ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3244/2018

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 490 din 9 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA Iași și a lipsei coparticipării procesuale active a A., invocate de pârâtul Municipiul Iași prin Primar; a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SA Iași în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași prin Primar; s-a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului "Sală de sport" amplasat în T4, parcela C 255 și CAT 211/1/70, numerotat de expert cu 1 C. civ., în suprafață de 581 mp, reprezentată în Planșa nr. 1 delimitată de punctele 31; 30; 29; 28; 27; 26; 24; 23; 22; 8; 7; 5; 3; 37; 36; 35; 33; 32; 31; 30, din care suprafața totală construită este de 523 mp, delimitată de punctele 30; 29; 34; 25; 26; 24; 23; 22; 8; 7; 6; 2; 1; 30, în care se includ și suprafețele construcțiilor anexă C2 și C3; pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 15.875 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 678 din 13 octombrie 2017 a Curții de Apel Iași, secția civilă, a fost admis apelul formulat de Municipiul Iași împotriva Sentinței civile nr. 490 din 9 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantei de constatare a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra construcției "Sala de Sport", situată în Iași, str. x și au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate ce nu contraveneau deciziei pronunțate în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. SA Iași, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 decembrie 2017.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată este nelegală, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, a susținut că apelul formulat de către pârât nu a fost timbrat, deși obiectul cererii de apel este evaluabil în bani. Cale de atac exercitată nu face nicio referire la taxa de timbru legal datorată, iar în decizia recurată se arată că apelul este scutit de la plata taxelor de timbru, fără a se indica vreun temei de drept privind exonerarea apelantului-pârât de la plata taxei de timbru. Or, în acest context, judecarea apelului, fără ca această cale de atac să fie timbrată conform prevederilor imperative din art. 1 alin. (1) și (2), respectiv art. 33 din O.G. nr. 80/2013, reprezintă o evidentă încălcare a normelor de drept material și constituie un prim motiv de casare a deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a învederat, totodată, că, în cauză, motivele pe care se întemeiază hotărârea atacată sunt contradictorii în raport cu propriile constatări.

În cuprinsul deciziei sale, instanța de apel reține incidența prevederilor art. 492 C. civ. și motivează admiterea apelului în mod primordial pe acest temei de drept. În același timp, constată, însă, că probatoriul din dosar certifică fără tăgadă faptul că ridicarea construcției a fost realizată în principal prin utilizarea resurselor materiale și umane ale B. și a fost finalizată în februarie 1977, clădirea fiind folosită din acel moment și până în prezent de către A. SA, cea care a achitat și impozitul aferent Sălii de Sport începând din 1999. Consiliul Județean pentru Educație Fizică și Sport Iași și-a dat acordul privind cedarea unui teren de baschet din str. x (actualmente str. x) din administrarea C. în administrarea A., scopul cesionării fiind construirea unei săli de antrenament de sport. Recurenta-reclamantă este succesoarea B. Iași, conform H.G. nr. 1200/1990 și Legii nr. 15/1990. Potrivit HCL nr. 411 din 29 decembrie 2015, intimatul-pârât a completat inventarul domeniului public al municipiului, însușit prin HCL nr. 10/2015, în baza Planului de amplasament și delimitare pentru terenul dat spre administrare A. în anul 1976, pe care s-a edificat sala de sport.

Ca atare, urmează să se observe următoarele contradictorialități, în sensul că: a) instanța de apel, făcând aplicarea art. 492 C. civ., acceptă în totalitate prezumția că edificarea sălii de sport ar fi fost realizată de proprietarul terenului de la data începerii construcției, pe cheltuiala sa, și prezumă că la acel moment proprietar era intimatul-pârât. Aceeași instanță reține că rezultă din probe că ridicarea construcției a fost integral realizată de SC A. SA Iași, prin utilizarea de mijloace materiale și umane proprii, așadar o probă contrarie a faptului că sala ar fi fost construită de intimatul-pârât; b) instanța de apel observă că terenul pe care a fost construită sala de sport avea ca proprietar, la data începerii construcției, pe intimatul-pârât, însă constată că, anterior începerii construcției, printr-un just titlu emis de Consiliul Județean pentru Educație Fizică și Sport Iași, terenul fusese transferat către B. (în cadrul căreia funcționa, fără personalitate juridică, A.), a cărei succesoare este SC A. SA Iași, adică la data ridicării construcției terenul se afla în posesia recurentei-reclamante; așadar, instanța de apel prezumă, pe de o parte, că în anul 1976, la data ridicării construcției, intimatul-pârât avea calitatea de proprietar al terenului, în timp ce, pe de altă parte, cunoaște și reține că, abia la 29 decembrie 2015, prin HCL nr. 10/2015, Municipiul lași a dobândit această calitate, or, terenul în discuție nu a fost și nu este nici la această dată intabulat, situație care susține afirmațiile recurentei-reclamante. În cazul în care intimatul-pârât ar fi fost proprietarul legitim al terenului, acesta l-ar fi intabulat.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 492 C. civ. și art. 1846 și urm. din același act normativ, coroborat cu dispozițiile din Decizia nr. 19/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A susținut că, în cauză, instanța de apel a apreciat că intimatul-pârât ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra clădirii prin accesiune imobiliară, chiar dacă acesta nu și-a manifestat voința în acest sens și chiar dacă partea însăși a recunoscut în mod expres dreptul de proprietate al recurentei-reclamante asupra sălii de sport.

Or, aceste aprecieri ale instanței de apel sunt greșite, neîntemeiate în fapt și în drept. Construcția sălii de sport nu a fost făcută de intimatul-pârât pe cheltuiala sa, ci de către recurenta-reclamantă prin mijloace și cu materiale proprii, pe un teren care nu se afla în proprietatea intimatului-pârât. La data la care a fost începută ridicarea construcției, terenul în cauză se afla în patrimoniul societății reclamante, în baza unui titlu translativ emis de administratorul terenului. Consiliul Județean pentru Educație Fizica și Sport Iași nu exista la data la care a fost edificată construcția și nici nu s-a dovedit a fi succesor în drepturi al fostului Consiliu județean, care funcționa în anul 1976. Intimatul-pârât și-a atribuit el însuși calitatea de proprietar al terenului abia în 2015, printr-o hotărâre abuzivă de consiliu local, și numai după ce recurenta-reclamantă a formulat cererea prin care a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului și clădirii, prin uzucapiune. Așadar, în realitate, situația este contrară celei reținute de către instanța de apel.

Recurenta-reclamantă a învederat că accesiunea imobiliară nu poate opera de drept în favoarea unei persoane, și nici împotriva voinței acesteia, așa cum în mod greșit consideră instanța de apel. Pentru acceptarea accesiunii este necesar a se constata de către instanță că sunt integral îndeplinite anumite condiții cerute imperativ prin dispoziții legale aplicabile și, totodată, că există voința uneia dintre părți pentru a deveni proprietar prin accesiune. În absența acestor condiții, instanța nu poate aprecia, de exemplu, care bun este principal și care este accesoriu, care bun îl incorporează pe celălalt, și nu poate dispune cu privire la existența sau inexistența unei accesiuni imobiliare. Dreptul de proprietate al proprietarului unui teren asupra construcțiilor ridicate pe terenul său nu constituie o prezumție absolută, ci una relativă, care poate fi răsturnată, așa după cum art. 492 C. civ. o dispune. Ca atare, instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material cuprinse în art. 492 C. civ., apreciind că prezumția de proprietate a Municipiului lași asupra sălii de sport este una absolută, ignorând probatoriul care dovedește contrariul acestei situații.

În speță, din dovezile existente la dosar rezultă fără echivoc faptul că, din anul 1976 și până în prezent, reclamanta exercită o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar asupra imobilului Sala de Sport D.. Pentru reglementarea acestei stări de fapt, legiuitorul a dispus în mod imperativ, prin art. 1846 și următoarele, respectiv art. 1890 C. civ., că este aplicabilă instituția prescripției achizitive și că reclamanta este îndreptățită în a solicita instanței de judecată constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Or, aplicând în mod greșit normele de drept material cuprinse în textele de lege anterior menționate, instanța de apel a considerat că reclamanta nu are calitatea de a solicita să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune și că este îndreptățită să solicite numai constatarea unui drept de superficie asupra construcției. În sprijinul deciziei sale, instanța de apel a invocat o decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem al Republicii Populare România nr. 13 din 6 august 1959, al cărei conținut nu este cunoscut și a cărei aplicabilitate în cauză este lipsită de relevanță. Drept consecință, se impune casarea deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la chestiuni cu care nu a fost învestită de niciuna dintre părți. A învederat că intimatul-pârât nu a contestat în fața instanței de fond ori de apel calitatea recurentei-reclamante de proprietar asupra construcției și nici nu a susținut pentru sine această calitate. Mai mult, acesta a considerat că nu are calitate procesuală, pretențiile acestei părți, formulate în fond și apel, referindu-se la recunoașterea calității de proprietar asupra terenului și la neobligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin urmare, instanța de apel nu a fost învestită a se pronunța cu privire la constatarea accesiunii imobiliare asupra construcției recurentei-reclamante și nu avea autoritatea să analizeze acest aspect.

Prin rezoluția din 22 decembrie 2017, Completul de filtru nr. 11 a dispus comunicarea cererii de recurs intimatului-pârât, cu mențiunea că are obligația de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile, potrivit prevederilor art. XVII alin. (3) coroborate cu cele ale art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013. S-a dispus, totodată, ca, în cazul în care se va depune întâmpinare, aceasta să fie comunicată către recurenta-reclamantă, cu mențiunea că are obligația de a depune răspuns la întâmpinare, în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, conform dispozițiilor art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a invocat excepția tardivității formulării recursului în cauză. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a pus concluzii de respingere a excepției invocate; totodată, a solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei nr. 678 din data de 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și menținerea, în totalitate, a hotărârii instanței de fond - Sentința civilă nr. 490 din 9 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

În cauză, s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenta-reclamantă SC A. SA Iași împotriva Deciziei nr. 678 din data de 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

S-a concluzionat în sensul că cererea de recurs a fost formulată în termen legal - decizia recurată a fost comunicată reclamantei la data de 6 noiembrie 2017, recursul fiind declarat la data de 6 decembrie 2017. În opinia raportorului, față de conținutul dispozițiilor art. 104 și ale art. 98 din Legea nr. 134/2010, respectiv ale art. XVIII din Legea nr. 2/2013, recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.

Conform rezoluției din 11 aprilie 2018, s-a dispus comunicarea raportului, ulterior fiind formulat un punct de vedere de către intimatul-pârât, în sensul aplicării prevederilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 7 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei nr. 678 din data de 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate, cu referire la dispozițiile legale invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., "Casarea ... se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; ... 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Printr-o primă critică formulată, recurenta-reclamantă a susținut că judecarea apelului fără ca această cale de atac să fie timbrată, în condițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, reprezintă o încălcare a normelor de drept material și constituie un motiv de casare a deciziei recurate.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind că dispoziția în cauză reglementează doar situațiile în care au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material, iar nu cele de drept procedural.

Înalta Curte reține, totodată, că problema privind nelegala timbrare a cererii de apel nu constituie o bază legală prin intermediul căreia instanța de recurs să poată examina critica acestei părți prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea deciziei atacate se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", critică calificată astfel față de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Fiind o chestiune legată de taxa judiciară de timbru, legea - O.U.G. nr. 80/2013 - prevede garanțiile procedurale acordate părților pentru asigurarea unui proces echitabil.

Astfel, se observă că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate contesta caracterul timbrabil al căii de atac exercitate exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune o astfel de critică controlului judiciar prin intermediul recursului.

Totodată, cealaltă parte, nemulțumită de modalitatea de determinare a cuantumului taxei judiciare de timbru, poate invoca excepția de netimbrare și, ulterior, în cazul respingerii acestei excepții, în cadrul căii de atac exercitate să critice, în condițiile art. 175 C. proc. civ., aspectul procedural pretins neîndeplinit și greșit soluționat de instanța de judecată, așadar să pretindă încălcarea unei reguli de procedură a cărei nerespectare ar atrage sancțiunea nulității deciziei recurate.

În speță, însă, prevederile indicate de recurenta-reclamantă ca fiind încălcate de instanța de apel, respectiv art. 1 alin. (1) și (2) și art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, nu pot reprezenta un motiv de nulitate a hotărârii contestate, întrucât Înalta Curte nu a fost învestită cu soluționarea unui recurs în legătură cu soluția dată excepției de netimbrare a apelului. La data desfășurării ședinței de judecată din 13 octombrie 2017, reprezentantul recurentei-reclamante, deși prezent în sala de ședință, nu a invocat excepția de netimbrare a apelului pentru a putea susține în recurs aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în cauză, motivele pe care se întemeiază hotărârea atacată sunt contradictorii în raport cu constatările instanței de apel, în sensul că, deși se concluzionează, pe baza probatoriul administrat, că ridicarea construcției a fost realizată prin utilizarea resurselor materiale și umane ale B., a cărei succesoare este societatea reclamantă, se reține aplicarea prevederilor art. 492 C. civ. - edificarea sălii de sport a fost realizată de proprietarul terenului de la data începerii construcției, și anume intimatul-pârât. Totodată, se consideră că terenul pe care a fost construită sala de sport avea ca proprietar, la data începerii construcției, pe intimatul-pârât, deși se constată că, anterior acestui moment, printr-un just titlu, acest imobil a fost transferat către recurenta-reclamantă, respectiv că, prin HCL nr. 10/2015, Municipiul lași a dobândit calitatea de proprietar asupra suprafeței în litigiu, motiv pentru care nici nu a fost intabulat.

Așadar, Înalta Curte observă că, printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă motivarea contradictorie a deciziei atacate, criticile formulate fiind subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În litigiul pendinte, recurenta-reclamantă a înțeles să învestească instanța de judecată cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unei construcției, respectiv asupra terenului pe care este edificată aceasta, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 1846 și următoarele C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 490 din 9 martie 2017, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis în parte cererea formulată de SC A. SA Iași, a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului "Sală de sport" amplasat în T4, parcela C 255 și CAT 211/1/70, numerotat de expert cu 1 C. civ., în suprafață de 581 mp, din care suprafața totală construită de 523 mp, în care se includ și suprafețele construcțiilor anexă C2 și C3.

Dat fiind că reclamanta a construit integral, cu forță de muncă și materiale proprii, clădirea în litigiu, că, de la construcție și până în prezent, posesia reclamantei asupra imobilului a avut un caracter de continuitate, nu a fost întreruptă, tulburată, a fost publică și exercitată sub nume de proprietar, că reclamanta a achitat în calitate de proprietar impozitul pe clădire, instanța de fond a concluzionat că, în speță, sunt întrunite cerințele legale pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune pentru imobilul construcție.

Prin apelul declarat în cauză, pârâtul a invocat faptul că reclamanta, pentru a lămuri situația juridică a sălii de sport, avea la dispoziție acțiunea în constatare conform art. 35 C. proc. civ., iar nu o acțiune în realizare - dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă de 30 ani.

Prin întâmpinare, reclamanta a învederat că această susținere este incorectă, acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă fiind o acțiune mixtă, care conține elemente atât ale acțiunii în constatare, cât și ale acțiunii în realizare, fapt statuat și de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin Decizia nr. 7086 din 12 octombrie 2011.

Prin Decizia civilă nr. 678 din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul formulat de Municipiul Iași împotriva Sentinței civile nr. 490 din 9 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins cererea de constatare a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra construcției situate în Iași.

Pentru a hotărâ astfel, instanța de apel a constatat că, prin Adresa nr. x din 7 decembrie 1976, Consiliul Județean pentru Educație Fizica și Sport Iași și-a dat acordul privind cedarea unui teren de baschet din str. x (actualmente str. x) din administrarea C. în administrarea A., scopul cesionarii fiind construirea unei săli de antrenament pentru volei.

Reclamanta este succesoarea fostei B. Iași, în conformitate cu prevederile HGR nr. 1200/1990 și ale Legii nr. 15/1990.

Potrivit HCL nr. 411/2015, UAT Iași a completat inventarul domeniului public al municipiului, însușit prin HCL nr. 10/2015, cu terenul în suprafață de 570,67 mp, situat în str. x, dat spre administrare A. în 1976, pe care reclamanta a edificat sala de sport.

Probatoriul administrat în cauză certifică că ridicarea construcției a fost realizată prin utilizarea resurselor materiale și umane ale B. Iași și a fost finalizată în februarie 1977, fiind folosită din acel moment și până în prezent de către reclamantă, cea care a achitat impozitul aferent clădirii la Direcția Finanțelor Publice Locale Iași din anul 1999. Potrivit foii de inventar a mijloacelor fixe aflate în patrimoniul reclamantei, construcția figurează la secția 08 - Club volei "Clădire sala sport stâlpi beton + geam sticlă".

Instanța de apel a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 492 C. civ., a apreciat că analiza instituției accesiunii imobiliare se poate face având ca referință și operând cu conceptele de bună-credință și de rea-credință și a considerat că prevalența bunei sau relei-credințe asupra modului de soluționare a raporturilor dintre constructor și proprietarul fondului, ca și natura acțiunii pe care o poate formula primul, a drepturilor ce i se cuvin, a fost impusă de decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 13 din 6 august 1959.

Curtea a constatat că, în speță, reclamanta deține calitatea de constructor de bună-credință, calitate ce îi conferă dreptul de a solicita instanței, în contradictoriu cu proprietarul, recunoașterea unui drept de superficie. De altfel, constatarea calității de constructor de bună-credință nu echivalează cu un titlu, deci nu poate fi vorba de o acțiune în realizare, fiind pe deplin posibilă în condițiile art. 111 C. proc. civ., neputându-se invoca dobândirea unui drept real de proprietate pe calea uzucapiunii, cum a reținut prima instanță. Chiar dacă s-a făcut cu bună-credință, nu se poate naște un drept real asupra construcției edificate pe terenul altuia în beneficiul constructorului, atare soluție decurgând din dreptul de accesiune al proprietarului fondului - ca mod originar de dobândire a proprietății. Dreptul proprietarului terenului nu depinde în mod direct de exteriorizarea voinței sale. Esența accesiunii face ca proprietarul terenului să fie și proprietar al construcției încă din momentul încorporării materialelor în sol. În perioada cuprinsă de la edificarea construcției și până când proprietarul fondului solicită a se constata dreptul său de accesiune, constructorul exercită doar posesia, ca o simplă stare de fapt, care nu este un drept real.

Instanța de apel a mai reținut că regulile accesiunii imobiliare artificiale sunt aplicabile și în cazul concesionării unor terenuri proprietate publică sau privată a unităților administrativ teritoriale; la încetarea sau expirarea contractului de concesiune, bunurile imobile construite de concesionar pe terenurile proprietate de stat trec în proprietatea statului sau a concedentului, după caz (art. 492 C. civ.). H.G. nr. 1228/1990, anexa 2, pct. 8. II, prevede că, la expirarea duratei contractului de concesionare, concesionarul are obligația de a preda toate bunurile ce au făcut obiectul concesiunii și cele ce au rezultat în urma investițiilor făcute de el, gratuit și libere de orice sarcini.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară.

Verificând conținutul deciziei recurate, se observă că dispozițiile legale de mai sus au fost respectate, în sensul că instanța de apel a expus argumentele relevante și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de situația de fapt reținută în urma probatoriului administrat în fond și apel.

De altfel, contradicția la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele argumente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

În speță, nu rezultă că motivele pe care se întemeiază hotărârea atacată sunt contradictorii în raport cu constatările instanței de apel.

Împrejurarea conform căreia rezultă din probe că ridicarea construcției a fost integral realizată de autoarea SC A. SA Iași, prin utilizarea de mijloace materiale și umane proprii, pe terenul aflat în administrarea sa, respectiv că recurenta-reclamantă deține calitatea de constructor de bună-credință, nu înlătură aplicarea dispozițiilor art. 492 C. civ., în condițiile în care se apreciază că această calitate îi conferă societății reclamante doar dreptul de a solicita instanței, în contradictoriu cu proprietarul terenului, recunoașterea unui drept de superficie, respectiv se consideră că nu se poate invoca dobândirea unui drept real de proprietate pe calea uzucapiunii. Din considerentele instanței de apel nu reiese faptul că cel care a edificat construcția este intimatul-pârât, ci doar că, în aplicarea art. 492 C. civ., se poate prezuma că proprietarul terenului este și proprietarul construcției.

În cauză, instanța de apel a apreciat că regulile accesiunii imobiliare artificiale sunt aplicabile și în cazul concesionării unor terenuri proprietate publică sau privată a unităților administrativ teritoriale, fără ca, prin aceasta, să determine, în concret, la data realizării construcției, calitatea de proprietar al terenului pe care a fost aceasta edificată.

Ceea ce s-a reținut în considerentele deciziei recurate este faptul că, prin Adresa nr. x din 7 decembrie 1976, Consiliul Județean pentru Educație Fizica și Sport Iași și-a dat acordul privind cedarea unui teren de baschet din str. x din administrarea C. în administrarea A., scopul cesionarii fiind construirea unei săli de antrenament pentru volei, precum și împrejurarea că, potrivit HCL nr. 411/2015, UAT Iași a completat inventarul domeniului public al municipiului, însușit prin HCL nr. 10/2015, cu terenul dat spre administrare clubului de volei.

Or, față de argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată și din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material cuprinse în art. 492 C. civ. și art. 1846 și urm. din același act normativ, coroborate cu dispozițiile din Decizia nr. 19/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Această critică nu este fondată pentru următoarele considerente:

În speță, instanța de apel nu a statuat în sensul că intimatul-pârât ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară, ci a reținut că analiza instituției în cauză se poate face operând cu conceptele de bună-credință și rea-credință și că prevalența bunei sau relei-credințe generează modul de soluționare a raporturilor dintre constructor și proprietarul fondului și determină natura acțiunii pe care o poate formula primul, a drepturilor ce i se cuvin acestuia.

Ca atare, instanța de apel a considerat că dreptul pretins de către reclamantă nu poate fi realizat decât pe calea unei acțiuni în constatare dedusă din aplicarea tezei finale a art. 492 C. civ.

Potrivit acestui text de lege, "Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa, și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră".

Norma citată cuprinde o regulă, cea privind dreptul de accesiune imobiliară artificială, și o excepție, cea care permite dovada existenței dreptului de superficie. Proba contrară dreptului de accesiune constituie dovada dreptului de superficie.

În cazul în care partea interesată reușește să probeze că este proprietarul construcției edificate pe terenul altei persoane, dreptul de accesiune al acesteia din urmă este înlăturat, însăși legea civilă permițând coexistența celor două drepturi în persoana unor titulari diferiți, dreptul de proprietate pentru teren și dreptul de proprietate asupra construcției.

În acest caz, proprietarul terenului nu dobândește și proprietatea construcției, ci proprietarul construcției dobândește folosința terenului pe care aceasta este ridicată, unind, în persoana sa, dreptul de proprietate pe edificiu și dreptul de folosință asupra terenului pe care acesta este amplasat, în absența acestui din urmă drept în persoana proprietarului construcției neputându-se imagina existența construcției și a dreptului corelativ al proprietarului acesteia.

În aceste condiții și raportat la obiectul dedus judecății, în această cauză nu se poate reține însă că, prin hotărârea pronunțată în apel, s-ar fi recunoscut, în mod gratuit și fără acoperire legală, un drept în favoarea intimatului-pârât, dimpotrivă, se constată de către instanța de apel că însăși legea (art. 492 C. civ.) recunoaște dreptul pretins de către recurenta-reclamantă în condițiile exercitării și dovedirii acestuia pe o altă cale procedurală decât cea parcursă în litigiul pendinte.

De altfel, nu există niciun impediment pentru recurenta-reclamantă să promoveze o nouă acțiune în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției fundamentată pe dispozițiile art. 492 C. civ., ocazie cu care se va verifica în ce măsură i se cuvine acesteia dreptul pretins.

Înalta Curte mai reține că instanța de apel nu a constatat prin hotărârea atacată, cererea recurentei-reclamante fiind respinsă în fond, că accesiunea imobiliară a operat de drept în favoarea intimatului-pârât, respectiv că Municipiul Iași a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției în litigiu, astfel cum susține partea în cauză, aceasta întrucât, făcând trimitere la natura prezumției instituite de art. 492 C. civ. - prezumție relativă, a considerat că se aplică regula din norma de drept citată doar în situația în care nu se dovedește contrariul, ceea ce se tinde prin cererea pendinte, dar nu se poate realiza pe calea procedurală promovată în prezentul dosar.

În speță, recurenta-reclamantă a susținut și faptul că instanța de apel, aplicând în mod greșit normele de drept material cuprinse în art. 1846 și următoarele, precum și art. 1890 C. civ., a considerat că această parte nu are calitatea de a solicita constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, făcând trimitere la o decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem al Republicii Populare România nr. 13 din 6 august 1959, a cărei aplicabilitate în cauză este lipsită de relevanță.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a analizat dispozițiile legale invocate, pentru a se putea susține, din această perspectivă, incidența în speță a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește Decizia de îndrumare nr. 13/1959 pronunțată de Plenul Tribunalului Suprem, reține că prin aceasta s-a statuat că, pentru lămurirea raporturilor dintre părți în cazul edificării unei construcții pe terenul altuia, se impun a se "cerceta condițiile în care s-au făcut construcțiile, plantațiile sau lucrările" inclusiv sub aspectul pasivității sau acceptării proprietarului, acestea fiind elemente în funcție de care se poate aprecia dacă a existat o înțelegere între proprietarul terenului și autorul lucrării și care este conținutul acestei înțelegeri.

În cauză, referirea la decizia de mai sus a operat în contextul în care instanța de apel a făcut vorbire de modalitatea de soluționare a raporturilor existente între constructor și proprietarul terenului, respectiv la obligativitatea determinării naturii juridice a acțiunii ce poate fi promovată de cel dintâi, fără ca prin aceasta să fie încălcate norme de drept material pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a invocat prin motivele de recurs și faptul că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la constatarea accesiunii imobiliare asupra construcției, chestiune cu care nu a fost învestită de niciuna dintre părți, cu atât mai mult cu cât criticile din apel au vizat doar recunoașterea calității de proprietar asupra terenului și sarcina plății cheltuielilor de judecată, iar nu calitatea recurentei-reclamante de proprietar asupra construcției

În ceea ce privește nesocotirea obiectului litigiului și, implicit, a încălcării principiului disponibilității părților, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că această critică, ce urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

În cauză, instanța de apel a avut în vedere soluționarea cererii de chemare în judecată în limitele de învestire, recurenta-reclamantă solicitând, printre altele, constatarea existenței dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției prin uzucapiune, ceea ce a și obținut, la judecata în fond. În apel, curtea de apel a exercitat controlul judiciar cu privire la această cerere, în limitele obiectului său, verificând legalitatea sentinței din perspectiva stabilirii dreptului reclamat de către societatea petentă asupra construcției, inclusiv prin verificarea calității procesuale pasive în cauză. Analizând excepția invocată de către intimatul-pârât, instanța de apel a reținut caracterul vădit nefondat al acesteia, în condițiile în care, potrivit HCL nr. 411/2015, UAT lași a completat inventarul domeniului public al municipiului cu terenul pe care este construită sala de sport pentru care recurenta-reclamantă a solicitat a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. La același moment, curtea a constatat incidența prevederilor art. 492 C. civ. în speță, dispoziție legală în raport de care s-a verificat obiectul dedus judecății cauzei pendinte.

Înalta Curte observă că, deși recurenta-reclamantă a susținut și aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., această parte nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în norma de drept indicată, pentru a putea face obiectul controlului de legalitate în faza procesuală a recursului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta SC A. SA Iași împotriva Deciziei nr. 678 din data de 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă în Dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA Iași împotriva Deciziei nr. 678 din data de 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă în Dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 septembrie 2018.

Procesat de GGC - LM