ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 167/2018

Decizia

nr. 167/2018

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, în data de 30

decembrie 2014, sub nr. x/114/2014, reclamantul A. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Judecătoria

Buzău și B., să i se recunoască dreptul de proprietate cu

privire la imobilul din str. (...), nr. 6, casă de locuit, și

obligarea la repararea daunelor care i-au fost cauzate prin distrugerea

peretelui casei părintești, a acoperișului de pe magazia casei

părintești și spargerea țiglei de pe casa

părintească, distrugerea gardului din spatele casei.

Prin

Sentința civilă nr. 85 din 25 ianuarie 2016, Tribunalul Buzău a

admis excepția de necompetență materială invocată din

oficiu și a declinat cauza Judecătoriei Buzău.

Pe

rolul Judecătoriei Buzău, cauza a fost înregistrată în data de

05 februarie 2015, sub nr. x/200/2015.

Pârâtul

Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale cu

privire la primul capăt de cerere, iar cu privire la cel de-al doilea

capăt de cerere, a invocat excepția lipsei calității

procesuale active.

La

termenul din data de 08 septembrie 2015 instanța, față de

precizările reclamantului, a dispus scoaterea din cauză a

pârâților B. și Parchetul de pe lângă Judecătoria

Buzău și introducerea în cauză în calitate de pârâți a

numiților C. și D., reclamantul arătând că obiectul cererii

îl reprezintă reparația gardului și acordarea de daune, cauzate

de dărâmarea peretelui.

Judecătoria

Buzău a pronunțat Sentința nr. 2888 din 17 mai 20/7, prin care a

admis în parte cererea, a stabilit linia de hotar dintre imobilele

părților pe aliniamentul A-19 din Anexele nr. 2 și 3 la raportul

de expertiză topografie întocmit de expert E. A respins, în rest, cererea

de chemare în judecata, ca neîntemeiată. A compensat între părți

cheltuielile de judecată, până la concurența sumei de 450 lei,

și 1-a obligat pe reclamant la plata către pârât a sumei de 1.250 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., apel admis de Tribunalul

Buzău, secția I civilă, prin Decizia nr. 852 din 5 octombrie 2017.

Prin această hotărâre a fost schimbată, în parte, sentința

apelată în sensul că, în ceea ce privește capătul de cerere

accesoriu privind cheltuielile de judecată, s-au compensat, în parte,

cheltuielile făcute de părți și a fost obligat

pârâtul-intimat să plătească apelantului-reclamant suma de 454

lei cu acest titlu. Au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței și compensate cheltuielile de judecată făcute de

părți în apel.

Reclamantul

A. a formulat recurs împotriva acestei din urmă decizii, recurs

înregistrat la Tribunalul Buzău și înaintat prin adresa din 15

decembrie 2017 Înaltei Curți de Casație și Justiție

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 18 decembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 9.

Prin

rezoluția completului din data de 20 decembrie 2017, s-a fixat termen de

judecată la 23 ianuarie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La

acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1)

coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

ca este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea

atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul

Buzău într-un litigiu având ca obiect revendicare, grănițuire

și pretenții.

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare

a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul

art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod,

în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a

optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă

nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce

contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că

"Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din

Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede ca "Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile ".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art.

483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile

alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit

competenței sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Noul

C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel

încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, curțile de

apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă.

Cum

în speță, judecătoria a fost învestită în primă

instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost

soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma

art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în

materia recursului a instanței supreme.

Aceasta

întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz

prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor),

care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

În

aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a

recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de

către Tribunalul Buzău revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte urmează a declina competența de

soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132

alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A.

împotriva Deciziei nr. 852 din data de 5 octombrie 2017, pronunțate de

Tribunalul Buzău, secția I civilă, în favoarea Curții de

Apel Ploiești.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2018,

Procesat

de GGC - GV