ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1872/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1872/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1872/2016

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1127 din 14 iulie 2014 și a încheierii din

13 mai 2013 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului

Specializat Cluj, s-a admis cererea formulată de către reclamanta A.,

în contradictoriu cu pârâta B. SA.

S-a dispus anularea contractului de

ipotecă nr. 266/1, autentificat sub nr. 484 din 05 aprilie 2007, de

către notarul public C. și a contractului de fidejusiune nr. 266/1

din 5 aprilie 2007, încheiate între D. și pârâtă.

A fost obligată pârâtă

să plătească, în favoarea reclamantei, suma de 2.526 lei,

cheltuieli de judecată.

A fost obligată pârâtă

să plătească în favoarea statului, suma de 45.311 lei, taxă

judiciară de timbru.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că în data de 05 aprilie 2007 defuncta D., mama

reclamantei, a încheiat cu pârâta un contract de ipotecă și un

contract de fidejusiune, care au avut drept scop garantarea unui împrumut de

peste un milion de euro al cărui beneficiar a fost SC E. SRL. D. a

garantat rambursarea acestor credite de către societatea beneficiară

cu un teren în valoare apropiată de cea a creditului, situat în comuna

Apahida, județul Cluj.

Cum chiar pârâta a arătat și

așa cum prevede art. 948 C. civ., pentru ca o convenție să

poată fi considerată ca fiind legal încheiată, trebuia ca

aceasta să se fi făcut în condițiile în care există dat un

consimțământ valabil exprimat din partea cocontractanților.

La momentul încheierii contractului de

ipotecă, mama reclamantei avea o vârstă de peste 85 de ani. De la bun

început, având în vedere vârsta înaintată a celei care s-a obligat, pârâta

ar fi trebuit să-și pună problema valabilității

consimțământului persoanei care își asumă obligația,

cu atât mai mult cu cât acel contract de ipotecă s-a făcut pentru

garantarea unui împrumut de peste un milion de euro. Este adevărat că

existența și valabilitatea consimțământului se presupun

însă doar până la proba contrară care s-a realizat în dosar.

Astfel, în mod evident mama reclamantei nu a fost o persoană

conștientă de consecințele actelor și faptelor sale, cu

atât mai mult cu cât garantarea unui împrumut de o valoare mare, printr-un

contract de ipotecă presupune o anumită reflectare asupra

consecințelor faptei sale și existența unor cunoștințe

chiar și de natură juridică, pe care o persoană de peste 80

de ani este greu de crezut că le are. Neplata acelui împrumut se putea

finaliza prin vânzarea imobilului cu care s-a garantat, un imobil valoros nu

numai prin întindere ci și datorită construcțiilor existente pe

el și destinației speciale pe care o are. La dosar reclamanta a depus

acte medicale din care rezultă că fosta mamă suferea, la

aproximativ trei ani după încheierea contractului de ipotecă, de

demență senilă, prezentând episoade de halucinații, fiind

agitată și necesitând tratament tranchilizant. Astfel, datorită

vârstei înaintate și a actelor medicale existente, se poate presupune

că mama reclamantei suferise cu cel puțin câțiva ani înainte de

data încheierii contractului, din punct de vedere psihic, neavând

discernământ și nerealizând consecințele faptelor sale. În

cauză s-a dispus și efectuarea unei expertize tehnice de

specialitate, medico-legală psihiatrică, ce a concluzionat, în urma

studierii și a dosarului medical al defunctei și a altor acte

medicale întocmite pe parcursul vieții acesteia că la data de 5

aprilie 2007, data încheierii contractului de garanție, ea suferea de

"Demență în Boala Alzheimer, tip 1", fiind

incompetentă psihic și neavând capacitatea de a aprecia

conținutul și consecințele social-juridice ce decurgeau din

semnarea actului respectiv.

Astfel, inexistența

discernământului nu poate duce decât la anularea contractelor de

garanție imobiliară și de fidejusiune.

Apărările pârâtei cum

că și reclamanta ar avea vreo vină pentru situația

creată deoarece ar fi externat-o pe mama sa contrar recomandărilor

medicilor, nu au fost acceptate. Ceea ce contează este stabilirea

existenței sau nu a discernământului defunctei la momentul încheierii

contractului. Dacă tot trebuie în ceea ce privește susținerile

făcute de către pârâtă cu privire la necesitatea introducerii în

cauză și a altui moștenitor al defunctei, F. (asociatul unic al

societății care a luat împrumutul garantat de mama sa) și a

notarului public, instanța nu are posibilitatea, din oficiu, să

procedeze astfel. Cadrul procesual este stabilit de către părți

ele fiind singure să hotărască cu cine doresc să se judece.

Or, cum pârâta nu a solicitat, în mod expres, introducerea în cauză

și a altor persoane, calitatea pe care urmează să o aibă

aceste persoane (pârâți, chemați în garanție etc.), adresa la

care aceștia să fie încunoștiințați de faptul

chemării lor în judecată și pretențiile pe care ea le-ar

avea față de aceștia, nici instanța nu poate proceda altfel

decât să considere acele alegații ca făcând parte din motivarea

întâmpinării.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

pârâta a fost obligată să plătească în favoarea reclamantei

suma de 2.526 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară

de timbru dovedită ca fiind achitată până la pronunțarea

hotărârii și onorariul expertului medical. Onorariul avocațial,

reclamanta a susținut că va fi solicitat pe cale separată.

În temeiul art. 18 din O.U.G. nr.

51/2008, pârâta a fost obligată să plătească, în favoarea

statului, suma de 45.311 lei, taxă judiciară de timbru de achitarea

căreia reclamanta a fost scutită conform încheierii

pronunțată în camera de consiliu în acest dosar, în data de 8

februarie 2013.

Prin încheierea civilă din 13 mai

2013 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011, a fost respinsă ca

neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la

acțiune întrucât termenul de prescripție extinctivă a dreptului

de a promova acțiunea este de trei ani, conform art. 3 din Decretul nr.

167/1958, el curgând de la momentul nașterii dreptului la acțiune,

conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, în speță de la trecerea a

18 luni de la momentul încheierii actului ce a avut loc în data de 5 aprilie

decesului semnatarei, reclamanta nu a putut acționa în nume propriu, mama

sa nefiind pusă sub interdicție și neavând numit un reprezentant

legal, astfel că acțiunea a fost înregistrată în termen în data

de 21 noiembrie 2011.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel B. SA solicitând în principal, anularea sentinței întrucât

prima instanța a soluționat cauza fără a intra în judecata

fondul, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței civile în sensul

respingerii acțiunii ca prescrise iar, pe fond, ca neîntemeiate a

acțiunii.

Prin Decizia civilă nr. 338 din

23 martie 2015 a Curții de Apel Cluj a fost admis apelul declarat de B. SA

și cererea de intervenție accesorie formulată de G. SA împotriva

Sentinței civile nr. 1127 din 14 iulie 2014 și a încheierii din 13

mai 2013 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat

Cluj pe care le-a schimbat în tot în sensul că s-a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins

acțiunea. A fost obligată intimata la plata cheltuielilor de

judecată în favoarea intervenientei în sumă de 32.931 lei.

Împotriva Deciziei civile nr. 338 din

23 martie 2015 a Curții de Apel Cluj a declarat recurs reclamanta A.,

recurs admis prin Decizia nr. 2390 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Prin cererea de intervenție

formulată de H. s-a solicitat introducerea acesteia în dosarul cauzei, în

calitate de succesor în drepturi al intimatei-interveniente SC G. SA.

Rejudecând apelul în raport de

prevederile art. 315 C. proc. civ., prin Decizia civilă nr. 261/2016 din 1

martie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a admis

apelul declarat de apelanta B SA și cererile de intervenție accesorii

formulate de G. SA prin mandatar I. SRL și H. împotriva Sentinței

civile nr. 1127, pronunțată la data de 14 iulie 2014 și a

încheierii din 13 mai 2013 în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului

Specializat Cluj, pe care o schimbat-o, în tot, în sensul că a admis

excepția prescripției și a respins acțiunea. A fost

obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată în favoarea

intervenientei G. SA prin mandatar I. SRL în sumă de 32.931 lei și în

favoarea intervenientei H., în sumă de 7.735 lei.

Instanța a constatat că prin

acțiunea formulată la data de 21 noiembrie 2011 de către

reclamanta A și precizată ulterior la data de 13 ianuarie 2012 s-a

solicitat în contradictoriu cu pârâta B a se constata nulitatea relativă a

contractului de ipotecă nr. 266 din 05 aprilie 2007 precum și a

contractului de fidejusiune nr. 266 din 05 aprilie 2007 încheiate între

defuncta D., mama reclamantei și pârâtă. În esență, motivul

nulității relative a celor două contracte încheiate de

defunctă constă în faptul că la momentul încheierii lor aceasta

nu avea discernământ, drept pentru care sunt aplicabile dispozițiile

art. 948 din vechiul C. civ.

Așadar, în raport de cele

arătate și de obiectul cererii de chemare în judecată,

instanța a reținut că invocarea motivului de nulitate

reprezentat de lipsa discernământului se circumscrie nulității

relative, iar din această perspectivă, regimul nulității

este acela al prescriptibilității dreptului la acțiune,

invocarea nulității putând fi realizată numai de către

partea ocrotită prin norma pretins încălcată. Așa fiind,

datorită acestui caz de nulitate relativă, dreptul este prescriptibil

în termen de 3 ani.

În același timp, câtă vreme

este vorba de un caz de nulitate relativă, acesta poate fi invocat

potrivit art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 doar de către cel

îndreptățit (în cazul persoanelor cu capacitate deplină de

exercițiu), de reprezentantul legal (în cazul persoanelor lipsite de

capacitate de exercițiu) sau de cel chemat de lege să îi

încuviințeze actele (în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă de

exercițiu).

Din textul art. 9 alin. (2) al

Decretului nr. 167/1958 rezultă că defuncta D. era persoana

îndreptățită în cursul vieții sale să solicite

anularea actului. Prin urmare, în cursul vieții numai defuncta D. putea

formula acțiunea, un asemenea drept nefiindu-i deschis reclamantei. Prin

decesul numitei D., drepturile și obligațiile din patrimoniul

defunctei s-au transmis către succesori, adică reclamantei, așa

încât dreptul de a formula acțiune în anularea contractului, drept al

defunctei, în măsura în care nu era prescris, putea fi în continuare

exercitat de reclamantă ca și succesoare a defunctei.

Cât privește momentul de la care

începe să curgă termenul de prescripție, el se situează la

data la care a fost cunoscută cauza de anulare sau, dimpotrivă, de la

un moment obiectiv, indiferent dacă cel îndreptățit a cunoscut

sau nu cauza de anulabilitate (la 18 luni de la perfectarea actului). De aceea,

instanța a apreciat că dreptul la acțiune a început să

curgă cel mai târziu la 18 luni de la perfectarea actului, care este un

moment obiectiv prestabilit legal, indiferent de conduita părții, el

situându-se la data de 05 octombrie 2008 de la care se calculează termenul

de prescripție de 3 ani. Așadar, acest termen de prescripție s-a

împlinit la data de 05 octombrie 2011, adică anterior formulării

acțiunii de către reclamantă, motiv pentru care dreptul material

la acțiune este prescris.

Nu a fost reținută teza

potrivit căreia prin decesul numitei D. s-ar naște un termen nou de

prescripție, câtă vreme reclamanta prin decesul mamei sale nu a

dobândit un drept propriu căruia să-i fie corespondent un termen nou

de prescripție, ci în calitate de moștenitor legal, aceasta se

subrogă în drepturile defunctei, deoarece reclamanta nu poate avea mai

multe drepturi decât defuncta, drept pentru care decesul acesteia nu întrerupe

termenul de prescripție cu consecința curgerii unui nou termen.

Dacă s-ar admite că aceasta

avea un drept propriu, atunci el trebuia exercitat concomitent cu dreptul

defunctei și în niciun caz consecutiv acesteia, ca atare, reclamanta nu

putea acționa în nume propriu ci doar în numele defunctei, preluând

drepturile pe care aceasta le putea exercita.

În acest mod, instanța a

înțeles să argumenteze împrejurarea potrivit căreia decesul

defunctei D. nu a întrerupt prescripția.

În ceea ce privește

incidența cazului de suspendare prevăzut de art. 1882 C. civ. Curtea

a reținut că intimata-reclamantă a susținut că sunt

aplicabile dispozițiile art. 1882 C. civ., care prevăd un caz de

suspendare legală a termenului de prescripție, potrivit cărora

prescripția nu curge contra moștenitorului beneficiar în privința

creanțelor sale asupra succesiunii și mai mult, ea nu curge în contra

succesiunii, nici în privința creanțelor, nici în privința

drepturilor reale, susținând că atâta timp cât moștenirea nu a

fost acceptată, fie tacit, fie expres, termenul de prescripție în

privința drepturilor defunctei de a acționa s-a suspendat fiind vorba

de o imposibilitate obiectivă de a face acte de întrerupere.

Reclamanta-intimată este în

eroare când susține că în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 1882 C. civ. deoarece acest articol reglementează un caz de

suspendare a cursului prescripției cu privire la creanțele

moștenitorului asupra succesiunii, ceea ce nu este cazul în prezența

speță, întrucât reclamanta nu a dobândit prin decesul mamei sale,

așa cum s-a arătat mai sus, un drept propriu care să ducă

la curgerea unui nou termen de prescripție, ci dată fiind calitatea

de succesor s-a subrogat în drepturile defunctei, ori la data formulării

cererii de chemare în judecată, 21 noiembrie 2011, dreptul material la

acțiune era prescris, el fiind calculat în raport de momentul obiectiv

stabilit legal, indiferent de conduita părților, respectiv cel mai

târziu la 18 luni de la data perfectării actului care se situează la

data de 05 octombrie 2008, așa încât termenul de prescripție de 3 ani

s-a împlinit la data de 05 octombrie 2011.

Având în vedere soluția

pronunțată asupra excepției prescripției, instanța nu

a mai analizat motivele de fond invocate.

Aflându-se în culpă

procesuală, intimata a fost obligată în temeiul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată avansate de

partea care a câștigat procesul, respectiv la suma de 32.931 lei în

favoarea intervenientei G. SA și în sumă de 7.735 lei în favoarea

intervenientei H.

Împotriva Deciziei civile nr. 261/2016

din 1 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a

II-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. prin care a solicitat casarea

în întregime a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

Curtea de Apel Cluj.

În drept a fost invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, art. 312 C. proc. civ. de la

1865, art. 1882, art. 1876 C. civ. de la 1864, Decretul- Lege nr. 167/1958.

În dezvoltarea criticilor recurenta

susține că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 315

C. proc. civ. în sensul că a statuat în mod greșit că

acțiunea este prescrisă, deși în cauză există o

cauză de suspendare a cursului prescripției dreptului material la

acțiune prevăzută de art. 1882 C. civ. de la 1864.

Arată recurenta că

instanța de apela fost în eroare când a statuat ca acest articolul nu

prevede suspendarea cursului prescripției, întrucât dispoziția

legală invocată prevede în mod clar că de la momentul decesului

autoarei recurentei până la momentul acceptări succesiuni cursul

prescripției este suspendat. Orice interpretare contrară ar

compromite interesele succesorului, împotriva căruia ar curge termenul de

prescripție și ar fi pasibil de o sancțiune, mai înainte ca

să afle situația exactă în ceea ce privește moștenirea

antecesorului său.

Arată recurenta că este

adevărat ca textul de lege în cauză nu face referire la drepturi

subiective ci doar la drepturi de creanță și drepturi reale,

însă interpretându-l logic și teleologic și acceptând ideea

că acesta a fost creat pentru a proteja interesele succesorilor, nu

există nicio explicație pentru care nu s-ar aplica și în cazul

drepturilor subiective, cum este dreptul de a ataca unul din actele încheiate

de antecesor.

Prin urmare, între momentul decesului

autoarei reclamantei și momentul acceptării moștenirii, cursul

prescripției nu a curs, acesta fiind suspendat. Reclamanta a acceptat

moștenirea ulterior datei decesului mamei sale, dar având în vedere art.

688 C. civ. unde se prevede că efectul acceptării se suie până

la ziua deschiderii succesiuni, recurenta reclamantă este

îndreptățită să solicite nulitatea actelor menționate

în petitul acțiunii.

Recurenta mai susține că,

chiar și în ipoteza în care s-ar accepta ideea că dispoziția

invocată nu ar fi aplicabilă în cauză, aceasta nu avea

posibilitatea de a introduce o acțiune în anularea unuia dintre actele

juridice încheiate de antecesoare, întrucât lipsea una dintre condițiile

esențiale ale promovării unei acțiuni în justiție,

respectiv calitatea procesuală activă. Doar de la momentul

acceptării succesiunii, a dobândit calitate procesuală activă

să solicite nulitatea acestui contract.

În art. 7 al Decretului 167/1958 se

prevede ca prescripția începe să curgă de la data când se

naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită

și prin urmare, dreptul recurentei de a constata nulitatea relativă a

contractului antecesoarei sale s-a născut doar în momentul acceptării

succesiunii.

Conform art. 1877 C. civ. de la 1864

prescripția nu curge în contra minorilor și interzișilor, afara

de cazurile determinate prin lege. Având în vedere că autoarea recurentei

reclamante a fost lipsită de discernământ încă din momentul

încheierii actului juridic atacat și inclusiv până la data decesului

acesteia, așa cum rezultă și din raportul de expertiză

efectuat în cauză, prescripția dreptului la acțiune a fost

suspendată pe toată perioada lipsei discernământului,

situație asimilată cu ceea a interzișilor

judecătorești.

În timpul vieții autoarei, numai

de la data numiri unui curator putea începe să curgă termenul de

prescripție pentru promovarea unei acțiuni în anularea actelor

juridice încheiate de către persoane lipsite de discernământ.

Dacă instanța de fond a statuat faptul că autoarea reclamantei

era lipsită de discernământ în momentul încheierii contractului de

ipotecă ce face obiectul prezentei cauze, înseamnă că termenul

de prescripție față de această persoană nu a curs

întrucât instanța de fond a reținut că era lipsită de

discernământ.

Instanța de apel a interpretat

eronat art. 9 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția

extinctivă, prescripția dreptului material la acțiune începând

să curgă doar de la data numiri unui curator pentru persoane lipsite

de discernământ.

În speța de față nu s-a

dispus punerea sub interdicție judecătorească și numirea

unui curator, având în vedere intervenirea decesului autoarei reclamantei,

așa cum rezultă fără putință de tăgadă

din raportul medico-legal prezentat în fata instanței de fond.

Intimatele B. și H. au formulat

întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând recursul prin

prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefondat pentru

considerentele ce succed.

Printr-un prim motiv de recurs se

arată că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 315

C. proc. civ. în sensul că a statuat în mod greșit că

acțiunea este prescrisă, deși există o cauză de

suspendare a cursului prescripției dreptului material la acțiune

prevăzută de art. 1882 C. civ. de la 1864.

Conform art. 315 C. proc. civ. în caz

de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Invocarea acestui text de lege se

poate face atunci când instanța nesocotește îndrumările date

prin decizia de casare.

Prin Decizia nr. 2390 din 19 noiembrie

2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis

recursul formulat de recurenta reclamanta A., a fost casată decizia

atacată și trimisă cauza pentru rejudecarea apelului cu

îndrumarea ca instanța de apel să analizeze incidența cauzei de

suspendare a cursului prescripției dreptului material la acțiune

prevăzută de art. 1882 C. civ. de la 1864 invocată de

recurentă.

Astfel cum rezultă din

considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat acest aspect

și a reținut că textul de lege nu este aplicabil având în vedere

calitatea părții care a invocat cauza de suspendare, așadar au

fost avute în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei,

prin decizia de casare nu s-a statuat irevocabil asupra prescripției

dreptului material la acțiune. Îndrumările date prin decizia de

casare au fost în sensul că îi revine instanței de apel,

obligația să analizeze incidența prevederilor art. 1882 C. civ.,

având în vedere susținerile recurentei, în sensul că dreptul la

acțiune a fost preluat de către reclamantă, în calitate de

succesor, prin subrogare.

Printr-o altă critică

recurenta a arătat că, în mod greșit, a statuat instanța de

apel după casare că nu sunt incidente dispozițiile art. 1882 C.

civ., deși acest articol reglementează un caz de suspendare a

cursului prescripției aplicabil cauzei de față.

Conform art. 1882 C. civ. 1864

prescripția nu curge contra moștenitorului beneficiar în respectul

creanțelor sale asupra succesiunii. Ea nu curge în contra succesiunii,

nici în privința creanțelor, nici în privința drepturilor reale.

Așadar, acest articol

reglementează un caz de suspendare a cursului prescripției cu privire

la creanțele moștenitorului asupra succesiunii, ceea ce nu este situația

în speță. Obiectul dosarului este reprezentat de anularea unor acte

juridice încheiate de autoarea recurentei, prin urmare nu este vorba de un

drept propriu dobândit de recurentă care să-i confere calitatea de

creditoare asupra moștenirii.

Calitatea pe care o are recurenta în

raport de obiectul acțiunii este aceea de succesoare în drepturile

defunctei aceasta nedobândind prin decesul mamei sale un drept propriu care

să ducă la curgerea unui nou termen de prescripție, ci dată

fiind calitatea de succesoare s-a subrogat în drepturile defunctei, prin

urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că acest caz de

suspendare nu este aplicabil cauzei.

Recurenta-reclamantă nu putea

acționa în nume propriu, ci doar în numele defunctei, preluând drepturile

pe care aceasta le putea exercita iar decesul mamei sale nu a întrerupt

termenul de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen,

așadar cursul prescripției nu a fost suspendat.

Astfel cum a rezultat în urma

administrării probelor, la data formulării cererii de chemare în

judecată, dreptul material la acțiune era prescris, el fiind calculat

în raport de momentul obiectiv stabilit legal, indiferent de conduita

părților, respectiv cel mai târziu la 18 luni de la data

perfectării actului.

Recurenta a mai susținut că,

chiar și în ipoteza în care s-ar accepta ideea că dispoziția

invocată nu ar fi aplicabilă în cauză, aceasta nu avea

posibilitatea de a introduce o acțiune în anularea unuia dintre actele

juridice încheiate de antecesoare, întrucât lipsea una dintre condițiile

esențiale ale promovării unei acțiuni în justiție,

respectiv calitatea procesuală activă pe care a dobândit-o doar de la

momentul acceptării succesiunii.

Înalta Curte, reține că

dobândirea calității procesuale active în ceea ce privește anularea

actului nu este legată de momentul acceptării succesiuni, solicitarea

de anulare a actului putând fi făcută și înainte de momentul

deschiderii succesiunii având în vedere că dreptul în discuție este

unul subiectiv și personal.

Reclamanta ar fi putut, în

condițiile în care ar fi depus diligențele necesare, să demareze

procedura de punere sub interdicție a mamei sale, situație în care ar

fi putut solicita încă din timpul vieții acesteia anularea actelor

pentru viciu de consimțământ.

În aceste condiții, recurenta

interpretează greșit și dispozițiile art. 7 al Decretului

167/1958, în sensul că dreptul de a constata nulitatea relativă a

contractului antecesoarei sale s-a născut doar în momentul acceptării

succesiunii.

Astfel cum s-a arătat

prescripția dreptul de a constata nulitatea relativă a contractului

pentru viciu de consimțământ a început să curgă cel mai

târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului conform art. 9 din

Decretul nr. 167/1958.

Recurenta a invocat și aplicarea

greșită a art. 1877 C. civ. de la 1864 în conformitate cu care

prescripția nu curge în contra minorilor și interzișilor,

afară de cazurile determinate prin lege, având în vedere că autoarea

sa a fost lipsită de discernământ încă din momentul încheierii

actului juridic atacat și inclusiv până la data decesului acesteia,

prescripția dreptului la acțiune fiind suspendată pe toata

perioada lipsei discernământului, situație asimilată cu ceea a

interzișilor judecătorești.

Critica este nefondată având în

vedere că aplicabilitatea acestor dispoziții legale intervine doar

atunci când calitatea de persoană interzisă rezultă din

înscrisurile prevăzute de lege. Cum în cauză autoarea recurentei nu a

fost pusă sub interdicție, nu se poate reține că a avut loc

o suspendare a termenului de prescripție.

Referitor la trimiterile recurentei la

hotărârea instanței de fond cu privire la faptul că s-a

reținut că autoarea acesteia era lipsită de discernământ în

momentul încheierii contractului de ipotecă, Înalta Curte amintește

că această sentință a fost desființată în urma

admiterii apelului formulat de pârâta B. SA, aceasta nemaiavând nicio putere la

momentul de față.

Astfel cum s-a arătat,

instanța de apel a interpretat corect art. 9 din Decretul nr. 167/1958,

privind prescripția extinctiva, în cauză prescripția dreptului

material la acțiune și-a urmat cursul în lipsa parcurgerii și

finalizării procedurii de numire unui curator pentru persoane lipsite de

discernământ.

Faptul că nu s-a dispus punerea

sub interdicție judecătorească și numirea unui curator

înainte de survenirea decesului autoarei reclamantei este din culpa

exclusivă a recurentei care nu a depus diligențele necesare în

vederea obținerii protecției legale pentru autoarea sa, prin urmare

aceasta nu se poate prevala de dispozițiile legale care reglementează

statutul interzisului.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274, constatând culpa

procesuală, va obliga recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7460

lei cheltuieli de judecată către intimata H.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 261/2016 din 1

martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a

civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă

A. la plata sumei de 7460 lei cheltuieli de judecată către intimata

H.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2016.

Procesat

de GGC - DE