ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6161/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 28.11.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei FGA nr. 2240/18.10.2016 și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.911,86 RON compuse din 854,84 RON despăgubire achitată de A. către asigurătorul Casco, 352,19 RON penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015 și 704,83 RON cheltuieli de judecată obținute în dosarul nr. x/2015, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4475 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității motivelor de neconvenționalitate, ca neîntemeiate; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat decizia nr. 2240/18.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016; a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 1911,86 RON ca inadmisibilă; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, admise în parte.

Împotriva sentinței civile nr. 4475 din 21 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recursuri reclamanta S.C. A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Prin recursul declarat, reclamanta S.C. A. S.A. solicită, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului și casarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii integrale a acțiunii, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că sentința recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept intertemporal, în speță fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995 și nu cele ale Legii nr. 213/2015, având în vedere că raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut în același moment, ca urmare a încheierii poliței RCA de către B. S.A. (16.09.2013, când Legea nr. 213/2015 nu era în vigoare), falimentul acestei societăți neprezentând relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Susține că, în timp ce raportul principal de asigurare s-a născut în baza contractului de asigurare, raportul de garantare s-a născut în temeiul legii, dar la același moment, raportul de garantare fiind accesoriu celui de asigurare.

Precizează că este vorba despre repararea unui prejudiciu produs în anul 2014, respectiv cu doi ani anterior falimentului B. S.A. și că publicarea falimentului asiguratorului reprezintă doar momentul de la care un drept născut în baza unui raport juridic preexistent a devenit eficace, așa încât formularea cererii de plată adresate FGA nu poate reprezenta momentul nașterii raportului de garantare.

Susține că, întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, care nu prevede un plafon maxim de despăgubire, plafon ce a fost introdus abia prin Legea nr. 213/2015, a fost încălcat principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 13, 14 și 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 par. 1 din CEDO, art. 47 din Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, întrucât potrivit textelor de lege invocate, cererea de plată se soluționează de către FGA într-o singură etapă, astfel că se impunea ca instanța să dispună obligarea pârâtului și la plata sumei indicate în cererea de plată.

De asemenea, consideră că hotărârea atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015, care prevede obligarea analizării cererii de plată într-o singură etapă, în condițiile în care din decizia FGA nu reiese că recurentul-pârât s-ar fi limitat la analizarea depășirii plafonului și nu ar fi analizat și fondul cererii.

3.2. Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia nr. 2240/18.10.2016 a respins cererea de plată a reclamantei, motivul respingerii sumei solicitate fiind faptul că FGA a plătit A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăți în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocă motivarea contradictorie a hotărârii recurate, iar în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2002 și a dispozițiilor care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților.

Consideră că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților împrejurarea că Fondul de Garantare a Asiguraților nu ar fi stabilit în ce categorie de creditori de asigurare se încadrează reclamanta și nu i-a solicitat să formuleze o precizare în acest sens.

De asemenea, invocă aplicarea greșită a art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, din care reiese că au calitatea de beneficiari ai despăgubirilor achitate de către recurentul-pârât doar creditorii de asigurare, aceste dispoziții neputând lărgi sfera persoanelor avute în vedere de Legea nr. 213/2015.

Consideră că în mod nelegal instanța de fond a înlăturat susținerile sale privind necesitatea corelării procedurii falimentului societății B. S.A. cu procedura derulată în baza Legii nr. 213/2015, având în vedere că în speță creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, aceasta exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

Recurentul-pârât susține că, deși reclamanta a formulat cereri de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, cumulând mai multe creanțe, ca urmare a subrogării sale legale, acestea au fost formulate în calitate de unic creditor de asigurare, în limitele și condițiile stipulate de Legea nr. 213/2015.

Mai arată că recurenta-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu o creanță în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât mai invocă greșita interpretare dată de către prima instanța dispozițiilor art. 2210 C. civ., întrucât, chiar dacă a operat o subrogare în drepturile persoanei prejudiciate, aceasta nu a operat împotriva FGA, ci doar împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, precum și greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin care se instituie plafonul de 450.000 RON și a dispozițiilor art. 4 lit. e) din același act normativ, ce definesc plafonul de garantare în raport cu creditorul de asigurare.

4.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului pârâtului și menținerea sentinței recurate, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat și menținerea sentinței recurate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

În acest context, Înalta Curte, constatând legală soluția pronunțată de prima instanță, va proceda la substituirea parțială a motivării acesteia în sensul analizării aspectelor deduse judecății în judecată prin prisma Deciziei nr. 29/02.03.2020 pronunțate ulterior hotărârii recurate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei FGA nr. 2240/18.10.2016 și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.911,86 RON compuse din 854,84 RON despăgubire achitată de A. către asigurătorul Casco, 352,19 RON penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015 și 704,83 RON cheltuieli de judecată obținute în dosarul nr. x/2015, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2.1.1. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține, cu titlu preliminar că la termenul din data de 19 noiembrie 2020 reprezentantul recurentului-pârât a arătat că înțelege să renunțe la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere timbrarea insuficientă a cererii de recurs în raport cu motivele de nelegalitate invocate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acțiunea.

În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.1.2. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Recurenta-reclamantă a susținut și că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliței de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conține existența unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existența unei condiții suspensive, care, dacă era în ființă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizației/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la recurentul-pârât în data de 15.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015.

Așadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Astfel fiind, reclamanta are calitatea de societate de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

Înalta Curte apreciază ca nefondată această critică, reținând că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Fondul de Garantare a Asiguraților și A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4475 din 21 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va compensa parțial cheltuielile de judecată efectuate de părți și va obliga recurentul-pârât la 400 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocațial solicitat, în cuantum total de 1728,27 RON, în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocatul recurentei-reclamante, care a constat în formularea recursului și a întâmpinării, precum și prezența la singurul termen de judecată acordat în ședință publică în vederea soluționării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Fondul de Garantare a Asiguraților și A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4475 din 21 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Compensează parțial cheltuielile de judecată efectuate de părți și obligă recurentul-pârât la 400 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 19 noiembrie 2020.