ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1872/2016

Decizia nr. 1872/2016 Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1127 din 14 iulie 2014 și a încheierii din 13 mai 2013 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. SA. S-a dispus anularea contractului de ipotecă nr. 266/1, autentificat sub nr. 484 din 05 aprilie 2007, de către notarul public C. și a contractului de fidejusiune nr. 266/1 din 5 aprilie 2007, încheiate între D. și pârâtă. A fost obligată pârâtă să plătească, în favoarea reclamantei, suma de 2.526 lei, cheltuieli de judecată. A fost obligată pârâtă să plătească în favoarea statului, suma de 45.311 lei, taxă judiciară de timbru.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în data de 05 aprilie 2007 defuncta D., mama reclamantei, a încheiat cu pârâta un contract de ipotecă și un contract de fidejusiune, care au avut drept scop garantarea unui împrumut de peste un milion de euro al cărui beneficiar a fost SC E. SRL. D. a garantat rambursarea acestor credite de către societatea beneficiară cu un teren în valoare apropiată de cea a creditului, situat în comuna Apahida, județul Cluj. Cum chiar pârâta a arătat și așa cum prevede art. 948 C. civ., pentru ca o convenție să poată fi considerată ca fiind legal încheiată, trebuia ca aceasta să se fi făcut în condițiile în care există dat un consimțământ valabil exprimat din partea cocontractanților.

La momentul încheierii contractului de ipotecă, mama reclamantei avea o vârstă de peste 85 de ani. De la bun început, având în vedere vârsta înaintată a celei care s-a obligat, pârâta ar fi trebuit să-și pună problema valabilității consimțământului persoanei care își asumă obligația, cu atât mai mult cu cât acel contract de ipotecă s-a făcut pentru garantarea unui împrumut de peste un milion de euro. Este adevărat că existența și valabilitatea consimțământului se presupun însă doar până la proba contrară care s-a realizat în dosar. Astfel, în mod evident mama reclamantei nu a fost o persoană conștientă de consecințele actelor și faptelor sale, cu atât mai mult cu cât garantarea unui împrumut de o valoare mare, printr-un contract de ipotecă presupune o anumită reflectare asupra consecințelor faptei sale și existența unor cunoștințe chiar și de natură juridică, pe care o persoană de peste 80 de ani este greu de crezut că le are.

Neplata acelui împrumut se putea finaliza prin vânzarea imobilului cu care s-a garantat, un imobil valoros nu numai prin întindere ci și datorită construcțiilor existente pe el și destinației speciale pe care o are. La dosar reclamanta a depus acte medicale din care rezultă că fosta mamă suferea, la aproximativ trei ani după încheierea contractului de ipotecă, de demență senilă, prezentând episoade de halucinații, fiind agitată și necesitând tratament tranchilizant. Astfel, datorită vârstei înaintate și a actelor medicale existente, se poate presupune că mama reclamantei suferise cu cel puțin câțiva ani înainte de data încheierii contractului, din punct de vedere psihic, neavând discernământ și nerealizând consecințele faptelor sale.

În cauză s-a dispus și efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, medico-legală psihiatrică, ce a concluzionat, în urma studierii și a dosarului medical al defunctei și a altor acte medicale întocmite pe parcursul vieții acesteia că la data de 5 aprilie 2007, data încheierii contractului de garanție, ea suferea de "Demență în Boala Alzheimer, tip 1", fiind incompetentă psihic și neavând capacitatea de a aprecia conținutul și consecințele social-juridice ce decurgeau din semnarea actului respectiv. Astfel, inexistența discernământului nu poate duce decât la anularea contractelor de garanție imobiliară și de fidejusiune. Apărările pârâtei cum că și reclamanta ar avea vreo vină pentru situația creată deoarece ar fi externat-o pe mama sa contrar recomandărilor medicilor, nu au fost acceptate.

Ceea ce contează este stabilirea existenței sau nu a discernământului defunctei la momentul încheierii contractului. Dacă tot trebuie în ceea ce privește susținerile făcute de către pârâtă cu privire la necesitatea introducerii în cauză și a altui moștenitor al defunctei, F. (asociatul unic al societății care a luat împrumutul garantat de mama sa) și a notarului public, instanța nu are posibilitatea, din oficiu, să procedeze astfel. Cadrul procesual este stabilit de către părți ele fiind singure să hotărască cu cine doresc să se judece. Or, cum pârâta nu a solicitat, în mod expres, introducerea în cauză și a altor persoane, calitatea pe care urmează să o aibă aceste persoane (pârâți, chemați în garanție etc.), adresa la care aceștia să fie încunoștiințați de faptul chemării lor în judecată și pretențiile pe care ea le-ar avea față de aceștia, nici instanța nu poate proceda altfel decât să considere acele alegații ca făcând parte din motivarea întâmpinării.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată să plătească în favoarea reclamantei suma de 2.526 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru dovedită ca fiind achitată până la pronunțarea hotărârii și onorariul expertului medical. Onorariul avocațial, reclamanta a susținut că va fi solicitat pe cale separată. În temeiul art. 18 din O.U.G.

nr. 51/2008, pârâta a fost obligată să plătească, în favoarea statului, suma de 45.311 lei, taxă judiciară de timbru de achitarea căreia reclamanta a fost scutită conform încheierii pronunțată în camera de consiliu în acest dosar, în data de 8 februarie 2013. Prin încheierea civilă din 13 mai 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011, a fost respinsă ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune întrucât termenul de prescripție extinctivă a dreptului de a promova acțiunea este de trei ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, el curgând de la momentul nașterii dreptului la acțiune, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, în speță de la trecerea a 18 luni de la momentul încheierii actului ce a avut loc în data de 5 aprilie 2007. Conform art. 9, alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, până la data decesului semnatarei, reclamanta nu a putut acționa în nume propriu, mama sa nefiind pusă sub interdicție și neavând numit un reprezentant legal, astfel că acțiunea a fost înregistrată în termen în data de 21 noiembrie 2011. Împotriva acestei sentințe a declarat apel B. SA solicitând în principal, anularea sentinței întrucât prima instanța a soluționat cauza fără a intra în judecata fondul, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței civile în sensul respingerii acțiunii ca prescrise iar, pe fond, ca neîntemeiate a acțiunii.

Prin Decizia civilă nr. 338 din 23 martie 2015 a Curții de Apel Cluj a fost admis apelul declarat de B. SA și cererea de intervenție accesorie formulată de G. SA împotriva Sentinței civile nr. 1127 din 14 iulie 2014 și a încheierii din 13 mai 2013 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj pe care le-a schimbat în tot în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea. A fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intervenientei în sumă de 32.931 lei. Împotriva Deciziei civile nr. 338 din 23 martie 2015 a Curții de Apel Cluj a declarat recurs reclamanta A., recurs admis prin Decizia nr. 2390 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin cererea de intervenție formulată de H. s-a solicitat introducerea acesteia în dosarul cauzei, în calitate de succesor în drepturi al intimatei-interveniente SC G. SA. Rejudecând apelul în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ., prin Decizia civilă nr. 261/2016 din 1 martie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta B SA și cererile de intervenție accesorii formulate de G. SA prin mandatar I. SRL și H. împotriva Sentinței civile nr. 1127, pronunțată la data de 14 iulie 2014 și a încheierii din 13 mai 2013 în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care o schimbat-o, în tot, în sensul că a admis excepția prescripției și a respins acțiunea.

A fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intervenientei G. SA prin mandatar I. SRL în sumă de 32.931 lei și în favoarea intervenientei H., în sumă de 7.735 lei. Instanța a constatat că prin acțiunea formulată la data de 21 noiembrie 2011 de către reclamanta A și precizată ulterior la data de 13 ianuarie 2012 s-a solicitat în contradictoriu cu pârâta B a se constata nulitatea relativă a contractului de ipotecă nr. 266 din 05 aprilie 2007 precum și a contractului de fidejusiune nr. 266 din 05 aprilie 2007 încheiate între defuncta D., mama reclamantei și pârâtă. În esență, motivul nulității relative a celor două contracte încheiate de defunctă constă în faptul că la momentul încheierii lor aceasta nu avea discernământ, drept pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 948 din vechiul C. civ.

Așadar, în raport de cele arătate și de obiectul cererii de chemare în judecată, instanța a reținut că invocarea motivului de nulitate reprezentat de lipsa discernământului se circumscrie nulității relative, iar din această perspectivă, regimul nulității este acela al prescriptibilității dreptului la acțiune, invocarea nulității putând fi realizată numai de către partea ocrotită prin norma pretins încălcată. Așa fiind, datorită acestui caz de nulitate relativă, dreptul este prescriptibil în termen de 3 ani. În același timp, câtă vreme este vorba de un caz de nulitate relativă, acesta poate fi invocat potrivit art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 doar de către cel îndreptățit (în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exercițiu), de reprezentantul legal (în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu) sau de cel chemat de lege să îi încuviințeze actele (în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă de exercițiu).

Din textul art. 9 alin. (2) al Decretului nr. 167/1958 rezultă că defuncta D. era persoana îndreptățită în cursul vieții sale să solicite anularea actului. Prin urmare, în cursul vieții numai defuncta D. putea formula acțiunea, un asemenea drept nefiindu-i deschis reclamantei. Prin decesul numitei D., drepturile și obligațiile din patrimoniul defunctei s-au transmis către succesori, adică reclamantei, așa încât dreptul de a formula acțiune în anularea contractului, drept al defunctei, în măsura în care nu era prescris, putea fi în continuare exercitat de reclamantă ca și succesoare a defunctei. Cât privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, el se situează la data la care a fost cunoscută cauza de anulare sau, dimpotrivă, de la un moment obiectiv, indiferent dacă cel îndreptățit a cunoscut sau nu cauza de anulabilitate (la 18 luni de la perfectarea actului).

De aceea, instanța a apreciat că dreptul la acțiune a început să curgă cel mai târziu la 18 luni de la perfectarea actului, care este un moment obiectiv prestabilit legal, indiferent de conduita părții, el situându-se la data de 05 octombrie 2008 de la care se calculează termenul de prescripție de 3 ani. Așadar, acest termen de prescripție s-a împlinit la data de 05 octombrie 2011, adică anterior formulării acțiunii de către reclamantă, motiv pentru care dreptul material la acțiune este prescris.

Nu a fost reținută teza potrivit căreia prin decesul numitei D. s-ar naște un termen nou de prescripție, câtă vreme reclamanta prin decesul mamei sale nu a dobândit un drept propriu căruia să-i fie corespondent un termen nou de prescripție, ci în calitate de moștenitor legal, aceasta se subrogă în drepturile defunctei, deoarece reclamanta nu poate avea mai multe drepturi decât defuncta, drept pentru care decesul acesteia nu întrerupe termenul de prescripție cu consecința curgerii unui nou termen. Dacă s-ar admite că aceasta avea un drept propriu, atunci el trebuia exercitat concomitent cu dreptul defunctei și în niciun caz consecutiv acesteia, ca atare, reclamanta nu putea acționa în nume propriu ci doar în numele defunctei, preluând drepturile pe care aceasta le putea exercita.

În acest mod, instanța a înțeles să argumenteze împrejurarea potrivit căreia decesul defunctei D. nu a întrerupt prescripția. În ceea ce privește incidența cazului de suspendare prevăzut de art. 1882 C. civ. Curtea a reținut că intimata-reclamantă a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 1882 C. civ., care prevăd un caz de suspendare legală a termenului de prescripție, potrivit cărora prescripția nu curge contra moștenitorului beneficiar în privința creanțelor sale asupra succesiunii și mai mult, ea nu curge în contra succesiunii, nici în privința creanțelor, nici în privința drepturilor reale, susținând că atâta timp cât moștenirea nu a fost acceptată, fie tacit, fie expres, termenul de prescripție în privința drepturilor defunctei de a acționa s-a suspendat fiind vorba de o imposibilitate obiectivă de a face acte de întrerupere.

Reclamanta-intimată este în eroare când susține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1882 C. civ.

deoarece acest articol reglementează un caz de suspendare a cursului prescripției cu privire la creanțele moștenitorului asupra succesiunii, ceea ce nu este cazul în prezența speță, întrucât reclamanta nu a dobândit prin decesul mamei sale, așa cum s-a arătat mai sus, un drept propriu care să ducă la curgerea unui nou termen de prescripție, ci dată fiind calitatea de succesor s-a subrogat în drepturile defunctei, ori la data formulării cererii de chemare în judecată, 21 noiembrie 2011, dreptul material la acțiune era prescris, el fiind calculat în raport de momentul obiectiv stabilit legal, indiferent de conduita părților, respectiv cel mai târziu la 18 luni de la data perfectării actului care se situează la data de 05 octombrie 2008, așa încât termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 05 octombrie 2011. Având în vedere soluția pronunțată asupra excepției prescripției, instanța nu a mai analizat motivele de fond invocate.

Aflându-se în culpă procesuală, intimata a fost obligată în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, respectiv la suma de 32.931 lei în favoarea intervenientei G. SA și în sumă de 7.735 lei în favoarea intervenientei H. Împotriva Deciziei civile nr. 261/2016 din 1 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. prin care a solicitat casarea în întregime a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj. În drept a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, art. 312 C. proc. civ. de la 1865, art. 1882, art. 1876 C. civ.

de la 1864, Decretul- Lege nr. 167/1958. În dezvoltarea criticilor recurenta susține că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. în sensul că a statuat în mod greșit că acțiunea este prescrisă, deși în cauză există o cauză de suspendare a cursului prescripției dreptului material la acțiune prevăzută de art. 1882 C. civ. de la 1864. Arată recurenta că instanța de apela fost în eroare când a statuat ca acest articolul nu prevede suspendarea cursului prescripției, întrucât dispoziția legală invocată prevede în mod clar că de la momentul decesului autoarei recurentei până la momentul acceptări succesiuni cursul prescripției este suspendat. Orice interpretare contrară ar compromite interesele succesorului, împotriva căruia ar curge termenul de prescripție și ar fi pasibil de o sancțiune, mai înainte ca să afle situația exactă în ceea ce privește moștenirea antecesorului său.

Arată recurenta că este adevărat ca textul de lege în cauză nu face referire la drepturi subiective ci doar la drepturi de creanță și drepturi reale, însă interpretându-l logic și teleologic și acceptând ideea că acesta a fost creat pentru a proteja interesele succesorilor, nu există nicio explicație pentru care nu s-ar aplica și în cazul drepturilor subiective, cum este dreptul de a ataca unul din actele încheiate de antecesor. Prin urmare, între momentul decesului autoarei reclamantei și momentul acceptării moștenirii, cursul prescripției nu a curs, acesta fiind suspendat. Reclamanta a acceptat moștenirea ulterior datei decesului mamei sale, dar având în vedere art. 688 C. civ. unde se prevede că efectul acceptării se suie până la ziua deschiderii succesiuni, recurenta reclamantă este îndreptățită să solicite nulitatea actelor menționate în petitul acțiunii.

Recurenta mai susține că, chiar și în ipoteza în care s-ar accepta ideea că dispoziția invocată nu ar fi aplicabilă în cauză, aceasta nu avea posibilitatea de a introduce o acțiune în anularea unuia dintre actele juridice încheiate de antecesoare, întrucât lipsea una dintre condițiile esențiale ale promovării unei acțiuni în justiție, respectiv calitatea procesuală activă. Doar de la momentul acceptării succesiunii, a dobândit calitate procesuală activă să solicite nulitatea acestui contract. În art. 7 al Decretului 167/1958 se prevede ca prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită și prin urmare, dreptul recurentei de a constata nulitatea relativă a contractului antecesoarei sale s-a născut doar în momentul acceptării succesiunii.

Conform art. 1877 C. civ. de la 1864 prescripția nu curge în contra minorilor și interzișilor, afara de cazurile determinate prin lege. Având în vedere că autoarea recurentei reclamante a fost lipsită de discernământ încă din momentul încheierii actului juridic atacat și inclusiv până la data decesului acesteia, așa cum rezultă și din raportul de expertiză efectuat în cauză, prescripția dreptului la acțiune a fost suspendată pe toată perioada lipsei discernământului, situație asimilată cu ceea a interzișilor judecătorești. În timpul vieții autoarei, numai de la data numiri unui curator putea începe să curgă termenul de prescripție pentru promovarea unei acțiuni în anularea actelor juridice încheiate de către persoane lipsite de discernământ.

Dacă instanța de fond a statuat faptul că autoarea reclamantei era lipsită de discernământ în momentul încheierii contractului de ipotecă ce face obiectul prezentei cauze, înseamnă că termenul de prescripție față de această persoană nu a curs întrucât instanța de fond a reținut că era lipsită de discernământ. Instanța de apel a interpretat eronat art. 9 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, prescripția dreptului material la acțiune începând să curgă doar de la data numiri unui curator pentru persoane lipsite de discernământ. În speța de față nu s-a dispus punerea sub interdicție judecătorească și numirea unui curator, având în vedere intervenirea decesului autoarei reclamantei, așa cum rezultă fără putință de tăgadă din raportul medico-legal prezentat în fata instanței de fond.

Intimatele B. și H. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului. Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed. Printr-un prim motiv de recurs se arată că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. în sensul că a statuat în mod greșit că acțiunea este prescrisă, deși există o cauză de suspendare a cursului prescripției dreptului material la acțiune prevăzută de art. 1882 C. civ. de la 1864. Conform art. 315 C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Invocarea acestui text de lege se poate face atunci când instanța nesocotește îndrumările date prin decizia de casare. Prin Decizia nr. 2390 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul formulat de recurenta reclamanta A., a fost casată decizia atacată și trimisă cauza pentru rejudecarea apelului cu îndrumarea ca instanța de apel să analizeze incidența cauzei de suspendare a cursului prescripției dreptului material la acțiune prevăzută de art. 1882 C. civ. de la 1864 invocată de recurentă. Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat acest aspect și a reținut că textul de lege nu este aplicabil având în vedere calitatea părții care a invocat cauza de suspendare, așadar au fost avute în vedere dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. Contrar susținerilor recurentei, prin decizia de casare nu s-a statuat irevocabil asupra prescripției dreptului material la acțiune. Îndrumările date prin decizia de casare au fost în sensul că îi revine instanței de apel, obligația să analizeze incidența prevederilor art. 1882 C. civ., având în vedere susținerile recurentei, în sensul că dreptul la acțiune a fost preluat de către reclamantă, în calitate de succesor, prin subrogare. Printr-o altă critică recurenta a arătat că, în mod greșit, a statuat instanța de apel după casare că nu sunt incidente dispozițiile art. 1882 C. civ., deși acest articol reglementează un caz de suspendare a cursului prescripției aplicabil cauzei de față. Conform art. 1882 C. civ.

1864 prescripția nu curge contra moștenitorului beneficiar în respectul creanțelor sale asupra succesiunii. Ea nu curge în contra succesiunii, nici în privința creanțelor, nici în privința drepturilor reale. Așadar, acest articol reglementează un caz de suspendare a cursului prescripției cu privire la creanțele moștenitorului asupra succesiunii, ceea ce nu este situația în speță. Obiectul dosarului este reprezentat de anularea unor acte juridice încheiate de autoarea recurentei, prin urmare nu este vorba de un drept propriu dobândit de recurentă care să-i confere calitatea de creditoare asupra moștenirii.

Calitatea pe care o are recurenta în raport de obiectul acțiunii este aceea de succesoare în drepturile defunctei aceasta nedobândind prin decesul mamei sale un drept propriu care să ducă la curgerea unui nou termen de prescripție, ci dată fiind calitatea de succesoare s-a subrogat în drepturile defunctei, prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că acest caz de suspendare nu este aplicabil cauzei. Recurenta-reclamantă nu putea acționa în nume propriu, ci doar în numele defunctei, preluând drepturile pe care aceasta le putea exercita iar decesul mamei sale nu a întrerupt termenul de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen, așadar cursul prescripției nu a fost suspendat.

Astfel cum a rezultat în urma administrării probelor, la data formulării cererii de chemare în judecată, dreptul material la acțiune era prescris, el fiind calculat în raport de momentul obiectiv stabilit legal, indiferent de conduita părților, respectiv cel mai târziu la 18 luni de la data perfectării actului. Recurenta a mai susținut că, chiar și în ipoteza în care s-ar accepta ideea că dispoziția invocată nu ar fi aplicabilă în cauză, aceasta nu avea posibilitatea de a introduce o acțiune în anularea unuia dintre actele juridice încheiate de antecesoare, întrucât lipsea una dintre condițiile esențiale ale promovării unei acțiuni în justiție, respectiv calitatea procesuală activă pe care a dobândit-o doar de la momentul acceptării succesiunii.

Înalta Curte, reține că dobândirea calității procesuale active în ceea ce privește anularea actului nu este legată de momentul acceptării succesiuni, solicitarea de anulare a actului putând fi făcută și înainte de momentul deschiderii succesiunii având în vedere că dreptul în discuție este unul subiectiv și personal. Reclamanta ar fi putut, în condițiile în care ar fi depus diligențele necesare, să demareze procedura de punere sub interdicție a mamei sale, situație în care ar fi putut solicita încă din timpul vieții acesteia anularea actelor pentru viciu de consimțământ. În aceste condiții, recurenta interpretează greșit și dispozițiile art. 7 al Decretului 167/1958, în sensul că dreptul de a constata nulitatea relativă a contractului antecesoarei sale s-a născut doar în momentul acceptării succesiunii.

Astfel cum s-a arătat prescripția dreptul de a constata nulitatea relativă a contractului pentru viciu de consimțământ a început să curgă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului conform art. 9 din Decretul nr. 167/1958. Recurenta a invocat și aplicarea greșită a art. 1877 C. civ. de la 1864 în conformitate cu care prescripția nu curge în contra minorilor și interzișilor, afară de cazurile determinate prin lege, având în vedere că autoarea sa a fost lipsită de discernământ încă din momentul încheierii actului juridic atacat și inclusiv până la data decesului acesteia, prescripția dreptului la acțiune fiind suspendată pe toata perioada lipsei discernământului, situație asimilată cu ceea a interzișilor judecătorești.

Critica este nefondată având în vedere că aplicabilitatea acestor dispoziții legale intervine doar atunci când calitatea de persoană interzisă rezultă din înscrisurile prevăzute de lege. Cum în cauză autoarea recurentei nu a fost pusă sub interdicție, nu se poate reține că a avut loc o suspendare a termenului de prescripție. Referitor la trimiterile recurentei la hotărârea instanței de fond cu privire la faptul că s-a reținut că autoarea acesteia era lipsită de discernământ în momentul încheierii contractului de ipotecă, Înalta Curte amintește că această sentință a fost desființată în urma admiterii apelului formulat de pârâta B. SA, aceasta nemaiavând nicio putere la momentul de față.

Astfel cum s-a arătat, instanța de apel a interpretat corect art. 9 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctiva, în cauză prescripția dreptului material la acțiune și-a urmat cursul în lipsa parcurgerii și finalizării procedurii de numire unui curator pentru persoane lipsite de discernământ. Faptul că nu s-a dispus punerea sub interdicție judecătorească și numirea unui curator înainte de survenirea decesului autoarei reclamantei este din culpa exclusivă a recurentei care nu a depus diligențele necesare în vederea obținerii protecției legale pentru autoarea sa, prin urmare aceasta nu se poate prevala de dispozițiile legale care reglementează statutul interzisului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat. În temeiul art. 274, constatând culpa procesuală, va obliga recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7460 lei cheltuieli de judecată către intimata H.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 261/2016 din 1 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7460 lei cheltuieli de judecată către intimata H. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2016. Procesat de GGC - DE