ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 133/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 133/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia

nr. 133/2018

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Cluj-Napoca,

sub nr. x/211/2015, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA

și cu intervenientul forțat C. a solicitat ca prin sentința ce

se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de

49.549,18 lei reprezentând daune materiale, precum și la plata sumei

reprezentând penalități de 0,2% pe zi calculate la suma de 40.549,18

lei începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată

și până la achitarea integrală a sumelor datorate conform art.

37 din Ordinul 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Prin

Sentința civilă nr. 6046 din 27 iunie 2016, pronunțată de

Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2015, instanța a admis

acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SRL în

contradictoriu cu pârâta SC B. SA și cu intervenientul forțat C.

și în consecință a obligat pârâta la plata în favoarea

reclamantei a sumei de 49.549,18 lei reprezentând daune materiale, precum

și la plata sumei reprezentând penalități de 0,2% pe zi

calculate la suma de 40.549,18 lei începând cu data înregistrării cererii

de chemare în judecată și până la achitarea integrală a

sumelor datorate. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei

de 6.422 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul

Cluj, secția civilă, prin Decizia nr. x/A din 26 septembrie 2017, a

admis apelul declarat de SC B. împotriva sentinței sus-menționate. A

schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte

cererea de chemare în judecată formulată de SC A. SRL și în

consecință a obligat pârâta să plătească reclamantei

suma de 30.411,88 lei reprezentând daune materiale, precum și la plata

sumei reprezentând penalități de 0,2% pe zi calculate la suma de

30.411,88 lei începând cu data înregistrării cererii de chemare în

judecată și până la achitarea integrală a sumelor datorate.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.800 lei

cheltuieli de judecată parțiale. A respins alte pretenții. A

obligat intimata SC A. SRL să plătească apelantei suma de 3.131

lei cheltuieli de judecată în apel. A respins cererea formulată de C.

de obligare a apelantei fa cheltuieli de judecată.

împotriva

acestei din urmă decizii, reclamanta a declarat recurs, înregistrat ia

Tribunalul Cluj, la data de 29 noiembrie 2017.

Prin

adresa nr. x/211/2015 din 08 decembrie 2017, Tribunalul Cluj a înaintat cererea

de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 14 decembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 7.

Prin

rezoluția completului din data de 18 decembrie 2017, s-a fixat termen de

judecată la 19 ianuarie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La

acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului de fața, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1)

coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.,

excepție pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în

apel într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de

200.000 lei.

Potrivit

primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, "în procesele pornite începând cu

data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31

decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile

pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv."

Prin

Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie

2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma

"precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea

nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este

neconstituțională.

În

ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,

distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art.

27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al

competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel

al admisibilității căii extraordinare de atac -, trebuie

stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că

Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează

recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la

200.000 lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță

de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.

civ.].

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu Legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII

alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei în discuție nu rezultă ca accesul

nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului

la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs

soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile

art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi

încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează

recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În

viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția

este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în

aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin

accesul la o anumită instanță.

În

absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia

Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului

la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior

Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată

în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar

atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3)

din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului

la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa

că nu toate recursurile intră de plano în competența de

soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de obiectul controlului de constituționalitate, se

constată ca această premisă a fost acceptată chiar în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare depana la 1.000.000 lei

inclusiv.

Din

cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost

considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru

asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă,

fără a se reține o statuare asupra încălcării

dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin

menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de

soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani,

altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din

Legea nr. 2/2013.

Așadar,

în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia

că această competență revine Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20

iulie 2017.

Competența

de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această

chestiune este prioritară față de chestiunea

admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a

arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc.

civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de

către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În

acest context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor Codului de procedură civilă, curtea de apel este

instanța competentă să soluționeze recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv [litigii soluționate în primă instanța de către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.], în timp

ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a

recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în

cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de

200.000 lei.

Pe

acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia

Curții Constituționale, este de precizat că, potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare

legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea

recursului în casație are un scop legitim, dacă acesta constă în

evitarea aglomerării excesive a instanței supreme cu cauze de mai

mică importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de

acces la un tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție,

chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a

aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl

îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de

casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de soluționare

a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens, hotărârea din 19

decembrie 1997 pronunțată în cauza Brualla Gomez de la Torre contra

Spaniei, parag. 36 - 39 și jurisprudența acolo citată).

Așadar,

potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre

nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în

situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită

valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul

la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar accesul

la instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând

de întrunirea unui prag valoric.

În

ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor Codului de procedură civilă, în conformitate cu

art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: "recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență

a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de

instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului, în

sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu

sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul

art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod,

în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a

optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora

"Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile ".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date

în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta

s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are roiul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe

de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută

de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel

judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de

lege."

Cu

toate acestea, se impune a fi identificată o instanță

competentă pentru soluționarea recursului de față, dat

fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe

motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă",

astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În

acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora "în cazul în care o pricină nu poate fi

soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa

acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la

situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza

principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele

acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După

cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele

dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de

aplicare a acestora.

În

absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru

soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi

identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la

analogie și identificarea instanței competente în cauză "în

baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1

C. proc. civ.

În

acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C.

proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege,

recursul se soluționează de către instanța ierarhic

superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe

acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se

impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o

interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,

fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În

aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C.

proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Cluj revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta

Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta SC A.

SRL împotriva Deciziei nr. 1186/A din 26 septembrie 2017 a Tribunalului Cluj,

secția civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2018.

Procesat

de GGC - GV