ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5/2018

Decizia

nr. 5/2018

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Tumu Severin, la data de

16.11.2016, reclamantul Spitalul Județean de Urgență Craiova, în

contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat instanței ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de

4.898,28 lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare ocazionate de

spital cu serviciile medicale, sumă ce va fi reactualizată cu

indicele de inflație, până la data plății efective a

debitului.

Prin

sentința civilă nr. 290 din 10.04.2017, Judecătoria Droheta

Turnu Severin a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamantul Spitalul Județean de Urgență Craiova.

Prin decizia

nr. 769/A din 26.09.2017, Tribunalul Mehedinți, secția I civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Spitalul Județean

de Urgență Craiova împotriva sentinței nr. 290/2017,

pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin.

Împotriva

acestei decizii, reclamantul Spitalul Județean de Urgență

Craiova a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Mehedinți, la data de

14 noiembrie 2017 și transmis spre soluționare Înaltei Curți de

Casație și Justiție, la data de 23 noiembrie 2017.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 4 decembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 10.

Prin

rezoluția completului din data de 6 decembrie 2017, s-a fixat termen, de

judecată la 10 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest termen,

Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței

sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art.

483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație șt

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa”.

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competența a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează

în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu

sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97

pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod”.

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,

care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile”.

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art.

483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin.

(3) se aplică în mod corespunzător”.

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea ș!

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, arunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Noul C. proc.

civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât,

coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin.

(3) C. proc. civ.

Cum, în

speță, judecătoria a fost instanța învestită cu

soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o

tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C.

proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

Aceasta

întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz

prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care

să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

O altfel de

interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale

jurisprudențiala, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale [conform art. 126

alin. (2) din Constituție „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai

de lege”] și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod”).

În aplicarea

acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Mehedinți revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta

Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului,

văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul

Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova împotriva deciziei

nr. 769/A din 26.09.2017 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția

I civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2018.