ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 714/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 714/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 714/2018
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin sentința nr. 1867
din 20 martie 2017, Judecătoria Brăila, secția civilă,
a admis, în parte,
acțiunea privind pe reclamanta A., pe pârâta B. și pe chemata în
garanție SC C. SA prin Agenția Brăila, având ca obiect
pretenții, A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu
pârâtul D. ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de
capacitate de folosință. A obligat pe pârâtă să
plătească reclamantei suma de 4.205,43 lei reprezentând reparații
la imobilul situat în Brăila. A obligat pe pârâtă să
plătească reclamantei suma de 2.255 lei reprezentând cheltuieli de
judecată. A admis cererea de chemare în garanție. A obligat pe
chemata în garanție să plătească pârâtei sumele de 4.205,43
lei reprezentând reparații Ia imobilul menționat și 2.255 lei
reprezentând cheltuieli de judecată.
Tribunalul
Brăila, secția I civilă, prin Decizia nr. 896 din 18 octombrie
2017,
a admis
apelul declarat de SC C. SA - Sucursala Brăila.
Împotriva
sentinței pronunțate de judecătorie, pe care a schimbat-o în
parte și, în rejudecare, a obligat-o pe chemata în garanție la plata
către pârâtă a sumei de 1.708 lei reprezentând reparații ia
imobil și a sumei de 2.024,5 Iei cheltuieli de judecată,
păstrând celelalte dispoziții.
Împotriva
acestei din urmă decizii, pârâta B. a declarat recurs, înregistrat ta
Tribunalul Brăila la data de 21 decembrie 2017.
Competența
soluționării recursului declarat de pârâtă a fost declinată
în
favoarea Înaltei Curți de
către Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin Decizia
nr. 11/R din 10 ianuarie 2018,
reținându-se în motivarea
soluției incidența Deciziei
Curții
Constituționale nr. 369/2017, precum și a dispozițiilor art. 97 pct.
1 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ.
Dosarul
a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 16 februarie 2018.
Prin
rezoluția din 19 februarie 2018, s-a fixat termen la 7 martie 2018 în
vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de
Casație și Justiție în soluționarea recursului.
La
acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra
excepției necompetenței sale materiale în soluționarea
recursului de față, pe care o va admite,
în considerarea următoarelor
argumente:
Soluția
de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel
Galați, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017
și la dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și
(4) C. proc. civ., nu poate învesti legal instanța supremă.
Astfel,
decizia supusă recursului a fost pronunțată de către
tribunal, în ape!, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare
mai mică de 200.000 lei.
Potrivit
primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele
măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum
și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare
a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu
sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (…), precum
și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000
lei inclusiv".
Prin
Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie
2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum
și în alte cereri evaluabile în bani în valoare depana la 1.000.000 lei
inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind
unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,
precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind C. proc. civ., este neconstituțională.
În
ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții
Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia,
trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia
că Înalta Curte de Casație și Justiție
soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor
pronunțate de tribunale în apel, în
litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de
până Ia 200,000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă
instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit.
k) C. proc. civ.).
Obiectul
controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de
dispoziția legală constatată ca fiind contrară
Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a
fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile
vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin.
(2) din Legea nr. 2/2013.
Curtea
Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric
al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu
asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la
această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului
la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)
și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).
Din
considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu
la calea de atac, ce întră în conținutul dreptului Ia un proces
echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat de către
Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art.
21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta
Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri
evaluabile în bani.
În
viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția
este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului ia recurs în
aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin
accesul Ia o anumită instanță.
În
absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia
Curții Constituționale o statuare asupra încălcării
dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la
instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa.
Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul
liber la justiție nu are semnificația accesului Ia toate structurile
judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de
lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei
nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.
Of. nr. 635 din 3 august 2017).
Chiar
atunci când a constatat. încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3)
din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea
jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea
Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a
absenței accesului Ia calea de atac a recursului și nu a accesului Ia
Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest
aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în
competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație
și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa
că nu toate recursurile intră de plano în competența de
soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așadar,
în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această
competență revine Înaltei Curți de Casație și
Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369
din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.
Competența
de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de
către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în
interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
În
acest context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea
dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța
competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv
(litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii,
în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).
Astfel,
în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a
dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta
Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarata
împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul
legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date
prin lege în competența sa".
Din
norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul
că Înalta Curte de Casație și Justiție
soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât
hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a
prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței
supreme.
Prin
urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de
Casație și Justiție, ca regulă, competența de
soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor
curților de apel și numai prin excepție competența de
soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel
formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de
competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,
indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă
recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu
statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate
recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor
instanțe.
Reformularea
art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță
de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu
este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea
nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei
reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art.
122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai
prin modificarea normelor prezentului cod".
Nici
dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o
altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia
recursului, care ar aparține instanței supreme.
Astfel,
potrivit textului menționat, „recursul urmărește să
supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea,
în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu
regulile de drept aplicabile".
Rezultă
că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare
natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul
căreia se realizează controlul de legalitate.
În
ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate
de instanța supremă, el se determină și circumscrie conform
normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca
atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi
competentă instanța supremă în soluționarea recursului,
este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o
prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri
.
În
speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze,
fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel, în
privința căreia nu există o dispoziție legală
expresă atributivă de competență în favoarea instanței
supreme.
În
acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată
către Curtea de Apel Galați, căreia îi aparține
competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a
pronunțat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină
competența de soluționare a recursului declarat de pârâta B.
împotriva Deciziei nr. 896 din 18 octombrie 2017 a Tribunalului Brăila, secția
I civilă, în favoarea Curții de Apel Galați.
Fără
cale de atac.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 7 martie 2018.