ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1590/2018

Ședința publică din data de 8 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 iulie 2016 pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț sub nr. x/2016, contestatoarea A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu intimații B. și C., contestație împotriva notificării înregistrate sub nr. x din 27 iunie 2016, solicitând anularea acesteia întrucât nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016, să fie repuse părțile în situația anterioară comunicării și să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții B. și C. au formulat întâmpinare-cerere reconvențională, prin care au solicitat respingerea cererii formulate de contestatoarea A. S.A., obligarea acesteia ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii să se prezinte la Societatea Profesională Notarială "D.", în vederea încheierii actului translativ de proprietate asupra imobilului adus în garanție și stingerii datoriei acestora izvorând din contractul de credit, iar în caz de neprezentare obligarea contestatoarei la plata de daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere. De asemenea, au solicitat să se constate că notificarea pe care au adresat-o contestatoarei îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4921 din 16 decembrie 2016, Judecătoria Piatra-Neamț a admis contestația și a constatat că notificarea formulată de B. și C. vizând darea în plată a imobilului situat în municipiul Piatra Neamț, în vederea stingerii datoriilor izvorând din contractul de credit nr. x din 16 mai 2008, înregistrată la A. S.A. sub nr. x din 27 iunie 2016, nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016.

În temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, a dispus repunerea părților în situația anterioară comunicării notificării înregistrate la A. S.A. sub nr. x din 27 iunie 2016.

A respins cererea reconvențională formulată de B. și C. ca rămasă fără obiect și i-a obligat să plătească contestatoarei A. S.A. suma de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâții B. și C. au formulat apel, prin care au criticat hotărârea primei instanțe pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 315/AC din 9 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâții B. și C. au declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 9 ianuarie 2018.

La termenul din 8 mai 2018, instanța supremă a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale proprii în soluționarea căii de atac a recursului.

Examinând cu prioritate excepția invocată ex officio, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal ca instanță de apel, într-un litigiu în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 77/2016, lege specială, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal ca instanță de apel, ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, sens în care se poate vorbi despre un veritabil vid legislativ.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru argumentele anterior expuse, având în vedere că decizia recurată a fost pronunțată de Tribunalul Neamț, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia cauza urmează să fie declinată în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 315/AC din 9 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 mai 2018.