ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 3/2020

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 138 din 21/02/2020

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Andrei Claudiu Rus - judecător la Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală

Ionuț Mihai Matei - judecător la Secția penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secția penală

Leontina Șerban

- judecător la Secția penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală

Oana Burnel - judecător la Secția penală

Rodica Cosma - judecător la Secția penală

Pe rol, pronunțarea asupra sesizării formulate de Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 5.916/99/2016, prin care se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"În cazul infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul său infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracțiuni își păstrează autonomia, existând un concurs real de infracțiuni între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție."

Dezbaterile au avut loc în ședința din data de 24 septembrie 2019, fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceeași dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având nevoie de timp pentru a delibera, a stabilit termen de pronunțare la data de 10 octombrie 2019 și, ulterior, în aceeași compunere, a amânat pronunțarea la data de 13 noiembrie 2019, iar apoi, la data de 20 ianuarie 2020, când a decis următoarele:

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 7 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. 5.916/99/2016, Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"În cazul infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul său infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracțiuni își păstrează autonomia, existând un concurs real de infracțiuni între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție."

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Iași și de inculpații L. E. și S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iași împotriva Sentinței penale nr. 924 din data de 7 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași - Secția penală în Dosarul nr. 5.916/99/2016.

Prin sentința penală menționată s-au hotărât, printre altele, următoarele:

S-a respins cererea inculpaților L. E. și S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iași de constatare a absorbției infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, în conținutul constitutiv al infracțiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

În aplicarea art. 5 din Codul penal:

În baza art. 322 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatului L.E. la pedeapsa principală de 1 (un) an închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, pe o perioadă de 2 ani, și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 65 din Codul penal, pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 s-a dispus condamnarea inculpatului L.E. la pedeapsa principală de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, pe o perioadă de 4 ani, și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 65 din Codul penal, pentru comiterea infracțiunii de folosirea sau prezentarea cu rea- credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În baza art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, s-a aplicat inculpatului L.E. pedeapsa principală cea mai grea, de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare, la care a fost adăugat un spor de 4 luni închisoare, pedeapsa principală finală de executat fiind de 2 (doi) ani și 10 (zece) luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv cea a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, pe o perioadă de 4 ani.

În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, dispunându-se că aceasta se va executa până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 din Codul penal s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului L.E. pe o durată de 3 ani, ce constituie termenul de supraveghere prevăzut de art. 92 din Codul penal.

În baza art. 92 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 93 din Codul penal, s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din Codul penal, s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 60 de zile, câte 2 ore pe zi, cu excepția zilelor de duminică și a zilelor declarate, potrivit legii, sărbători legale, în cadrul Direcției de Asistență Socială Iași - Cantina de Ajutor Social sau Centrul Social de Urgență pentru Recuperare și Integrare C.A. Rosetti, județul Iași.

S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 96 din Codul penal referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În aplicarea art. 5 din Codul penal:

În baza art. 322 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatei persoană juridică S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iași la pedeapsa principală de 30.000 lei (100 zile amendă x 300 lei/zi) și la pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice, prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) din Codul penal, pe o durată de 2 ani, pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, s-a dispus condamnarea inculpatei persoană juridică S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iași la pedeapsa principală de 60.000 lei (200 zile amendă x 300 lei/zi) și la pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice, prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) din Codul penal, pe o durată de 3 ani, pentru comiterea infracțiunii de folosirea sau prezentarea cu rea- credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În baza art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, s-a aplicat inculpatei persoană juridică S.C. T.N. 2005 - S.R.L. Iași pedeapsa principală cea mai grea, respectiv cea a amenzii în cuantum de 60.000 lei, la care a fost adăugat un spor de 10.000 lei, pedeapsa principală finală de executat fiind de 70.000 lei amendă penală.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal s-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv cea a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice, prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. d) din Codul penal, pe o durată de 3 ani.

În fapt, s-a reținut că inculpatul L.E., în nume propriu și ca reprezentant legal al S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iași, urmărind obținerea fără drept a finanțării europene în cadrul proiectului intitulat "Achiziție instalație de foraj și echipamente specifice forajului pentru realizarea de minipiloți și puțuri de adâncime", a prezentat Agenției de Dezvoltare Regională Nord-Est, în cadrul implementării proiectului, cu rea-credință, mai multe documente false, inducând în eroare pe reprezentanții acesteia cu privire la derularea unei proceduri de achiziție conforme anexei nr. VI la contractul de finanțare, în scopul încheierii nejustificate a actului adițional pentru prelungirea perioadei de implementare de la 12 luni la 18 luni și pentru obținerea dreptului necuvenit de a depune cererea de rambursare aferentă proiectului. Totodată, a prezentat documente false care atestau implementarea proiectului în termenul contractual, obținând astfel, fără drept, la data de 18 martie 2013, finanțarea nerambursabilă în cuantum de 836.458,20 lei.

S-a mai reținut că inculpatul L. E., în nume propriu și ca reprezentant legal al S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iași, în baza unei rezoluții infracționale unice, prealabile, în vederea obținerii fără drept a finanțării europene în cadrul proiectului intitulat "Achiziție instalație de foraj și echipamente specifice forajului pentru realizarea de minipiloți și puțuri de adâncime", a falsificat și a utilizat la Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Est un număr de nouă înscrisuri sub semnătură privată și, totodată, le-a determinat, cu intenție directă, pe numitele O. A. și A. A. să falsifice raportul procedurii de atribuire, înregistrat cu nr. 6 din 2 noiembrie 2012, în care acestea au atestat, în mod nereal, prin semnarea actului care fusese întocmit în prealabil, că au analizat oferta depusă de S.C. H. - S.R.L. Italia și că aceasta întrunește toate cerințele, atribuind contractul acestei companii. Totodată, le-a determinat să îi înmâneze acest înscris, în vederea atestării respectării procedurii de achiziție a utilajului.

Instanța de fond a respins solicitarea inculpaților de constatare a absorbției infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, în conținutul constitutiv al infracțiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu argumentarea că, elementul material al celor două infracțiuni fiind distinct, nu este îndeplinită legătura de condiționare dintre acestea.

Sub același aspect a reținut că, în măsura în care legiuitorul ar fi urmărit absorbția celor două infracțiuni, ar fi inserat în conținutul normei de incriminare cuprinse în art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 mențiunea "falsificarea, folosirea sau prezentarea . . .".

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Iași și inculpații L.E. și S.C. T. N. 2005 - S.R.L. Iași.

În apel, la termenul din data de 18 martie 2019, din oficiu, Curtea de Apel Iași a pus în discuție oportunitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului dosar.

Dezbaterile asupra acestei chestiuni au avut loc la termenul din 15 aprilie 2019, când instanța, în temeiul art. 391 alin. (1) din Codul procedură penală, a amânat pronunțarea la data de 23 aprilie 2019, iar ulterior, la data de 7 mai 2019.

Prin Încheierea din data de 7 mai 2019, Curtea de Apel Iași a constatat îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, a dispus sesizarea instanței supreme.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Instanța de trimitere a opinat că sunt posibile două interpretări ale textelor de lege relevante, respectiv:

I. Într-o primă opinie, a arătat că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, există un concurs real cu conexitate etiologică între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, și infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În această ipoteză, activitatea de întocmire în fals a unor înscrisuri sub semnătură privată, indiferent de cine este întreprinsă, reprezintă infracțiunea mijloc, iar infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este infracțiunea scop.

Un argument în acest sens este faptul că relațiile sociale ocrotite prin cele două categorii de infracțiuni sunt distincte, fiind vorba, pe de o parte, de cele care ocrotesc buna desfășurare a activităților ce vizează obținerea de sume din bugetul Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, de cele privind încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată.

Conform acestei opinii, prin incriminarea infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se sancționează o formă particulară a uzului de fals, constând în folosirea unor documente falsificate în vederea realizării scopului menționat în cadrul normei de incriminare, însă activitatea de falsificare, chiar dacă vizează un înscris sub semnătură privată, este una exterioară conținutului propriu-zis al infracțiunii scop. Ca urmare, reținerea absorbției activității de falsificare în cadrul infracțiunii-scop ar echivala cu lăsarea nesancționată a unei activități ilicite, sancționabilă penal.

Pe de altă parte, potrivit doctrinei, pentru a fi în prezența unei infracțiuni complexe - varianta tip este necesar a se constata că în conținutul acesteia se regăsesc toate elementele constitutive ale infracțiunii absorbite și că absorbția are un caracter necesar, în sensul că infracțiunea absorbantă nu poate fi comisă în lipsa săvârșirii infracțiunii absorbite. Or, în ipoteza speței, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000 poate fi realizat în mod abstract și fără executarea, de către autor, a acțiunii de falsificare a înscrisului sub semnătură privată.

II. Într-o a doua opinie, a arătat că, pornind de la faptul că, potrivit definiției legale, infracțiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal presupune cu necesitate ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredințeze altei persoane spre folosire, în ipoteza în care aceeași persoană falsifică un înscris sub semnătură privată (sau instigă la falsificarea unui astfel de înscris), pe care tot ea îl folosește ulterior, în vederea producerii unei consecințe juridice, aceasta va răspunde, în calitate de autor sau instigator, doar pentru comiterea infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals fiind în mod necesar absorbit în cadrul acesteia. Un argument important în acest sens este faptul că acțiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, în sine, reprezintă o operațiune nesancționabilă penal, activitatea infracțională autonomizându-se doar în condițiile folosirii respectivului înscris sau încredințării acestuia unei alte persoane, spre folosire.

A mai reținut că ceea ce caracterizează infracțiunea incriminată de dispozițiile art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, atunci când aceasta se săvârșește în varianta alternativă a folosirii unor înscrisuri false, este caracterul său complex, fiind indiscutabil că, în varianta prezentată, fac obiectul protecției penale atât relațiile sociale care vizează buna gestionare a fondurilor europene, astfel încât acestea să fie obținute cu respectarea strictă a condițiilor legale, prin evitarea fraudei, cât și, în subsidiar, relațiile sociale care privesc încrederea în conținutul real al înscrisurilor folosite în cadrul procedurii. Este sancționat astfel, în subsidiar, tocmai uzul de fals, într-o incriminare specială, particularizată prin scopul special urmărit de către făptuitor.

Or, infracțiunea prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, sancționând în mod expres tocmai uzul de fals, activitatea anterioară a aceleiași persoane (de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, indiferent de calitatea în care acționează: autor, instigator sau complice) nu poate avea o valență infracțională proprie și distinctă, tocmai din considerentul că, în ipoteza dată, aceasta se produce exclusiv la momentul și prin folosirea înscrisului falsificat, acțiune ce este în mod natural și necesar integrată conținutului constitutiv al infracțiunii de referință.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanțelor de judecată, s-a evidențiat o primă opinie, potrivit căreia infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârșită în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, constând în înscrisuri sub semnătură privată, este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul său infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, atunci când aceasta din urmă a fost săvârșită (în forma autoratului sau instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În acest sens au opinat curțile de apel: Galați, Brașov, București - Secția I penală, București - Secția a II-a penală (în opinie minoritară), Oradea, Suceava, Iași și Craiova; tribunalele: Brașov, Covasna, Bistrița-Năsăud, Sălaj, Mureș, București - Secția I penală, Bacău, Vaslui (în majoritate) și Caraș-Severin și judecătoriile: Baia Mare, Reghin, Bacău, Moinești și Iași.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat în esență că, întrucât, potrivit art. 322 din Codul penal, falsificarea unui înscris sub semnătură privată are semnificație infracțională doar în cazul folosirii înscrisului falsificat, atunci când această faptă este săvârșită, în forma autoratului sau instigării, de către aceeași persoană care folosește înscrisul în vederea obținerii, pe nedrept, de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta, ea este absorbită în conținutul infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Ca urmare, fapta prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracțiune complexă, prin care se asigură protecția penală atât a relațiilor sociale care vizează buna gestionare a fondurilor Uniunii Europene, astfel încât acestea să fie obținute cu respectarea strictă a condițiilor legale, cât și, în subsidiar, a relațiilor sociale vizând încrederea în conținutul înscrisurilor folosite în cadrul procedurii de atribuire a fondurilor.

Fără a-și exprima opinia cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Constanța au comunicat că practica proprie și a instanțelor arondate asupra acesteia este în sensul existenței unei infracțiuni complexe.

Într-o a doua opinie, s-a apreciat că în cazul infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârșită în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false constând în înscrisuri sub semnătură privată, există un concurs real cu conexitate etiologică între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal și infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În acest sens au comunicat puncte de vedere curțile de apel: Pitești, București - Secția a II-penală (în opinie majoritară), Timișoara (în majoritate), Constanța și Alba Iulia; tribunalele: Ialomița, Teleorman și Vaslui (în opinie minoritară) și Judecătoria Onești.

În argumentarea opiniei exprimate s-a susținut, în esență, că, în ipoteza prezentată în sesizare, cele două infracțiuni își păstrează autonomia, aflându-se în concurs real, întrucât, pe de o parte, acestea au obiecte juridice diferite, prin infracțiunea de pericol prevăzută de art. 322 din Codul penal urmărindu-se protejarea relațiilor sociale referitoare la încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, iar prin infracțiunea de rezultat prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - protejarea relațiilor sociale referitoare la buna desfășurare a activităților ce vizează obținerea de fonduri din bugetul Uniunii Europene.

Pe de altă parte, s-a arătat că, deși infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reprezintă atât o specie a infracțiunii de înșelăciune, cât și a celei de uz de fals, particularizate prin scopul urmărit de făptuitor - obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în conținutul constitutiv al acesteia nu se regăsește, în totalitate, conținutul constitutiv al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 322 din Codul penal, respectiv activitatea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată prin vreuna dintre modalitățile prevăzute de art. 320 sau 321 din Codul penal.

Ca urmare, câtă vreme absorbția nu are caracter necesar, infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 putându-se săvârși și de către o altă persoană decât cea care a avut o participație penală (în oricare dintre formele sale: autorat, instigare, complicitate) la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în situația în care una și aceeași persoană falsifică înscrisul sub semnătură privată pe care ulterior îl folosește, iar fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, cele două infracțiuni analizate își păstrează autonomia, fiind incidente dispozițiile art. 38 din Codul penal referitoare la concursul de infracțiuni. În această ipoteză, activitatea de întocmire în fals a înscrisurilor sub semnătură privată folosite în cadrul procedurii vizând obținerea de fonduri ale Uniunii Europene reprezintă infracțiunea mijloc, iar fapta prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - infracțiunea scop.

Fără a comunica o opinie expresă asupra problemei de drept supuse dezlegării, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Maramureș, Tribunalul Călărași și Tribunalul Timiș au transmis instanței supreme jurisprudență, majoritară, în sensul opiniei vizând existența unui concurs de infracțiuni.

Răspunsurile Curții de Apel Târgu Mureș, Tribunalului Tulcea și judecătoriilor: Luduș, Timișoara, Deta, Sânnicolau Mare, Făget, Reșița, Caransebeș, Oravița, Moldova Nouă, Constanța, Mangalia, Medgidia, Hârșova, Tulcea, Babadag, Măcin, Lugoj, Bistrița-Năsăud, Beclean, Vișeu de Sus, Dragomirești, Târgu Lăpuș, Sighetu Marmației și Oravița cuprind doar mențiunea neidentificării, în jurisprudența acestora ori, după caz, a instanțelor din circumscripție, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

V. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Centrul de Cercetări în Științe Penale al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest Timișoara, prin director conferențiar universitar doctor Flaviu Ciopec, a opinat, prioritar, în sensul inadmisibilității sesizării, notând în acest sens că obiectul acesteia nu constituie o veritabilă chestiune de drept, întrucât nu ridică o problemă reală de interpretare a textelor de lege incidente, care să fie de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestora.

Pe fondul sesizării, s-a opinat în sensul că nu poate opera absorbția infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, în infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, întrucât obiectul juridic special, precum și elementele materiale ale celor două infracțiuni sunt diferite.

În acest sens s-a arătat că, în timp ce obiectul juridic al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este reprezentat de relațiile sociale privind încrederea care trebuie să existe în înscrisurile sub semnătură privată producătoare de consecințe juridice, obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 vizează relațiile sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente necesare obținerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene (conform Deciziei Curții Constituționale nr. 869 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011).

S-a mai arătat că elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal este reprezentat de acțiunea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată, urmată de folosirea respectivului înscris, de către autorul faptei, sau de acțiunea de încredințare a acestuia unei alte persoane, spre folosire. Ca urmare, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate (Valerian Cioclei, Anda Roxana Trandafir, Cristina Rotaru, "Drept penal. Partea specială II", Editura C. H. Beck, București, 2016, p. 376), infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se consumă la momentul când înscrisul falsificat este folosit de autor sau este încredințat unei alte persoane spre folosire și se produce urmarea imediată.

Pe de altă parte, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în acțiunea de folosire sau de prezentare cu rea-credință de înscrisuri false.

Totodată, s-a susținut că infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu este o infracțiune complexă, care absoarbe falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut de art. 322 din Codul penal, nefiind îndeplinită condiția ca absorbția să opereze cu privire la întregul conținut legal al infracțiunii absorbite, statuată doctrinar (Florin Streteanu, Daniel Nițu, "Drept penal. Partea generală", vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 63). Altfel spus, în ipoteza ce face obiectul sesizării nu operează absorbția, întrucât acțiunea de falsificare, ce constituie elementul material principal al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu se regăsește printre modalitățile normative ale elementului material al infracțiunii absorbante.

În plus, nu este îndeplinită nici condiția ca absorbția să aibă un caracter necesar, întrucât infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 poate fi săvârșită și în lipsa comiterii acțiunii de falsificare a unui înscris, care constituie elementul material principal al infracțiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal. Practic, dacă în ipoteza de referință s-ar reține numai infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, s-ar ajunge în situația în care acțiunea de falsificare propriu-zisă a înscrisului folosit ar rămâne nesancționată.

În final, făcându-se trimitere la considerentele cuprinse în paragrafele 39-40 din Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016), s-a concluzionat că, în ipoteza în care autorul acțiunii de falsificare a înscrisului sub semnătură privată folosește ulterior înscrisul, cu rezultatul obținerii pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, se va reține un concurs real între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal și infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Catedra de Drept Penal din cadrul Facultății de Drept a Universității "Nicolae Titulescu" din București, prin conferențiar universitar doctor Bogdan Micu, a opinat că infracțiunea prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracțiune complexă, ce absoarbe în conținutul său infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

În argumentare s-a arătat că folosirea unui înscris sub semnătură privată de către cel care l-a falsificat ori de către participanții la fapta de falsificare nu intră în concurs cu falsul în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece uzul de fals este absorbit în infracțiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal.

S-a mai arătat că infracțiunea prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000 are un caracter complex, care este pus în lumină și de împrejurarea că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege (între 2 și 7 ani închisoare) sunt mai ridicate, comparativ cu cele corespunzătoare infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (de la 6 luni la 3 ani închisoare sau amendă, respectiv de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă).

În final, s-a notat că, astfel cum s-a statuat jurisprudențial și în cazul altor infracțiuni care au latură obiectivă similară, infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o variantă specială agravată a infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, prevăzută într-o normă penală cuprinsă într-o lege specială, sens în care s-a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 21 din 6 noiembrie 2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție -

Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1024 din 27 decembrie 2017).

Departamentul de Drept penal al Facultății de Drept din cadrul Universității București, prin profesor universitar doctor Valerian Cioclei, a opinat că, în ipoteza descrisă în sesizare, se va reține doar infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar nu și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din Codul penal.

În argumentare s-a arătat, în esență, că problema de drept ce face obiectul sesizării și care a generat practică neunitară a primit o soluție clară și convingătoare în doctrină, în articolul "Practică judiciară neunitară. Concursul dintre infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și infracțiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000" (Georgiana Tudor, Curierul Judiciar nr. 11/2017, p. 615-616), în care s-au reținut următoarele:

"(...)

Folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului sau încredințarea de către acesta altei persoane în același scop constituie o cerință esențială atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Întrucât, în cazul făptuitorului falsului, infracțiunea se consumă doar în momentul în care folosește sau încredințează înscrisul altei persoane spre a fi folosit, uzul de fals este absorbit în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată - în modalitatea folosirii înscrisului falsificat de către autorul falsului - o absoarbe pe cea de uz de fals, și nu invers, iar acțiunea de falsificare incriminată în art. 322 din Codul penal nu intră în conținutul infracțiunii prevăzute de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, pentru a fi în prezența unei infracțiuni complexe, în sensul dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Codul penal.

Cu toate acestea, reținerea în concurs a infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (ca infracțiune scop) și a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (ca infracțiune mijloc) echivalează cu sancționarea unei persoane de două ori pentru comiterea, în esență, a aceleiași fapte: folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului.

Relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau caracterul complet ale documentelor ori declarațiilor folosite sau prezentate în vederea obținerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei constituie obiectul juridic și al infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (chiar dacă adiacent/secundar). În plus, simpla acțiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată (fără folosirea sau încredințarea acestuia spre folosire) nu este sancționată de legea penală.

Pe de altă parte, deși aparent norma de la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 incriminează uzul de fals (sancționând "folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false. . ."), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, cu titlu obligatoriu, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, că "din modul de incriminare a faptei de obținere pe nedrept de fonduri europene rezultă că această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracțiunii de înșelăciune" (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016). Or, în cazul infracțiunii de înșelăciune săvârșite prin folosirea de mijloace frauduloase (de pildă, prin folosirea de înscrisuri falsificate), la art. 244 alin. (2) din Codul penal se prevede expres că "dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni".

Faptul că art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu conține o dispoziție asemănătoare reprezintă un argument în plus în sensul reținerii doar a infracțiunii din legea specială, care o absoarbe pe cea prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, și nu a concursului de infracțiuni (...)

S-a mai arătat că, în afara considerentelor deja expuse, soluția prezentată de autoarea citată este susținută și de argumentul de ordin principial vizând cutuma legislativă și modul în care aceasta s-a reflectat în jurisprudență de-a lungul anilor.

În acest sens s-a arătat că este de notorietate faptul că, fiind nevoit să adapteze legislația penală națională în funcție de diferite convenții sau tratate internaționale la care a aderat România, în multe cazuri, legiuitorul român a făcut o transpunere efectivă (o copiere) a normelor externe, chiar dacă acestea se suprapuneau (total sau parțial) normelor deja existente în dreptul intern. În toate situațiile de acest gen incriminarea internă a fost considerată normă generală, iar incriminarea "importată" a fost considerată normă specială, aplicându-se în practică, după caz, una dintre ele, iar nu ambele, pentru a se evita aplicarea unei duble sancțiuni pentru aceeași faptă.

Așa s-a întâmplat și în cazul infracțiunii prevăzute de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, care a preluat, la vremea respectivă, primele două variante de fraudă în materie de cheltuieli prevăzute de art. 1 lit. a) din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților europene din 26 iulie 1995. Textul a fost preluat cu fidelitate pentru a fi în conformitate cu textul convenției, dar această fidelitate a generat și riscul unor suprapuneri peste incriminări interne, care au ieșit la iveală în practică, situații în care s-a mers pe aceeași soluție a sancțiunii unice.

Este atât cazul infracțiunii de înșelăciune, în raport cu care instanța supremă a admis, prin recursul în interesul legii amintit mai sus, teza conform căreia aceasta nu poate fi reținută în concurs cu norma specială (art. 18

1

din Legea nr. 78/2000), cât și al infracțiunilor de uz de fals și fals în declarații, față de care doctrina și jurisprudența au admis necondiționat teza absorbției în infracțiunea prevăzută de legea specială. Or, din identitate de raționamente, aceeași soluție trebuie adoptată și cu privire la falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

VI. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârșită în modalitatea folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, constând în înscrisuri sub semnătură privată falsificate de către persoana care le folosește ori le prezintă și obține pe nedrept fonduri europene, există o unică infracțiune, respectiv cea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar nu un concurs între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal și infracțiunea anterior menționată.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat, în esență, că modalitatea în care este construită norma de incriminare cuprinsă în art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (prin referirea explicită la folosirea sau prezentarea de documente false), alături de jurisprudența Curții Constituționale și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție conduc, cu claritate, la concluzia că infracțiunea de referință absoarbe în conținutul său uzul de fals privind un înscris sub semnătură privată, neexistând un concurs între cele două infracțiuni.

În acest sens s-a făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 869/2011, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanțiat al obținerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Uniunii Europene, precum și la Decizia penală nr. 1.313 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în care s-a reținut că infracțiunea de obținere ilegală de fonduri prevăzută în art. 306 din Codul penal - definită ca folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanțiilor necesare acordării finanțărilor obținute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri - constituie o infracțiune complexă, care absoarbe în conținutul său infracțiunea de uz de fals.

Pe de altă parte, s-a susținut că, raportat la definiția cuprinsă în art. 322 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care făptuitorul folosește înscrisul falsificat, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe în conținutul său uzul de fals privind un înscris sub semnătură privată, incriminat de art. 323 din Codul penal. În ipoteza în care făptuitorul nu folosește înscrisul falsificat (și nici nu îl încredințează altei persoane spre folosire), falsificarea unui înscris sub semnătură privată, în oricare dintre modurile prevăzute de art. 320 sau 321 din Codul penal, nu constituie infracțiune și nu se include în sfera ilicitului penal.

S-a invocat, de asemenea, modalitatea în care legiuitorul a structurat latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care uzul (folosirea sau prezentarea) documentelor false (înscrisuri sub semnătură privată) se realizează de către persoana care le-a falsificat, susținându-se că din aceasta se desprind următoarele concluzii:

- uzul (folosirea sau prezentarea) documentelor false constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- uzul (folosirea, inclusiv prezentarea) documentelor false constând în înscrisuri sub semnătură privată constituie o cerință esențială a laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în absența căreia acțiunea de falsificare a documentelor nu dobândește relevanță penală;

- există o identitate între acțiunea care constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și acțiunea care întregește latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în absența căreia acțiunea de falsificare este exclusă din sfera ilicitului penal.

În consecință, s-a notat că în contextul identității sesizate și al inexistenței relevanței penale a acțiunii distincte de falsificare a unui înscris sub semnătură privată - unica acțiune rămasă în afara sferei de incidență a normei de incriminare prevăzute în art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, nu poate fi admisă soluția concursului între infracțiunea prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal și infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Practic, a admite soluția concursului de infracțiuni înseamnă a admite dubla sancționare a persoanei, în temeiul a două norme de incriminare, pentru o acțiune identică și pentru o acțiune care, singură, nu este inclusă în sfera ilicitului penal.

O astfel de soluție ar încălca însă principiul ne bis in idem prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sens în care, relativ la elementul idem, s-a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunțată în Cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, prin care s-a reținut că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie înțeles ca interzicând urmărirea ori judecarea unei a doua "infracțiuni", în măsura în care aceasta decurge din fapte identice sau din fapte care sunt în mod substanțial aceleași.

Raportând aceste considerente jurisprudențiale la obiectul sesizării, s-a opinat că, în condițiile în care folosirea (inclusiv prezentarea) de documente false (înscrisuri sub semnătură privată) este identică în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 322 alin. (1) din Codul penal, iar falsificarea înscrisurilor sub semnătură privată, în absența folosirii, nu poate fi sancționată în mod distinct în baza art. 322 alin. (1) din Codul penal, faptele pedepsibile sunt în mod substanțial aceleași.

S-a mai arătat că, suplimentar argumentelor derivând din modul în care legiuitorul a structurat latura obiectivă a celor două infracțiuni și având în vedere coliziunea cu principiul ne bis in idem, adoptării soluției privind existența concursului de infracțiuni i se opune și imposibilitatea de a stabili forma concursului de infracțiuni (real sau formal) și, în consecință, incidența art. 38 alin. (1) din Codul penal sau a art. 38 alin. (2) din Codul penal.

În acest sens s-a susținut că ipoteza în care uzul (folosirea sau prezentarea) documentelor false (înscrisuri sub semnătură privată) se realizează de către persoana care le-a falsificat nu se încadrează, în mod clar, nici în tiparul concursului real de infracțiuni și nici în tiparul concursului formal de infracțiuni (acțiunea relevantă penal este unică, iar acțiunea distinctă este nerelevantă penal). Or, este greu de admis în domeniul dreptului penal, guvernat de principiul legalității, că o instanță ar putea reține existența concursului de infracțiuni, cu consecințe semnificative asupra pedepsei, în condițiile în care nu poate determina forma concursului de infracțiuni și în care nu există o concordanță deplină a acuzației penale nici cu dispozițiile art. 38 alin. (1) din Codul penal și nici cu dispozițiile art. 38 alin. (2) din Codul penal.

În final s-a susținut că soluția propusă, a reținerii unei infracțiuni unice [prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000], se reflectă și în Decizia nr. 217/A din 16 iulie 2014 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind, deopotrivă, confirmată, într-o situație care prezintă elemente de similitudine cu chestiunea de drept ridicată în speță, prin Decizia nr. 21 din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Totodată, s-a subliniat faptul că, deși argumentele prezentate anterior se referă la autorul infracțiunii, în temeiul dispozițiilor art. 174 din Codul penal, acestea își păstrează valabilitatea și cu privire la participanți.

VII. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară este în sensul că, în ipoteza în care oricare dintre infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual sau fals în înscrisuri sub semnătură privată este comisă de aceeași persoană care și