies din autorizația sa (vezi paragraful 31 de mai sus), această decizie confirmând sentința din 22 noiembrie 2001 a Curții de Apel, care, la rândul său, a reținut că reclamanta avea dreptul să își desfășoare activitatea în baza autorizației din 27 ianuarie 2000 (vezi paragraful 30 de mai sus).

Astfel, rezultă că instanțele naționale au statuat că reclamanta avea, în baza autorizației menționate mai sus, dreptul de a desfășura activitatea de pilotaj și că limitarea adusă autorizației respective în timpul valabilității sale nu era legală.

În acest sens, Curtea reamintește că noțiunea de „bunuri“ din art. 1 din Protocolul nr. 1 are sferă de aplicare autonomă, care nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi de asemenea considerate „drepturi de proprietate“ și, așadar, „bunuri“ în sensul acestei prevederi (

Așadar, Curtea admite, alături de reclamantă, că în speță exista o valoare patrimonială prin autorizația însăși, în baza căreia ea putea să aibă speranța legitimă de a-și desfășura activitatea economică. Guvernul recunoaște de altfel el însuși că autorizația în discuție putea constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi paragraful 126 de mai sus). Rezultă că reclamanta avea un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea nu poate subscrie la argumentul Guvernului conform căruia reclamanta a putut să își desfășoare activitatea în perioada de valabilitate a autorizației. În acest sens, ea arată că partea interesată a fost obligată să își înceteze activitatea la data de 1 septembrie 2000 și că nu a reluat-o decât de la 18 februarie 2002 până la 28 februarie 2005, și aceasta numai în zona portuară 2, deși autorizația din 27 ianuarie 2000 nu prevedea această limitare. În plus, ea observă că încetarea activității reclamantei, urmată de o reluare parțială, a fost consecința încălcării celor două hotărâri definitive pronunțate de instanța supremă.

Reclamanta a suferit astfel o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor.

Prin urmare, trebuie stabilit în primul rând dacă această ingerință era prevăzută de lege, ținând cont de faptul că supremația dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă tuturor articolelor Convenției. Necesitatea de a cerceta dacă s-a păstrat un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului nu poate interveni decât subsecvent, după ce s-a stabilit că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară (

În speță, Curtea reamintește că instanța supremă națională a reținut ilegalitatea oricărei limitări aduse autorizației reclamantei în perioada sa de valabilitate. O astfel de constatare determină Curtea să constate că ingerința în cauză nu era conformă cu legea internă și o scutește de a mai analiza dacă ea urmărea un scop legitim și dacă era proporțională cu acest scop.

Prin urmare, Curtea apreciază că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat din cauza neexecutării deciziilor din 6 februarie 2001 și 22 octombrie 2002 ale Curții Supreme de Justiție.

Curtea arată că la data de 25 ianuarie 2004 reclamantei i s-a eliberat o autorizație care îi permitea să desfășoare activitatea de pilotaj în zona 2 și care era valabilă până la data de 24 ianuarie 2009.

În baza acestei autorizații, reclamanta putea să aibă o speranță legitimă de a desfășura activitatea de pilotaj pe perioada sa de valabilitate. Rezultă că ea avea și în această privință un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, această autorizație a fost invalidată în urma admiterii recursului în anulare prin decizia din 2 februarie 2005 a Înaltei Curți, iar reclamanta a fost ulterior obligată să își înceteze activitatea în zona menționată mai sus.

Așadar, Curtea apreciază că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, prin faptul că decizia menționată mai sus a Înaltei Curți a anulat decizia definitivă din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

Având în vedere concluzia de la paragraful 122 de mai sus, Curtea apreciază că în cazul de față justul echilibru dintre cerințele interesului general și imperativele de apărare a drepturilor individuale a fost afectat.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și din cauza admiterii recursului în anulare prin decizia din 2 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Conform art. 41 din Convenție:

Reclamanta solicită suma de 3.884.798,57 dolari americani (USD) cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit din cauza pierderii veniturilor aferente contractelor în curs de executare (damnum emergens) și beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Ea arată că actele și omisiunile autorităților naționale au avut consecințe de ordin patrimonial în ceea ce o privește, ținând cont de faptul că este un agent economic a cărui continuitate a activității este esențială pentru existența sa și de faptul că ea se află „în încetare completă a activității, lipsită de venituri și încărcată de datorii“. În acest sens, ea citează

Reclamanta prezintă un raport de expertiză contabilă, precum și documente financiare și contabile și arată că experții au luat în calcul cifra sa de afaceri pe ultimii 3 ani de activitate

Părțile relevante din raportul de expertiză sunt următoarele:

Concluzia raportului de expertiză este că pierderea totală estimată pentru perioada august 2000-iulie 2006 se ridică la 3.884.798,57 USD.

Reclamanta mai solicită și suma de 100.000 EUR pentru daune morale, considerând că a suferit „un prejudiciu moral incontestabil“. Ea citează cauzele

Ținând cont de aceste criterii, reclamanta arată că, în ciuda vechimii sale și a poziției sale inițiale foarte avantajoase pe piața serviciilor portuare, ea a fost redusă la o situație extrem de precară, în pragul falimentului, fiind în imposibilitatea de a-și prevedea viitorul.

Guvernul contestă raportul de expertiză prezentat de reclamantă, în măsura în care el nu face trimitere decât la veniturile brute, fără a ține seama de cheltuielile aferente oricărei activități economice, cum sunt cheltuielile curente, cheltuielile cu investițiile sau taxele și alte impozite. În lipsa oricărei estimări în această privință, raportul de expertiză nu prezintă pentru Guvern un fundament economic serios, deoarece există multe societăți comerciale care au încasări importante, însă un profit infim sau inexistent.

Guvernul subliniază în continuare că în Cauza Iatridis, menționată mai sus, Curtea a luat în considerare numai veniturile nete ale părții interesate. Prin urmare, el consideră că simpla trimitere la cifra de afaceri previzionată este lipsită de orice relevanță și prezintă în acest sens opinia detaliată a unei societăți de expertiză contabilă, conform căreia profitul previzionat al reclamantei pentru perioada septembrie 2000-iunie 2006 nu ar depăși 325.217 USD, având în vedere costurile pe care trebuia să le suporte pentru a-și desfășura activitatea, și care subliniază și faptul că ea și-a reluat activitatea în mai multe rânduri, obținând astfel venituri.

În opinia Guvernului, expertiza prezentată de reclamantă este în plus criticabilă, deoarece nu oferă anumite informații importante, cum ar fi durata contractelor luate în considerare, prețurile serviciilor, porturile și zonele portuare la care se referă.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde că l-a suferit. În subsidiar, consideră că suma solicitată cu acest titlu este excesivă. El citează în acest sens cauzele

În plus, Guvernul atrage atenția asupra faptului că, dacă diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau dacă distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește a fi dificilă, Curtea ar putea fi determinată să le analizeze global.

Reclamanta contestă cu fermitate „punctul de vedere de specialitate“ prezentat de Guvern, considerând că acest document nu ar putea fi considerat drept o expertiză.

Reclamanta solicită suma de 10.142,51 EUR drept cheltuieli de judecată angajate în fața instanțelor interne și suma de 7.175 EUR pentru cheltuielile angajate în fața Curții.

Cu privire la cheltuielile angajate la nivel național, reclamanta prezintă în copie următoarele documente justificative:

Pentru cheltuielile angajate în fața Curții, reclamanta prezintă în copie următoarele documente:

Guvernul nu se opune ca reclamantei să i se aloce o sumă care să corespundă cheltuielilor de judecată legate de procedura în fața Curții, cu condiția să fie dovedite, necesare și să aibă legătură cu cauza.

În ceea ce privește cheltuielile angajate în procedurile interne, Guvernul observă că o parte dintre chitanțe se referă la proceduri soluționate prin decizii favorabile reclamantei sau la alte proceduri decât cele care fac obiectul cauzei de față. În acest sens, el face trimitere la 3 chitanțe în valoare totală de 32 milioane ROL și constată, în plus, că ordinele de plată nu precizează la care proceduri interne se referă.

Cât privește suma referitoare la procedura în fața Curții, Guvernul consideră că suma solicitată cu acest titlu nu reflectă realitatea asistenței juridice furnizate de avocată reclamantei, având în vedere în special numărul de ore de muncă înscrise în nota de onorarii.

Dintr-o scrisoare a Grefei din 26 octombrie 2006, Guvernul mai constată că observațiile reclamantei, redactate de avocat D.B., nu au fost depuse la dosar, deși facturile prezentate de reclamantă acoperă și redactarea acestor observații. Mai adaugă faptul că, în măsura în care aceste observații sunt identice cu cele care i-au fost transmise prin scrisoarea Grefei din data de 19 decembrie 2006, reclamanta nu poate cere de două ori rambursarea onorariilor aferente redactării lor.

În orice caz, Guvernul consideră că suma solicitată cu titlu de onorarii de avocat este excesivă.

În circumstanțele speței, Curtea consideră că problema aplicării art. 41 din Convenție nu se află în stare de judecată. Prin urmare, se impune să fie rezervată și să se stabilească procedura ulterioară ținând cont de eventualitatea unui acord între statul pârât și reclamantă (art. 75 § 1 din Regulament).

unește cu fondul excepția preliminară a Guvernului întemeiată pe necompetența ratione materiae și o respinge;

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea

din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza neexecutării deciziilor din 6 februarie 2001 și 22 octombrie 2002 ale Curții Supreme de Justiție;

hotărăște că a avut loc încălcarea

din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării deciziei din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești;

hotărăște că problema aplicării art. 41 din Convenție nu se află în stare de judecată; prin urmare: